HÁINĂ, haine, s. f. 1. (La pl.) Termen generic pentru obiectele de îmbrăcăminte (în special) bărbătești. ◊ Un rând de haine = un costum bărbătesc complet, alcătuit din pantaloni, sacou (și vestă). ♦ (La sg.) Îmbrăcăminte bărbătească pentru partea de sus a corpului; sacou. ♦ Veșmânt lung și larg care acoperă tot trupul. ♦ Palton. ◊ Expr. A(-și) da și haina de pe el = a face sau a fi dispus să facă orice sacrificiu (pentru a obține ceea ce dorește). 2. (Biol.; în sintagma) Haină de nuntă = înfățișare deosebită pe care o capătă masculii unor pești, batracieni sau păsări în perioada împerecherii. – Din bg. halina, scr. háljina.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
gall
| Semnalează o greșeală
| Permalink
HÁINĂ ~e f. 1) Obiect de îmbrăcăminte; strai. ~ de iarnă. ◊ ~ nupțială (sau de nuntă) înfățișare deosebită pe care o capătă masculii unor vertebrate în perioada împerecherii. 2) Piesă vestimentară bărbătească purtată peste cămașă; veston. [G.-D. hainei] /<bulg. halina, sb. háljina
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
HÁINĂ s. 1. îmbrăcăminte, strai, veșmânt, (pop. și fam.) buleandră, țoală, (reg.) rufă, (Transilv. și Maram.) halub, (depr.) hanță. (Ia-ți o ~ pe tine.) 2. (la pl.) v. costum. 3. v. sacou. 4. v. palton. (Poartă o ~ de blană.)
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
háină (háine), s. f. – Obiect de îmbrăcăminte exterior. Sb. haljina (Diez, Gramm., I, 444; Cihac, II, 133; DAR). – Der. hăinar, s. m. (vînzător de haine de gata); hăinărie, s. f. (prăvălie de confecții); hăinet, s. f. (cantitate de haine); înhăinura (var. înhăimura), vb. (a îmbrăca), cf. înfășura. La Stoica Ludescu (sec. XVIII) apare haină, s. f. (parolă, consemn), despre care nu știm dacă este același cuvînt. Haibăr, s. n. (haină) este o încrucișare a lui haină cu laibăr (DAR), der. înhăibăra, vb. (a îmbrăca).
Sursa: DER
(1958-1966)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
háină s. f., g.-d. art. háinei; pl. háine
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
háĭnă f., pl. e (sîrb. háljina, haĭnă, la pl. „straĭe, așternut”, halja, surtuc, bg. halína, haĭnă lungă, d. turc. [d. pers.] haly, kali, covor. Cp. cu straĭ și țol). Veșmînt, straĭ (maĭ ales surtuc, palton, manta, suman, maĭ rar vorbind de pantalonĭ). Pl. Veșmintele (în general): mi s´aŭ furat niște haĭne. A vinde la „haĭne vechĭ”, a vinde negustorilor ambulanțĭ care strigă „haĭne vechĭ”.
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
HAÍN, -Ă, haini, -e, adj. 1. Rău la inimă, fără milă, crud, hapsân, câinos. 2. (Înv.) Trădător, sperjur, necredincios. – Din tc. hain.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
gall
| Semnalează o greșeală
| Permalink
HAÍN ~ă (~i, ~e) 1) Care manifestă lipsă de milă; rău la inimă; fără milă; câinos; crud; hapsân. 2) înv. Care și-a călcat legământul dat. [Sil. ha-in] /<turc. hăin
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
HAÍN adj. v. trădător.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
HAÍN adj., adv., s. 1. adj., adv. v. rău. 2. adj., s. v. afurisit. 3. adj. v. crud.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
Hain ≠ milos, milostiv
Sursa: Antonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
haín (haínă), adj. – 1. (Înv.) Trădător, necredincios. – 2. Perfid, rău la inimă, hapsîn. – Mr. hăin. Tc. hayin (Röesler 606; Șeineanu, II, 197; Lokotsch 784; Ronzevalle 84), cf. ngr. χαῖνης, alb. hain „hoț”, sb. hain. – Der. haini, vb. refl. (înv., a trăda; a se răscula); hainie, s. f. (trădare; rebeliune, răzmeriță); hainlîc, s. n. (trădare). Sec. XVII, toți der. sînt înv.
Sursa: DER
(1958-1966)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
haín adj. m., pl. haíni; f. sg. haínă, pl. haíne
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
2) haĭ și aĭ (în est și haĭn, hăĭ și ăĭ) interj. de întrebare (cînd întrebatu tace): Nu țĭ-am spus eu? Haĭ?
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
haín, -ă adj. (turc. [d. ar.] haĭin, trădător, perfid; ngr. hainis, sîrb. hain). Vechĭ. Trădător, rebel. Azĭ. Răŭ, perfid, crud, afurisit: om hain, inimă haină. Adv. S´a purtat hain.
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
haĭn, V. haĭ 2.
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
a mătura pe jos cu hainele expr. a purta îmbrăcăminte exagerat de lungă.
Sursa: Argou
(2007)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
haine de gata expr. confecții / articole de îmbrăcăminte fabricate în serie.
Sursa: Argou
(2007)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink