PĂCALĂ subst. 1. Păcal, Nan, boier 1437 (Ț-Rom 177). 2. Pecălești s. (Cat). Din studiul lui Sextil Pușcariu (DR I pp. 237 – 239) rezultă că nu s-a lămurit enigma originii acestui cuvînt – ipoteza cu inexistentul vb. blg. пoкaлити nu e concludentă; vb. neosloven pokaljati „beschmutzen” este departe de a da o soluție (Miklosich, Etym. Wörterbuch der sl. Sprachen) – rămîne de văzut dacă expresia: a fi pe cal, sugerată de primele două antroponime, ar da o indicație. În sprijinul sensului figurat de amăgire ce i se poate atribui, amintim stratagema folosită de Alexandru cel Mare spre a încăleca prima oară pe Bucefal și cele folosite în mod curent spre a deprinde calul la călărie; pentru același motiv verbele: a înșela (< a pune șeaua pe cal) și a potcovi calul, operații care inițial s-au executat amăgind calul, au căpătat sensul figurat de amăgire, pe lîngă sensul concret, primitiv al cuvîntului; de notat că vb. a înșela și-a pierdut aproape sensul concret. 3. Păcală, munt. (17 B I 389, II 93, 344; Cept 15; Sd XVI 72); – O., olt. 1627 (AO I 236); – ard. 1726 (Paș); bunic și nepot cu același nume: Păcală de Bunceni, nepot lui Păcală de Căpturele, olt. (17 B IV 202); – 1623, munt. (Giur 152); Păcălești s. (17 B I 407, II 344); cf. Păcărești s. (17 B II 198). 4. Păcăleanul t. (Glos). 5. Păcălucă, N., act.