HAINĂ, haine, s. f. 1. (La pl.) Termen generic pentru obiectele de îmbrăcăminte (în special) bărbătești. ◊ Un rând de haine = un costum bărbătesc complet, alcătuit din pantaloni, sacou (și vestă). ♦ (La sg.) Îmbrăcăminte bărbătească pentru partea de sus a corpului; sacou. ♦ Veșmânt lung și larg care acoperă tot trupul. ♦ Palton. ◊ Expr. A(-și) da și haina de pe el = a face sau a fi dispus să facă orice sacrificiu (pentru a obține ceea ce dorește). 2. (Biol.; în sintagma) Haină de nuntă = înfățișare deosebită pe care o capătă masculii unor pești, batracieni sau păsări în perioada împerecherii. – Din bg. halina, sb. háljina.

haină sf [At: PRAV. 34 / Pl: ~ne și (reg) hăini / E: srb hajina] 1 Îmbrăcăminte purtată peste lenjerie. 2 (Pex; mpl) Orice obiect de îmbrăcăminte. 3 Îmbrăcăminte bărbătească cu mâneci, care se poartă pe sub pardesiu sau palton. 4 (Fig) Aparență. 5 (Fig) Înveliș exterior. 6 (Trs; îs) ~ne de pat Așternut al patului. 7 (Înv; Trs; îs) ~e albe Albituri.

HAINĂ (pl. -ne) sf. 👕 Îmbrăcămintea trupului ce se poartă pe deasupra albiturilor; mai adesea la pl.: haine de lucru, de sărbătoare; haine de vară, de iarnă; Ⓕ: cînd natura ’ntreagă se acopere cu o ~ fantastică (ALecs.); (P): haina face pe om; − hainele nu fac pe om mai de treabă (pann); − acul este mic dar scumpe haine coase (znn.) [srb. haljina].

HAINĂ, haine, s. f. 1. (La pl.) Termen generic pentru obiectele de îmbrăcăminte (în special) bărbătești. ◊ Un rând de haine = un costum bărbătesc complet, alcătuit din pantaloni, sacou (și vestă). ♦ (La sg.) Îmbrăcăminte bărbătească pentru partea de sus a corpului; sacou. ♦ Veșmânt lung și larg care acoperă tot trupul. ♦ Palton. ◊ Expr. A(-și) da și haina de pe el = a face sau a fi dispus să facă orice sacrificiu (pentru a obține ceea ce dorește). 2. (Biol.; în sintagma) Haină de nuntă = înfățișare deosebită pe care o capătă masculii unor pești, batracieni sau păsări în perioada împerecherii. – Din bg. halina, scr. háljina.

HAINĂ, haine, s. f. (La pl.) Termen generic pentru obiectele de îmbrăcăminte (în special) bărbătești, care acoperă corpul peste albituri. Hainele de pe feciori Sclipeau de-argint. COȘBUC, P. I 55. Cere să-ți deie calul, armele și hainele. CREANGĂ, P. 191. Mă jur în ceas curat Să-ți torc haine de matasă, Haine mîndre de-mpărat. ALECSANDRI, P. I 9. Cînd bătea ceasul la nouă, Mă-mbrăcam în haine nouă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 300. ◊ Un rînd de haine = un costum bărbătesc complet, constînd din pantaloni, veston și (uneori) vestă. Haine nemțești v. nemțesc. Haine gata v. gata. ◊ (Rar la sg., cu valoare de pl.) Pe mine mă dezgustă și o haină nouă. C. PETRESCU, C. V. 303. (Expr.) Îmi dau (sau mi-aș da) și haina de pe mine = aș da totul, aș da orice (pentru a obține ceea ce doresc). ♦ (Prin restricție, la sg.) Obiect de îmbrăcăminte bărbătească care acoperă partea de sus a corpului. V. surtuc, veston. Maria scutură în stradă o haină de lucru. DAVIDOGLU, M. 15. Haina lui simplă, închisă pînă sub bărbie, e una din hainele obișnuite. STANCU, U.R.S.S. 37. Iar colo bătrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate. EMINESCU, O. I 132. Cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei. ODOBESCU, S. III 46. ◊ Haină-albastră = poreclă dată de țărani boierilor. Din școalele rurale... ies... aspiranți la posturile salariate ale comunelor, notari și scriitori, ziși prin sate haină-albastră. ODOBESCU, S. III 357. ♦ Veșmînt lung și larg care acoperă tot trupul. Amîndoi [oștenii] purtau haina de-atunci a călărimii boierești. SADOVEANU, O. VII 17. Abia se ține haina cea bogată Prinsă ușor cu un colan de pai. EMINESCU, O. IV 77. ◊ Fig. Izvorau în taină, Cu-a lor de aur haină, A nopții stele mari. EMINESCU, O. IV 193. Mii de gînduri mă împresură în restimpul amurgului, cînd natura-ntreagă se acopere cu o haină fantastică. ALECSANDRI, PR. 291. ♦ (Rar) Halat de casă. O haină lungă și veche îi acoperă trupul pînă-n călcîie. VLAHUȚĂ, O. A. 441. ♦ Palton femeiesc. Haină de blană.

HAINĂ ~e f. 1) Obiect de îmbrăcăminte; strai. ~ de iarnă. ◊ ~ nupțială (sau de nuntă) înfățișare deosebită pe care o capătă masculii unor vertebrate în perioada împerecherii. 2) Piesă vestimentară bărbătească purtată peste cămașă; veston. [G.-D. hainei] /<bulg. halina, sb. háljina

haină f. ceeace servă a acoperi corpul: fig. haina nopții EM. [Slav. HALĬNA].

háĭnă f., pl. e (sîrb. háljina, haĭnă, la pl. „straĭe, așternut”, halja, surtuc, bg. halína, haĭnă lungă, d. turc. [d. pers.] haly, kali, covor. Cp. cu straĭ și țol). Veșmînt, straĭ (maĭ ales surtuc, palton, manta, suman, maĭ rar vorbind de pantalonĭ). Pl. Veșmintele (în general): mi s’aŭ furat niște haĭne. A vinde la „haĭne vechĭ”, a vinde negustorilor ambulanțĭ care strigă „haĭne vechĭ”.

hain², ~ă a [At: PRAV. MOLD. 159 / V: hăin / Pl: ~i, ~e / E: tc haïn] 1 (Înv) Trădător. 2 (Înv) Necredincios. 3 (Înv) Rebel. 4 (Înv) Viclean. 5 Răutăcios. 6 Nemilos. 7 Aprig. 8 Avar. 9 (Reg; sst) Inimos.

hăin, ~ă a vz hain²

HAIN I. adj. 1 ‡Rebel, trădător ¶ 2 De rea credință, perfid; dușmănos; rău la inimă, cîinos, îndrăcit: împăratul Roș, avînd inimă ~ă, nu se mai satură de a vărsa sînge (crg.); Ai mei au fost, se vede, atîta de ~i, Că fondul lor de ură și l-au sleit întreg (vlah.). II. adv. Crunt, strașnic, cu dușmănie: o bătea ~, pînă săreau d’o scăpau din mîinile lui (br.-vn.) [tc.].

HAINA CINSTEA RUȘINEI (I. Golescu) = Nu tot ce strălucește este aur.

❍HĂINETURI sf. pl. 👕 col. HAINĂ Haine multe, mulțime de țoale (ciauș.) (lung.).

HĂINIȘOARĂ (pl. -re), HĂINIȚĂ (pl. -țe) sf. 👕 dim. HAINĂ: își luă hăinițele și zeleti pe nesimțite din curte (MERA).

HĂINUȚĂ (pl. -țe) sf. 👕 dim. HAINĂ: li s’a remandat... să păzească hăinuțele (vlah.).

HAIN, -Ă, haini, -e, adj. 1. Rău la inimă, fără milă; neîndurător, crud, cîinos. Oamenii de-aici nu sînt haini și n-ar cuteza să se dea la răutăți. REBREANU, R. II 121. Pe-un mal străin, L-a fulgerat un braț hain! COȘBUC, P. I 146. Pajul Cupidon... Îndestul e de hain Vălul alb de peste toate Să-l înlăture puțin. EMINESCU, O. I 109. ◊ Fig. Vîntul parcă se pornise și mai hain și mai tăios. MIHALE, O. 282. 2. (Învechit) Care-și trădează țara sau religia; trădător, necredincios. Brîncovene Constantin, Boier vechi, ghiaur hain! ALECSANDRI, P. P. 210. ◊ (Substantivat) Cigala nu era decît un hain, care-și lepădase legea și se turcise. SADOVEANU, N. P. 302.

