hont sn [At: VICIU, GL. / Pl: ~uri / E: ger Hunt] (Reg; min) Roabă.

Honț m. porecla Sasului: Honț fără holde, cucuruz ca în palmă [Nemț. HANS, după rostirea săsească].

honț m. (sas. Honz, germ. Hans, din Johannes, Ĭon). Trans. Iron. Porecla Sasuluĭ.

honț (honți), s. m. – Poreclă dată sașilor din Transilvania. De la Hans „Ioan”, care sună în pronunțarea săs. Honnes, Hănnes (Borcea 193; Tiktin). Este posibil ca în alegerea acestui nume să fi intervenit o intenție satirică, ce apropie cuvîntul de h(o)anță „cîrpă”, cf. hanță sau de la honț „pungaș”, cf. hoț, pahonț.

HONȚ (Gura) t.; Honță, D., olt. (Sd XXII 351), cf. vb. a honțăni (a alerga, a lucra).

hont, honturi, s.n. (reg.) roabă de transport în minele de cărbuni.

hont¹, honturi, (honț), s.n. (reg.; înv.; min.) Vagonet basculant frontal, din lemn, cu trei sau patru roți, folosit în abataje cu rulare pe scânduri. ■ Numit și „cățel” datorită scârțâitului său, asemănător cu scheunatul câinelui. Roaba și vagonetul din lemn au dominat, în transportul orizontal al minereurilor, timp de 400 de ani (a doua jumătate a sec. XV și sfârșitul sec. XIX). ■ (onom.) Hontău, Honto, nume de familie în jud. Maram.; Hontoaie, poreclă în Valea Stejarului. – Din germ. Hund „câine” (Țurcanu, 2008; 83); din germ. Hunt „vânătoare” (MDA).

hont², honturi, s.n. 1. Movilă de pământ, cu un țăruș în vârf, care delimita hotarele între sate: „Apoi dacă Baronu Pop o încongiurat tăt hotarul în tri dzâle și o pus niște honturi de piatră...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 152). 2. Unitate de măsurare: „4 fărtaie = un hont = pogon sau iugăr” (idem). – Et. nec.

hont¹, honturi, s.n. – (reg.; arh.; min.) Vagonet din lemn numit și „cățel”, care și-a căpătat acest nume datorită scârțâitului său, asemănător cu scheunatul câinelui. Forma cea mai arhaică, cunoscută la Chiuzbaia, era un trunchi de copac scobit, legat și tras cu o funie. S-a folosit și vagonetul cu trei roți. Roaba și vagonetul din lemn au dominat în transportul orizontal al minereurilor timp de 400 de ani (a doua jumătate a sec. XV și sfârșitul sec. XIX) (Șainelic, 1986: 42). ♦ (onom.) Hontău, Hontau, Honto, nume de familie (75 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Hontoaie, poreclă în Valea Stejarului. – Din germ. Hund „câine” (Țurcanu, 2008; 83); mai puțin sigur e germ. Hunt „vânătoare” (MDA).

hont², honturi, s.n. – 1. Movilă de pământ, cu un țăruș în vârf, care delimita hotarele între sate (AER, 2010: 39; Săpânța, Petrova). 2. Unitate de măsurare: „4 fărtaie = un hont = pogon sau iugăr” (idem; Săpânța). – Et. nec.

hont, -uri, s.n. – Vagonet din lemn numit și „cățel”, care și-a căpătat acest nume datorită scârțâitului său, asemănător cu scheunatul câinelui. Forma cea mai arhaică, cunoscută la Chiuzbaia, era un trunchi de copac scobit, legat și tras cu o funie. S-a folosit și vagonetul cu trei roți. Roaba și vagonetul din lemn au dominat în transportul orizontal al minereurilor timp de 400 de ani (a doua jumătate a sec. XV și sfârșitul sec. XIX) (Șainelic 1986: 42). Hontoaie, poreclă în Valea Stejarului. – Din germ. Hund „câine” (Țurcanu 2008; 83).

honț, s.n. v. hont¹.