ELOCÍNȚĂ s. f. v. elocvență.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ELOCÍNȚĂ s.f. Elocvență. [Cf. lat. eloquentia].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ELOCÍNȚĂ s. f. elocvență. (< lat. eloquentia)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

elocínță s. f., g.-d. art. elocínței
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

*elocŭént, -ă adj. (lat. éloquens, -éntis). Care vorbește bine, cu elocŭență: orator elocŭent. Care e pronunțat cu elocŭență: discurs elocŭent. Fig. Convingător: lacrimĭ elocŭente. Adv. În mod elocŭent. – Fals -cvent orĭ -cinte.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*elocŭénță f., pl. e (lat. eloquentia). Arta, talentu de a vorbi bine, de a emoționa, de a convinge. Fig. Putere de a convinge: elocŭența cifrelor. – Fals -cvență, -cínță.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink