RETICUL, reticule, s. n. (Fiz.) Ansamblu de linii încrucișate, de scări gradate sau de alte semne, care intră în construcția unor instrumente optice și are rolul de a permite vizarea direcțiilor, efectuarea de măsurători etc. – Din fr. réticule, lat. reticulum.

reticul sn [At: CULIANU, C. 144 / V: (înv) ~ă sfi / Pl: ~e / E: fr réticule, lat reticulum] (Fiz) Ansamblu de linii subțiri, încrucișate, sau de alte semne, care intră în construcția unor instrumente optice și care are rolul de a permite vizarea unei direcții sau efectuarea unei măsurări.

RETICUL, reticule, s. n. (Fiz.) Ansamblu de linii încrucișate, de scări gradate sau de alte semne, care intră în construcția unor instrumente optice și are rolul de a permite vizarea unei direcții, efectuarea unei măsurători etc. – Din fr. réticule, lat. reticulum.

RETICUL, reticule, s. n. (Fiz.) Ansamblu de linii orizontale și verticale care se întretaie în unghi drept și care servesc la precizia vizării într-o lunetă.

RETICUL s.n. 1. (Liv.) Desen sau structură avînd forma aproximativă a unei rețele, a unei plase. ♦ Placă transparentă pe care sunt trasate la distanțe egale linii orizontale și verticale și care, așezate într-o lunetă, servește la vizarea precisă a obiectelor. 2. Formație anatomică cu aspect de rețea. [< fr. réticule, cf. lat. reticulum].

RETICUL- v. reticulo-.

RETICUL¹ s. n. 1. desen, structură de forma unei rețele, a unei plase. 2. ansamblu de linii încrucișate, de scări gradate etc. care intră în construcția unor instrumente optice, servind la vizarea direcțiilor, la efectuarea de măsurători etc. 3. formație anatomică cu aspect de rețea. (< fr. réticule, lat. reticulum)

RETICUL ~e n. Rețea de linii încrucișate realizate pe lame transparente, servind, într-un aparat optic, la vizarea precisă a obiectelor. /<fr. réticule, lat. reticulum

reticulă sf vz reticul

reticulo- [At: DN³ / E: fr réticulo-] Element prim de compunere savantă cu semnificația: 1-2 (Referitor la) rețea. 3 Reticular.

RETICULO- Element prim de compunere savantă cu semnificația „(referitor la o) rețea”, „reticular”. [Var. reticul-. / < fr. réticulo-, cf. lat. reticulum].

RETIC, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Reția, (Alpii centrali). ◊ (s. f.) limbă neindo-europeană atestată în trecut în nordul Italiei. (< it. retico, fr. rhétique)

RETICUL²(O)- elem. „rețea, reticul”. (< fr. réticul/o/-, cf. lat. reticulum)

*rétic, -ă adj. (lat. rháeticus saŭ ráeticus). Geol. Se zice despre un strat din baza jurasiculuĭ. S. n. Reticu, stratu retic.

reticul s. n., pl. reticule

reticul s. n., pl. reticule

reticul s. n., pl. reticule

reticul, pl. reticule

RETICULO- „plasă, reticul, reticular”. ◊ L. reticulum „plasă mică” > fr. réticulo-, engl. id., germ. retikulo- > rom. reticulo-. □ ~cit (v. -cit), s. n., globulă roșie granuloasă care prezintă o rețea filamentoasă; ~citopenie (v. cito-, v. -penie), s. f., diminuare a numărului de reticulocite din sînge; ~patie (v. -patie), s. f., afecțiune a sistemului reticulohistiocitar; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., parte alveolară a citoplasmei, cu funcții de nutriție; ~tropic (v. -tropic), adj., care prezintă afinitate pentru sistemul reticuloendotelial.

RETÍCUL (< fr.; lat. reticulum „plasă”) s. n. 1. 1. (FIZ.) Ansamblu de linii încrucișate, de scări gradate sau de alte semne, realizate din fire subțiri sau prin trasare pe lame transparente; intră în construcția unor instrumente optice (microscoape, lunete etc.) și servește la vizarea direcțiilor, la efectuarea de măsuri etc. 2. R. endoplasmatic = (HIST.) rețea foarte ramificată de canalicule intracitoplasmatice, care din loc în loc se lărgesc, formând vezicule și cisterne. Face legătura între exteriorul celulei și nucleu, având rol în transportul diferitelor substanțe. În funcție de prezența sau absența ribozomilor atașați de pereții canaliculelor, r. e. poate fi de două tipuri: rugos sau granular (numit și ergastoplasmă), implicat în sinteza proteinelor, și neted, lipsit de ribozomi, având rol în sinteza lipidelor și a acizilor grași.

RETICULO-ENDOTELIAL (RETICULOHISTIOCITAR) (< fr.) Sistem ~ = componentă a sistemului imunitar al organismului, reprezentată de o clasă de celule numite macrofage sau histiociți. care sunt răspândite difuz în toate organele corpului, atingând concentrații mari în măduva osoasă, ficat, splină și ganglioni limfatici. Celulele s.r. recunosc și distrug particulele străine, microorganismele patogene și resturi de celule, ca și celulele și țesuturile anormale sau îmbătrânite (ex. macrofagele din splină distrug eritrocitele și trombocitele bătrâne).