PĂCALĂ, (1) păcală, s. m., (2) păcale, s. f. 1. S. m. Om glumeț, poznaș, care se ține de farse. 2. S. f. (Reg.) Păcăleală. – Din păcăli (derivat regresiv).

păcală [At: KLEIN, D. 392 / Pl: (1) ~le, (2-6) ~li / E: pvb păcăli] 1 sf (Reg) Păcăleală (4). 2 sm Om isteț, glumeț și poznaș, care își bate joc de toată lumea Si: (pop) pepelea. 3 sm Om sucit. 4 sm (Îe) S-a găsit ~ cu tândală Se zice despre două persoane care se potrivesc în a face glume și cărora le place să-și bată joc de toată lumea. 5 sm (Îvr) Șarlatan. 6 sm (Mol) Persoană care spune vorbe de duh, glume etc. Si: (reg) păcălici (3).

PĂCALĂ, s. m., păcale, s. f. 1. s. m. Om glumeț, poznaș, care se ține de farse. 2. S. f. (Reg.) Păcăleală. – Din păcăli (derivat regresiv).

PĂCALĂ¹ s. f. (Rar) Păcăleală. Nu e ghiceală și păcală ca să ne dea... de ocară. DELAVRANCEA, la TDRG.

PĂCALĂ² s. m. (După numele unui personaj din basme și din snoave) Om glumeț, poznaș. Nu pot să te las să corespondezi cu tinerii, așa sub ochii mei... Ana rîdea liniștită. – Zău, Nicule, păcală ești! Citește-o dacă vrei. D. ZAMFIRESCU, R. 66. ◊ Expr. S-a găsit păcală cu tîndală = s-au întîlnit doi care se potrivesc la glume, doi cărora le place să-și bată joc de toată lumea.

PĂCALĂ m. Persoană glumeață și poznașă. /v. a păcăli

Păcală m. 1. personaj bufon din basme, reprezentantul vicleniei și imbecilității legendare; el își bate joc de toată lumea și face toate pe dos din răutate conscientă: Păcală și Tândală; 2. fig. om glumeț și batjocoritor. [Cf. ceh PIKOLA, paiață]. V. Pepelea.

păcálă (vest) și pîcálă (est) f., pl. e (d. păcălesc. Cp. cu ciacală, Tindală, ticală). Rar. Păcăleală. Ob. S. m. fără pl., gen. al luĭ. Un tip glumeț, cînd șiret, cînd prost, din povestirile populare: isprăvile luĭ Păcală. V. pepelea.

!păcală² (tip uman) (fam.) s. m., g.-d. art. lui păcală; pl. păcală

păcală¹ (păcăleală) (reg.) s. f., g.-d. art. păcalei; pl. păcale

păcală² (poznaș) s. m., g.-d. lui păcală; pl. păcală

păcală¹ (păcăleală) (reg.) s. f., g.-d. art. păcalei; pl. păcale

păcală (păcăleală) s. f., g.-d. art. păcalei; pl. păcale

Păcală s. pr. m.

păcală (om isteț) s. m.

PĂCALĂ s. (pop.) pepelea (art.).

PĂCALĂ s. v. ademenire, amăgire, farsă, festă, ghidușie, glumă, înșelare, înșelăciune, înșelătorie, momire, păcăleală, păcălire, păcălit, păcălitură, poznă, prostire, prostit, ștrengărie, trișare.

PĂCALĂ s. (pop.) pepelea (art.).

păcală s. v. ADEMENIRE. AMĂGIRE. FARSĂ. FESTĂ. GHIDUȘIE. GLUMĂ. ÎNȘELARE. ÎNȘELĂCIUNE. ÎNȘELĂTORIE. MOMIRE. PĂCĂLEALĂ. PĂCĂLIRE. PĂCĂLIT. PĂCĂLITURĂ. POZNĂ. PROSTIRE. PROSTIT. ȘTRENGĂRIE. TRIȘARE.

PĂCALĂ, personaj al anecdotelor și povestirilor populare românești. Înzestrat cu inteligență, ingeniozitate, istețime și umor, reușește să-i păcălească pe cei săraci cu duhul sau pe cei bogați și înfumurați. Este opusul lui Tândală. Similar unor personaje din literatura europeană și orientală, ca Bertoldo, Till Buhoglindă, Nastratin Hogea.

PĂCALĂ subst. 1. Păcal, Nan, boier 1437 (Ț-Rom 177). 2. Pecălești s. (Cat). Din studiul lui Sextil Pușcariu (DR I pp. 237 – 239) rezultă că nu s-a lămurit enigma originii acestui cuvînt – ipoteza cu inexistentul vb. blg. пoкaлити nu e concludentă; vb. neosloven pokaljati „beschmutzen” este departe de a da o soluție (Miklosich, Etym. Wörterbuch der sl. Sprachen) – rămîne de văzut dacă expresia: a fi pe cal, sugerată de primele două antroponime, ar da o indicație. În sprijinul sensului figurat de amăgire ce i se poate atribui, amintim stratagema folosită de Alexandru cel Mare spre a încăleca prima oară pe Bucefal și cele folosite în mod curent spre a deprinde calul la călărie; pentru același motiv verbele: a înșela (< a pune șeaua pe cal) și a potcovi calul, operații care inițial s-au executat amăgind calul, au căpătat sensul figurat de amăgire, pe lîngă sensul concret, primitiv al cuvîntului; de notat că vb. a înșela și-a pierdut aproape sensul concret. 3. Păcală, munt. (17 B I 389, II 93, 344; Cept 15; Sd XVI 72); – O., olt. 1627 (AO I 236); – ard. 1726 (Paș); bunic și nepot cu același nume: Păcală de Bunceni, nepot lui Păcală de Căpturele, olt. (17 B IV 202); – 1623, munt. (Giur 152); Păcălești s. (17 B I 407, II 344); cf. Păcărești s. (17 B II 198). 4. Păcăleanul t. (Glos). 5. Păcălucă, N., act.