PRACTICA, practic, vb. I. Tranz. 1. A exercita o meserie, o profesie; a se ocupa cu..., a profesa. 2. (Rar) A pune în aplicare; a folosi, a utiliza, a întrebuința. Practică virtutea. ◊ Refl. pas. Se practică un anumit procedeu. ♦ A face, a executa; a efectua. A practica o gaură într-un perete. 3. A respecta cu strictețe ceremoniile, cerințele unui cult. – Din fr. pratiquer (după practică).

practica² [At: AR (1829), 191²/18 / V: (înv) ~ici / Pzi: practic, (înv) ~icez / E: fr pratiquer] 1 vt (C. i. concepții, teorii, norme, cunoștiințe etc.) A pune în aplicare Si: a aplica. 2-3 vtr (Pex) A (se) folosi. 4 vt (Înv) A cultiva. 5 vrp A exista obiceiul să se facă într-un anumit fel Si: a se obișnui, (înv) a se politici. 6 vr (Înv) A se instrui, a se iniția pentru a putea aplica în practică cele învățate. 7 vt A exercita o meserie, o profesie Si: a profesa, (înv) a metahirisi, a profesui. 8 vt (Liv) A executa. 9 vt (Liv) A efectua. 10 vt A respecta cu strictețe ceremoniile, dogmele, cerințele de cult. 11 vt (Frr) A vizita des Si: a frecventa.

practica¹ sf [At: (a. 1780) GÁLDI, M. PHAN. 234 / Pl: ~le / E: ngr πρακτικόν „proces-verbal”, (τα) πρακτικά „acte”] (Înv) 1 Proces-verbal. 2 Permisiune de trafic dată unui vapor. 3 Autorizație de a face negoț cu navele.

PRACTICA, practic, vb. I. Tranz. 1. A exercita o meserie, o profesiune; a se ocupa cu..., a profesa. 2. (Rar) A pune în aplicare; a folosi, a utiliza, a întrebuința. Practică virtutea. ◊ Refl. pas. Se practică un anumit procedeu. ♦ A face, a executa; a efectua. A practica o gaură într-un perete. – Din fr. pratiquer (după practică).

PRACTICA, practic, vb. I. Tranz. A exercita o meserie, o profesiune; a se ocupa cu... V. profesa. Pictura de gen a fost larg practicată și de pictorii noștri realiști. ◊ Absol. Domnul Misirliu, deputat liberal, era jurist. Nu practica. DUMITRIU, B. F. 122. ♦ A pune în practică, a aplica. Practică sportul.

PRACTICA vb. I. tr. A pune în practică. ♦ A profesa, a exercita o meserie, un sport etc. [P.i. practic. / cf. fr. pratiquer, germ. praktizieren].

PRACTICA vb. tr. a pune în practică. ◊ a profesa, a exercita o meserie, un sport etc. (după fr. pratiquer)

A PRACTICA practic tranz. 1) (meserii, ocupații, activități etc.) A pune în aplicare în mod sistematic; a profesa; a exercita. ~ ingineria. ~ sportul. ~ un mod de viață sănătos. 2) rar A pune în practică; a folosi; a întrebuința; a utiliza; a uzita. /<fr. pratiquer

practicà v. 1. a pune în practică: a practica virtutea; 2. a exersa o profesiune: a practica medicina; 3. a executa: a practica o operațiune; 4. a face: a practica o deschizătură în zid; 5. a ținea strict ceremoniile cultului.

PRACTIC, -Ă, practici, -ce, adj. 1. Care se poate executa sau care se efectuează în mod concret; care se verifică prin practică și se poate aplica în viață; care se bazează pe practică; concret, real. ♦ Care corespunde necesităților de fiecare zi; care este ușor de folosit, util, comod sau economicos. 2. (Despre oameni) Care știe să se orienteze în viața de toate zilele, care știe să aplice cunoștințele la viața de toate zilele, care are simțul realității; p. ext. îndemânatic, destoinic, priceput. – Din fr. practique, lat. practicus.

PRACTICĂ, practici, s. f. 1. Practicare, p. ext. deprindere, obicei, rutină. 2. Activitate a oamenilor îndreptată spre crearea condițiilor necesare existenței societății, în primul rând spre producerea și crearea bunurilor materiale și a valorilor culturale; metodă, procedeu aplicat și verificat efectiv. ◊ Loc. adv. În practică = în mod concret, în realitate. ◊ Expr. A pune în practică = a aplica. 3. Exercitare a unei profesii, a unei discipline, profesare a unei științe, a unei arte. ◊ Practică judiciară = ansamblul soluțiilor date de instanțele judecătorești în rezolvarea unor litigii concrete. 4. Aplicare și verificare efectivă a cunoștințelor teoretice dobândite într-un domeniu oarecare. Practică pedagogică. ♦ Stagiu de perfecționare sau de dobândire a unor cunoștințe practice pe care-l face, într-o fabrică, într-o întreprindere etc., un student sau un elev. Practică de producție. 5. (Mai ales la pl.) Ceremonie specifică unui cult, unei credințe sau uzanțe. – Din germ. Praktik, fr. pratique.

practecă sf vz practică^[1] corectat(ă)

practic, ~ă [At: IST. Ț. R. 77 / Pl: (2) ~ici, (1, 3-19) ~ici, ~ice / E: lat practicus, -a, -um, ngr πρακτικός, πρακτική, ger praktisch, fr pratique] 1 a (Înv; d. oameni) Priceput într-un domeniu, într-o problemă Si: destoinic, experimentat, îndemânatic, versat. 2 sf (Înv) Pricepere, îndemânare, iscusință, obținută prin exerciții, uz etc. 3 a (D. oameni) Care știe să aplice la viața de toate zilele cunoștiințele acumulate. 4 a (D. oameni) Care are simțul realității. 5 a (D. oameni) Care are însușirea de a se adapta la situații concrete, apărându-și interesele materiale și știind să profite de ceva. 6 a (D. manifestările oamenilor) Care denotă pe omul care se adaptează ușor la situații concrete. 7 a (D. manifestări ale oamenilor) Care trădează pe omul cu simțul realității. 8 a (D. manifestări ale oamenilor) Care arată omul care știe să aplice la viața de toate zilele cunoștințele acumulate. 9 a (Îvr) Care exercită o meserie. 10 a (îvr; spc) Care exercită concret profesia pentru care s-a pregătit. 11 a Care se poate executa în mod concret Si: (înv) practicesc (1). 12 a Care se efectuează în mod concret, fiind corespunzător nevoilor reale ale existenței Si: (înv) practicesc (2). 13 a Care se verifică în viața de toate zilele Si: (înv) practicesc (3). 14 a Care se poate aplica în viață Si: (înv) practicesc (4). 15 a Care se bazează pe experiența vieții reale, concrete Si: (înv) practicesc (5). 16 a Legat de realitatea concretă, de viața de fiecare zi, de nevoile ei concrete Si: (înv) practicesc (6). 17 a De fiecare zi Si: curent, obișnuit, (înv) practicesc (7). 18 a Care este ingenios și eficace, servind bine la realizarea unui scop Si: folositor. 19 a Care este ușor de folosit Si: comod, (înv) lesnicios. 20 av În mod concret. 21 av De fapt.

