rutină sf [At: I. IONESCU, V. 8 / Pl: ? / E: fr routine] 1 Abilitate rezultată dintr-o practică îndelungată. 2 (Dep) Respectare servilă a unei norme de lucru Si: manierism.

RUTINĂ s. f. Capacitate cîștigată printr-o practică îndelungată (uneori fără cunoașterea principiilor și a regulilor generale); (depreciativ) respectare prea servilă a unui șablon de lucru, lipsă de suplețe pentru deprinderi noi; anchiloză.

RUTINĂ¹ s.f. 1. Obicei, operație repetată zilnic sau periodic. ♦ Operație efectuată de un calculator electronic. 2. Deprindere de a lucra mecanic, mereu în același fel. ♦ (Depr.) Respectare prea servilă a unor reguli și deprinderi învechite. V. manierism. [< fr. routine].

RUTINĂ¹ s. f. 1. capacitate, îndemânare câștigată printr-o practică îndelungată. ◊ (depr.) deprindere de a lucra, de a gândi mecanic, mereu în același fel; respectare prea servilă a unor reguli și deprinderi învechite. 2. (inform.) set de instrucțiuni din ansamblul unui program de prelucrare a datelor, la servirea mai multor programe, când operațiile sunt comune; (sub)program de folosință curentă sau repetitiv, care asigură o funcție bine definită. (< fr., engl. routine)

RUTINĂ¹ ~e f. 1) depr. Obișnuință de a gândi și a acționa în mod mecanic. 2) rar Abilitate obținută printr-o practică îndelungată. [G.-D. rutinei] /<fr. routine

rutină f. 1. capacitate dobândită prin o deprindere îndelungată; 2. deprindere oarbă de a face ceva totdeauna în acelaș chip: rutina e vătămătoare progresului.

*rutínă f., pl. e (fr. routine, d. route, drum). Îndemănare cîștigată pin practică: a avea rutina afacerilor. Deprindere oarbă de a proceda tot-de-a-una cum aĭ apucat: rutina e vătămătoare progresuluĭ. V. pareatcă.

rutină s. f., g.-d. art. rutinei

rutină s. f., g.-d. art. rutinei

rutină (obișnuință, substanță chimică) s. f., g.-d. art. rutinei

RUTINĂ s. v. experiență.

RUTINĂ s. experiență, practică, (înv.) ispită, ispitire. (Cunoaște ceva din ~.)