HAIN ~ă (~i, ~e) 1) Care manifestă lipsă de milă; rău la inimă; fără milă; câinos; crud; hapsân. 2) înv. Care și-a călcat legământul dat. [Sil. ha-in] /<turc. hăin

haìn a. 1. rebel, trădător: boier vechiu, ghiaur hain! POP.; 2. perfid, de rea credință: nu mi-i ciudă de străini cât de pământeni haini POP.; 3. rău la inimă: sfârșitul tiranului hain AL. [Turc. HAYIN].

haín, -ă adj. (turc. [d. ar.] haĭin, trădător, perfid; ngr. hainis, sîrb. hain). Vechĭ. Trădător, rebel. Azĭ. Răŭ, perfid, crud, afurisit: om hain, inimă haină. Adv. S’a purtat hain.

haină s. f., g.-d. art. hainei; pl. haine

haină s. f., g.-d. art. hainei; pl. haine

haină s. f., g.-d. art. hainei; pl. haine

hain adj. m., pl. haini; f. haină, pl. haine

hain adj. m., pl. haini; f. haină, pl. haine

hain adj. m., pl. haini; f. sg. haină, pl. haine

haină (haine), s. f. – Obiect de îmbrăcăminte exterior. Sb. haljina (Diez, Gramm., I, 444; Cihac, II, 133; DAR). – Der. hăinar, s. m. (vînzător de haine de gata); hăinărie, s. f. (prăvălie de confecții); hăinet, s. f. (cantitate de haine); înhăinura (var. înhăimura), vb. (a îmbrăca), cf. înfășura. La Stoica Ludescu (sec. XVIII) apare haină, s. f. (parolă, consemn), despre care nu știm dacă este același cuvînt. Haibăr, s. n. (haină) este o încrucișare a lui haină cu laibăr (DAR), der. înhăibăra, vb. (a îmbrăca).

hain (haină), adj. – 1. (Înv.) Trădător, necredincios. – 2. Perfid, rău la inimă, hapsîn. – Mr. hăin. Tc. hayin (Röesler 606; Șeineanu, II, 197; Lokotsch 784; Ronzevalle 84), cf. ngr. χαῖνης, alb. hain „hoț”, sb. hain. – Der. haini, vb. refl. (înv., a trăda; a se răscula); hainie, s. f. (trădare; rebeliune, răzmeriță); hainlîc, s. n. (trădare). Sec. XVII, toți der. sînt înv.

HAINĂ subst. 1. – N. (RI XIV 203); – T. (Mar). 2. Haine b., 1643 (AO VI 426); Poiana lui – (Cras 102); Hăinescul t. (AO XVI 252). 3. Compuse: Hainăroșie fam. (Filipeștii de Pădure); Hainăroșii, Gh., mold. (BCI IV 179).

a mătura pe jos cu hainele expr. a purta îmbrăcăminte exagerat de lungă.

haine de gata expr. confecții / articole de îmbrăcăminte fabricate în serie.

HAINĂ s. 1. îmbrăcăminte, strai, veșmânt, (pop. și fam.) buleandră, țoală, (reg.) rufă, (Transilv. și Maram.) halub, (depr.) hanță. (Ia-ți o ~ pe tine.) 2. (la pl.) v. costum. 3. v. sacou. 4. v. palton. (Poartă o ~ de blană.)

HAINĂ s. 1. îmbrăcăminte, strai, veșmînt, (pop. și fam.) buleandră, țoală, (reg.) rufă, (Transilv. și Maram.) halub, (depr.) hanță. (Ia-ți o ~ pe tine.) 2. palton. (Poartă o ~ de blană.)

HAIN adj., adv., s. 1. adj., adv. v. rău. 2. adj., s. v. afurisit. 3. adj. v. crud.