practică sf [At: BUDAI-DELEANU, Ț. 357 / V: (înv) ~tecă, (liv) ~cum sn / Pl: ~ici / E: fr pratique, ger Praktik] 1 Practicare (1). 2 Activitate a omului prin care se execută un lucru în mod concret, corespunzător nevoilor reale ale existenței. 3 Aplicare a cunoștiințelor teoretice. 4 (Pex) Experiență de viață acumulată de obicei în urma unei activități. 5 Deprindere câștigată prin exercițiu. 6 Verificare experimentată a unei teorii Si: (înv) praxis (1). 7 (Îlav) În ~ În mod efectiv. 8 (Îal) În realitate. 9 (Înv; îe) A se lua la practecă A se folosi. 10-11 (Îe) A (se) pune în ~ A (se) aplica. 12 Activitate concretă pe teren de verificare și completare a cunoștințelor teoretice acumulate într-un domeniu oarecare. 13 (Spc; șîs ~productivă, ~în producție) Stagiu pe care-l face într-o întreprindere, într-o instituție, pe teren etc. un student sau un elev dintr-o ramură de învățământ, pentru a-și îmbogăți și valorifica cunoștințele acumulate. 14 (Îs) ~ pedagogică Stagiu de pregătire efectuat de un student din ultimii ani de studiu, în cadrul școlii, în vederea însușirii metodologiei de predare a unei anumite discipline. 15 Exercitare a unei profesiuni Si: practicare, profesare. 16 Predare a unei discipline Si: practicare, profesare. 17 Procedeu folosit pentru realizarea efectivă a unui lucru sau pentru atingerea unui scop Si: metodă, obicei. 18 (Jur; spc; rar) Procedură. 19 (Îs) ~ judiciară Ansamblu al soluțiilor date de instanțele judecătorești în rezolvarea unor litigii concrete sau în activitatea de îndrumare a instanțelor judecătorești subordonate. 20 (Mpl) Ceremonie, manifestare exterioară specifică unui cult, unei credințe Si: uzanță.

practici v vz practica

practicum sn vz practică

PRACTIC, -Ă, practici, -ce, adj. 1. Care se poate executa sau care se efectuează în mod concret; care se verifică prin practică și se poate aplica în viață; care se bazează pe practică; concret, real. ♦ Care corespunde necesităților de fiecare zi; care este ușor de întrebuințat, util, comod sau economicos. 2. (Despre oameni) Care știe să se orienteze în viața de toate zilele, care știe să aplice cunoștințele la viața de toate zilele, care are simțul realității; p. ext. îndemânatic, destoinic, priceput. – Din fr. practique, lat. practicus.^[1]

PRACTICĂ, practici, s. f. 1. Practicare, p. ext. deprindere, obicei, rutină. 2. Activitate a oamenilor îndreptată spre crearea condițiilor necesare existenței societății, în primul rând spre producerea și crearea bunurilor materiale și a valorilor culturale; metodă, procedeu aplicat și verificat efectiv. ◊ Loc. adv. În practică = în mod concret, în realitate. ◊ Expr. A pune în practică = a aplica. 3. Exercitare a unei profesiuni, a unei discipline, profesare a unei științe, a unei arte. 4. Aplicare și verificare efectivă a cunoștințelor teoretice dobândite într-un domeniu oarecare. Practică pedagogică. ♦ Stagiu de perfecționare sau de dobândire a unor cunoștințe practice pe care-l face, într-o fabrică, într-o întreprindere etc., un student sau un elev. Practică de producție. 5. (Mai ales la pl.) Ceremonie, manifestare exterioară de cult. – Din germ. Praktik, fr. pratique.

PRACTIC, -Ă, practici, -e, adj. 1. Care corespunde necesităților vieții, nevoilor reale ale existenței (v. util); care se referă la practică, privitor la practică. Scopul științei este descoperirea legilor care conduc fenomenele. Cunoașterea acestor fenomene servește ca punct de plecare a activității practice a oamenilor. V. ROM. decembrie 1950, 184. Nelipsit de la cursuri și cu atîtea conferințe pe cap, nici n-are idee de partea practică a vieții. C. PETRESCU, A. 422. ♦ Care corespunde necesităților de fiecare zi; care este ușor de întrebuințat, comod sau economicos. Mașină practică. 2. (Despre oameni și facultățile sau manifestările lor) Care știe să se orienteze în viața de toate zilele sau să aplice cunoștințele la viața de toate zilele; p. ext. îndemînatic, destoinic, priceput. Om practic. ▭ [Copiii] cresc în mijlocul unei vieți noi, unde învață să fie liberi și practici. SAHIA, U.R.S.S. 132.

PRACTICĂ, practici, s. f. 1. Acțiunea de a practica; practicare; p. ext. deprindere, obicei. Se tînguie că s-a realizat prea puțin... că, de pildă, nu s-au schimbat practicile speculei, șperțului. SADOVEANU, E. 20. ◊ Expr. A pune în practică = a aplica. Se plîng unii că regimul constituțional este cauza că nu merg lucrurile; dar principiile constituționale s-au pus oare în practică? BOLINTINEANU, O. 440. 2. Activitate generală a oamenilor îndreptată spre crearea condițiilor necesare existenței societății; metodă, procedeu aplicat și verificat efectiv. Sindicatele sînt, pentru masele largi muncitorești, școala elementară a. practicii de organizare și educare politică. SCÎNTEIA, 1949, nr. 1320. V. I. Lenin ne învață că practica este criteriul care stabilește adevărul și determină legătura cu obiectul de care omul are nevoie. V. ROM. mai 1953, 199. 3. Exercitare a unei profesiuni, profesare a unei științe, a unei arte etc. Axintie avea practica scrisului, compunerii, căci diacul era chemat adeseori să alcătuiască documente cu o formă literară împodobită și aleasă. IORGA, L. I 132. (Drept de) liberă practică = drept acordat de minister unui doctor în medicină (pe baza diplomei și, în unele cazuri, a unui examen) de a practica în mod legal medicina. 4. Aplicare și verificare pe teren a cunoștințelor teoretice dobîndite într-un domeniu oarecare; stagiul pe care-l face un student sau un elev al unei școli tehnice într-o fabrică, într-o mină, într-o întreprindere, într-un spital etc. Are ocazie să facă și puțină practică, ajutînd inginerului la măsurătoarea de a doua zi. BUJOR, S. 117.

PRACTIC, -Ă adj. 1. Referitor la practică. ♦ Care tinde către o acțiune, către o realizare; care realizează, dă rezultate concrete; util. ♦ Comod, folositor; ingenios. 2. Cu spirit de acțiune; îndemînatic, destoinic. [Cf. fr. pratique, germ. praktisch < lat. practicus].

PRACTICĂ s.f. 1. Activitatea oamenilor îndreptată spre crearea condițiilor necesare existenței și dezvoltării societății, în primul rînd procesul producției materiale. ♦ Aplicare și verificare pe teren a cunoștințelor teoretice dobîndite într-un domeniu oarecare. 2. Ansamblu de metode și de procedee aplicate și verificate efectiv. 3. Experiență, rutină. 4. Exercitarea unei profesiuni; profesare. [Pl. -ci. / cf. germ. Praktik, fr. pratique < lat. practicus, gr. praktikos].

PRACTIC, -Ă I. adj. 1. referitor la practică. ◊ care tinde către o acțiune, către o realizare; care realizează ceva, dă rezultate concrete; util. ◊ comod, folositor; ingenios. 2. (despre oameni) cu spirit de acțiune; îndemânatic, destoinic. II. s. f. 1. activitate a oamenilor îndreptată spre crearea condițiilor necesare existenței și dezvoltării societății, în primul rând procesul producției materiale. ◊ aplicare a cunoștințelor teoretice; (p. ext.) experiență, rutină. ◊ stagiu pe care îl face un student sau un elev într-o întreprindere. 2. ansamblu de metode și de procedee aplicate și verificate efectiv. 3. exercitare a unei profesiuni; profesare. 4. (pl.) ceremonie, manifestare exterioară specifică unui cult, unei credințe etc. (< lat. practicus, gr. praktikos, germ. praktisch, după fr. pratique, germ. Praktik, gr. praktike)

PRACTIC ~că (~ci, ~ce) (în opoziție cu teoretic) 1) Care ține de practică; propriu practicii. Activitate ~că. 2) Care este bine adaptat pentru a fi folosit într-un anumit scop; care poate fi folosit sau mânuit cu ușurință; comod. 3) (despre persoane) Care se orientează cu abilitate în viața cotidiană; care află aplicare oricăror lucruri sau situații; priceput. Femeie ~că. /<fr. pratique, lat. practicus

PRACTICĂ ~ci f. 1) Activitate volitivă care vizează un rezultat concret; acțiune de transformare a lumii. 2) Mod concret de exercitare a unei activități. ~ca vieții. 3) Ansamblu de metode și procedee aplicate în anumite condiții concrete. 4) Ansamblu de deprinderi concrete dobândite în procesul exercitării unei profesii sau specialități; experiență. 5) Proces de aplicare și de verificare într-un domeniu de activitate a cunoștințelor teoretice acumulate prin studiu. [G.-D. practicii] /<germ. Praktik, fr. pratique

practic a. 1. care duce la acțiune, la aplicațiune: știință practică; 2. care urmărește realitatea lucrurilor: om, spirit practic.

practică f. 1. aplicarea, întrebuințarea regulelor și principiilor unei arte sau științe, în opozițiune cu teoria; 2. exercițiu: practica binelui; 3. experiență căpătată prin exercițiu: are multă practică; 4. datină particulară: a cunoaște practicele unei țări; 5. ceremonii, acte exterioare relative la cult.

1) *práctic, -ă adj. (vgr. praktikós, care consistă în acțiune, d. práktes, lucrător, executor, prásso, lucrez, execut). Care consistă în aplicațiune, în acțiune (în opoz. cu teoretic, științific, speculativ): gramatica practică a uneĭ limbĭ. Comod, ușor de mînuit: o mașină practică. Care știe să tragă folos (nu ideolog): Englejiĭ îs foarte practicĭ. S. m. și f. Practician, care se pricepe bine în diagnoză: acest medic e un practic distins. S. f., pl. ĭ. Execuțiune, aplicațiune, întrebuințarea regulelor și principiilor uneĭ științe saŭ arte (în opoz. cu teorie): a pune în practică o regulă. Exercițiŭ, facere: practica bineluĭ e o mare mulțămire. Experiență, deprindere, uz: a cîștiga practica afacerilor, a ști o limbă din practică. Pl. Uzurĭ la ceremoniĭ, acte exterioare ale cultuluĭ: practicĭ religioase. Obiceĭurĭ, maĭ ales urîte: aĭ face bine să lașĭ aceste practicĭ. Adv. În mod practic: s’a condus practic în vĭață. – Pe la 1800 se zicea practicós (adj.), după ngr., ca plicticos, simandicos.

2) práctic, a -á v. tr. (fr. pratiquer, d. pratique [adj.], practic). Pun în practică: a practica binele. Exercit o profesiune liberă: a practica medicina. Fac, execut: a practica o deschizătură, un șanț. Obișnuĭesc, uzitez: nu practicăm noĭ asemenea lucrurĭ! V. metahirisesc.

*practicián, -ă s. (fr. praticien). Medic care are mare practică (mare pricepere) în dĭagnoză. – Se poate zice și practic, ca critic, d. critică.

+practica² (jur.) s. f., art. practicaua, g.-d. art. practicalei; pl. practicale

practica¹ (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. practic, 2 sg. practici, 3 practică; conj. prez. 1 sg. să practic, 3 să practice

practica (a ~) vb., ind. prez. 3 practică

practica vb., ind. prez. 1 sg. practic, 3 sg. și pl. practică

practic¹ adj. m., pl. practici; f. practică, pl. practice

+practic² adv.

practică s. f., g.-d. art. practicii; pl. practici

liberă practică adj. + s. f.

practic adj. m., pl. practici; f. practică, pl. practice

practică s. f., g.-d. art. practicii; pl. practici

liberă practică adj. + s. f.

practic adj. m., pl. practici; f. sg. practică, pl. practice

practică s. f., g.-d. art. practicii; pl. practici

practică, gen. practicii

practic.

PRACTICA vb. v. aplica, folosi, întrebuința, utiliza.

PRACTICA vb. 1. v. profesa. 2. v. cultiva. 3. v. juca. 4. a (se) folosi, a (se) întrebuința, a (se) utiliza. (Un obicei care se ~ de mult timp.)

PRACTICA vb. 1. a exercita, a face, a profesa, (înv.) a metahirisi, a profesui. (A ~ o meserie frumoasă.) 2. a cultiva. (A ~ pamfletul.) 3. a juca. (~ tenisul de doi ani.) 4. a (se) folosi, a (se) întrebuința, a (se) utiliza. (Un obicei care se ~ de mult timp.)

practica vb. v. APLICA. FOLOSI. ÎNTREBUINȚA. UTILIZA.

PRACTIC adj. 1. v. eficace. 2. comod, lesnicios. (O soluție ~.) 3. pozitiv, realist. (Un spirit ~.) 4. pragmatic, utilitar, utilitarist. (O concepție ~.) 5. aplicat. (Învățământ ~.)

PRACTIC adj. v. abil, bun, capabil, competent, destoinic, deștept, dibaci, dotat, experimentat, ingenios, iscusit, isteț, încercat, îndemânatic, înzestrat, meșter, practician, pregătit, priceput, valoros, versat, vrednic.

PRACTICĂ s. v. abilitate, capacitate, competență, destoinicie, dexteritate, dibăcie, ingeniozitate, iscusință, isteție, istețime, îndemânare, pregătire, pricepere, seriozitate, știintă, talent, ușurință, valoare, vrednicie.

PRACTICĂ s. 1. v. aplicare. 2. v. procedură. 3. exercițiu, (rar) deprindere. (Are multă ~ în acest domeniu.) 4. v. experiență. 5. v. datină.

practic adj. v. ABIL. BUN. CAPABIL. COMPETENT. DESTOINIC, DEȘTEPT. DIBACI. DOTAT. EXPERIMENTAT. INGENIOS. ISCUSIT. ISTEȚ. ÎNCERCAT. ÎNDEMÎNATIC. ÎNZESTRAT. MEȘTER. PRACTICIAN. PREGĂTIT. PRICEPUT. VALOROS. VERSAT. VREDNIC.

PRACTIC adj. 1. eficace, eficient, folositor, operativ, productiv, util, (rar) operant, (înv.) putincios. (O metodă ~.) 2. comod, lesnicios. (O soluție ~.) 3. pozitiv, realist. (Un spirit ~.) 4. pragmatic, utilitarist. (O concepție ~.)

practică s. v. ABILITATE. CAPACITATE. COMPETENȚĂ. DESTOINICIE. DEXTERITATE. DIBĂCIE. INGENIOZITATE. ISCUSINȚĂ. ISTEȚIE. ISTEȚIME. ÎNDEMÎNARE. PREGĂTIRE. PRICEPERE. SERIOZITATE. ȘTIINȚĂ. TALENT. UȘURINȚĂ. VALOARE. VREDNICIE.

PRACTICĂ s. 1. aplicare. (Punere în ~.) 2. (JUR.) procedură. (~ juridică.) 3. exercițiu, (rar) deprindere. (Are multă ~ în acest domeniu.) 4. experiență, rutină, (înv.) ispită, ispitire. (Cunoaște ceva din ~.)

practic (practică), adj. – Util, priceput, versat. Lat. praticus (sec. XIX). – Der. practică, s. f., din fr. pratique, și mai înainte (sec. XVIII) din ngr. πραϰτϰά (Gáldi 234); nepractic, adj. (puțin practic, impracticabil); practicabil, adj., din fr. praticable; impracticabil, adj. (impracticabil); practica, vb., din fr. pratiquer; practicant, adj. și s. m., din fr. pratiquant și ca s. din germ. Prakticant; practician, s. m., din fr. praticien; practicos, adj. (expert, experimentat), din ngr. πραϰτϰός, sec. XIX, înv. Cf. praxis.

practica, practicale, s.f. (înv.) 1. proces-verbal. 2. permisiune de trafic dată unui vapor; autorizație de a face negoț.

A PRACTICA CUNILIȚIA a ciufuli veverița, a da limbi, a limba, a linge cireașa / chiseaua, a-i lua (cuiva) mustățile la tors, a-i mirosi crinul (unei femei), a paște, a pune botul, a pune botul la savarină, a pupa adânc, a sorbi ceașca, a trage o clanță / limbi.

A PRACTICA FELAȚIA a avea vocea groasă, a cânta la flautul cu gușă / cu taragot, a fi guraliv(ă), a o lua în gură, a o lua la clarinet / la muie, a lua porcul la trântă, a o lua sus, a pupa înalt, a râde ca muta la înghețată, a sta la etaj, a o suge, a suge nasul la morți, a suge pixu’, a trage o clanță, a trece la ciocofon.

A PRACTICA PROSTITUȚIA a bubui banana, a curvi, a și-o da contra cost, a face traseul / trotuarul, a ieși la maidan, a trage la calendar, a o ține pe caldarâm.