PRETERIȚIUNE, preterițiuni, s. f. Procedeu retoric prin care autorul atrage atenția că nu vrea să aducă în discuție un anumit lucru, despre care totuși vorbește. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. prétérition.

preterițiune sf [At: BARCIANU / V: preteriție / P: ~ți-u~ / Pl: ? / E: fr prétérition, lat praeteritio, -onis] Figură retorică prin care se declară că nu se va vorbi despre un lucru, amintit totuși în cursul expunerii Si: paralipsă, pretermisie.

PRETERIȚIUNE, preterițiuni, s. f. Figură retorică prin care autorul atrage atenția că nu vrea să aducă în discuție un anumit lucru, despre care totuși vorbește. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. prétérition.

PRETERIȚIUNE s.f. Figură de retorică prin care oratorul declară că nu vrea să vorbească despre un lucru, despre care totuși vorbește; pretermisie; paralipsă. [Pron. -ți-u-. / < lat. praeteritio, cf. fr. préterition].

PRETERIȚIUNE s. f. figură retorică prin care se declară că nu se va vorbi despre un lucru, amintit totuși în expunere; pretermisie, paralipsă. (< fr. prétérition, lat. praeteritio, omisiune)

PRETERIȚIUNE ~i f. Procedeu de retorică prin care oratorul, atrăgând atenția asupra unui lucru ce trebuie trecut sub tăcere, vorbește totuși despre el. [Sil. -ți-u-] /<fr. prétérition

preteriți(un)e f. figură de retorică prin care se enunță un fapt ce în aparență e trecut cu vederea.

*preterițiúne saŭ *pretermisiúne f. (lat. praeter-itio saŭ praeter-missio, -ónis. Ret. Trecere supt tăcere, figură pin care declarĭ că nu vreĭ să vorbeștĭ despre un lucru despre care cu toate acestea vorbeștĭ pin acest mijloc. De ex.: Nu vă voĭ maĭ spune că m’a refuzat. – Și -íție. V. retorică.

preteriție sf vz preterițiune

preterițiune (rar) (desp. -ți-u-) s. f., g.-d. art. preterițiunii; pl. preterițiuni

preterițiune (-ți-u-) s. f., g.-d. art. preterițiunii; pl. preterițiuni

preterițiune s. f. (sil. -ți-u-), g.-d. art. preterițunii; pl. preterițiuni

PRETERIȚIUNE s. (rar) pretermisie. (Figura retorică numită ~.)

PRETERIȚIUNE s. (rar) pretermisie. (Figura retorică numită ~.)

PRETERIȚIUNE (< fr. prétérition < lat. praeteritio, omisiune) Procedeu retoric prin care oratorul declară că lasă la o parte unele argumente, despre care totuși vorbește, pentru ca, prin acest mijloc, să le strecoare mai sigur în convingerea auditorilor. Ex. "Spre a vă hotărî în aceasta nu voi vorbi de puterea lui Filip, deoarece ar trebui să arăt că el a devenit puternic prin noi, nu printr-însul; ci voi vorbi de persoana lui, ca să vă convingeți cît e de slab în realitate. (DEMOSTENE, A doua Olintiacă)

PRETERIȚIE Figură* de gândire frecventă în stilul oratoric, apropiată de reticență*, prin care vorbitorul / scriitorul își anunță în mod explicit intenția de a eluda unele aspecte legate de obiectul discursului, fără însă ca această intenție să fie respectată; efectul pretenției în enunț este întărit de aparenta reținere, întrucât se atrage, de fapt, atenția asupra fragmentului care ar fi trebuit omis: Așadar, fii pe pace; n-am să aștern aci tot ce ar trebui să se afle în acea monografie filozofică, istorică, literară și estetică a vânătoriei. Nu zic că această idee nu mi-a trecut un moment prin creieri și că n-am început chiar a citi, cu acest scop, tractatele în proză ale lui Xenofon și al complinitorului său Arrian... (Odobescu). ♦ Figură bazată pe restrângerea aparentă a enunțului, preteriția se poate realiza în forme apropiate de ironie* (Gh. Dragomirescu); Păzea, să nu te-aștern pe-o filă / Și-n roca unui vers masiv / Să te-ncrustez definitiv / Ca pe-o fosilă! / Păzea, să nu-ți înfig în coastă / O epigramă ca un cui. / Să-ți sparg în cap o odă proastă, / Să faci cucui! // Să nu-ti arunc în ochi o stanță / Cu versuri mici, / Să nu te ard de la distanță / C-un hexametru ca un bici! (Topârceanu). Vezi și RETICENȚĂ.

preteriție (lat. praeteritio „omisiune”, „trecere sub tăcere”), figură retorică prin care se simulează că vor fi trecute sub tăcere anumite lucruri, menționate totuși atât cât trebuie, ca să se atragă atenția asupra lor (A): „Nu voi stărui asupra evenimentelor în care am fost trași prin necesități de forță majoră. Vom trece asemenea sub tăcere atât acțiunea militară la care am participat, cât și acțiunea diplomatică, la care nu ne-a fost dat a lua parte. Am avut ocaziunea de a constata că pericolul negocierilor ne-a fost mai puțin favorabil decât norocul armelor.” (M. Kogălniceanu)