HAIN adj. v. trădător.

hain adj. v. TRĂDĂTOR.

HAIN adj., adv., s. 1. adj., adv. aprig, aspru, barbar, brutal, cîinos, crîncen, crud, crunt, cumplit, feroce, fioros, inuman, necruțător, neiertător, neîmblînzit, neînduplecat, neîndurat, neîndurător, nemilos, neomenos, neuman, rău, sălbatic, sîngeros, violent, (livr.) sanguinar, (înv. și pop.) năsilnic, (înv. și reg.) tare, (reg.) pogan, (Mold. și Bucov.) avan, hapsîn, (înv.) jestoc, neomenit, sanguinic, sălbăticos, sireap, (fig.) dur, negru. (Om ~; se poartă ~.) 2. adj., s. afurisit, blestemat, cîinos, îndrăcit, rău, ticălos, (înv. și pop.) pustiu, (pop. și fam.) pîrdalnic, (pop.) împelițat, jurat, (înv. și reg.) urgisit, (reg.) pricăjit, (Transilv.) săcret. (~ul de Gheorghe!) 3. adj. crud, implacabil, necruțător, neiertător, neînduplecat, neîndurător, nemilos, nemilostiv, (livr.) inexorabil, (rar) neîndurat, nemiluit, (înv.) nemilostivitor, nemilostivnic, (fig.) vitreg. (Soartă ~ pentru cineva.)

Hain ≠ milos, milostiv

Minte scurtă, haine lungi – hemistih din poezia Dalila a lui Eminescu. Versul complet sună astfel: „Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi!” Evident, poetul face această constatare, înrîurit de tema pe care o tratează, de Dalila, simbolul femeii trădătoare. Astăzi însă, expresia „minte scurtă, haine lungi” nu se mai referă numai la femei, ci în general la persoane cu veșminte arătoase, dar cu judecată puțină. Se mai folosește cîteodată și forma: „Poale lungi și minte scurtă”. LIT.

Tunica proprio pallio (lat. „Cămașa e mai aproape decît haina”) – Plaut, Trinummus (act. V, sc. 2). A devenit proverb în multe limbi, arătînd că ni-e mai milă de rude decît de străini, de prieteni decît de necunoscuți. Și noi avem zicalele: Cămașa e mai aproape de piele și: Cămașa e mai aproape ca sumanul. LIT.

Vestis virum reddit (lat. „Haina face pe om”) – Dicton vechi care a devenit proverb în multe alte limbi: L’homme et l’habit (fr.), Kleider machen Leute (germ.), Haina face pe om (rom.)... Adică: prețuirea omului după înfățișare. Francezii au și o zicală cu sens contrar: L’habit ne fait pas le moine (Haina nu-l face pe călugăr). Noi spunem: Omul cinstește haina. Așadar: să nu ne luăm după aspectul exterior, după aparențe. FOL.

Victum et vestitum (lat. „Hrana și haina”) – expresie prin care latinii rezumau în două cuvinte ceea ce e imediat și strict necesar omului. Astăzi se adresează mai mult în ironie celor care nu se gîndesc decît la stomac și la lux, nesocotind hrana sufletească, satisfacțiile spirituale. Vezi: Sine Cerere…

HAIN s. m. (Mold., ȚR) Trădător. A: Boiarin hiclean unui domn și hain țării. PRAV. Iară pînă a veni Grigorie-Vodă au fost dată domnia Ducăi-Vodă, ținîndu-l hain la Ieși. CRB, 166^r. Ca pe niște răi și haini ... au poruncit, să-i puie la opreală. IM 1754, 78^r. Schimbătorii, tulburătorii, hainii, oștenii cei vicleni. BUCOAVNĂ 1775, 48^v; cf. NECULCE; BUCOAVNĂ 1775, 45'^v. B: Au început a-l pîrî la turci că este hain despre împărăție. R. POPESCU. Blud, ca un dușman și hain domnului său laropole, îndată s-au făgăduit lui Viadimir. IR 1755, 23^v; cf. ÎNDREPTAREA LEGII; IM 1730, 110^r. Etimologie: tc. hain. Vezi și haini, hainie, hainlîc.