Mi-ar *place

Puțină gramatică - „mi-ar place”

În limba română, se știe, sînt patru conjugări. Dar numai două dintre ele sînt vii, continuă adică să formeze verbe noi. Acestea sînt conjugarea întîi, în -a, -are și a patra, în -i, -ire. [...]

Celelalte două conjugări sînt moarte, adică se mărginesc la verbele care s-au format odată, demult, și care, pe măsură ce trece vremea, cad în desuetudine sau sînt cîștigate de celelalte conjugări. De fapt, încă din limba latină aceste două conjugări încetaseră a fi productive.

Primul semn de slăbiciune pe care-l dau conjugarea a doua și a treia e faptul că se confundă adesea între ele. Încă din limba latină apar exemple de această confuzie: verbele a rîde și a teme, care erau de conjugarea a doua, au trecut la conjugarea a treia și s-au păstrat ca atare în toate limbile romanice; în schimb a cădea și a scădea, care erau de conjugarea a treia, au trecut la conjugarea a doua.

Iată și o explicație a acestei confuzii: la unele moduri și timpuri conjugarea a doua și a treia au aceeași formă, de exemplu participiul de la a bate e bătut, iar cel de la a vedea e văzut; la fel cu perfectul simplu: văzui și bătui, cu imperfectul, cu mai mult ca perfectul etc. De aceea se poate forma din nou și infinitivul la fel pentru amîndouă verbele: după a vedea, se face a bătea, iar după a bate, se face a prevede.

La drept vorbind, verbele de conjugarea a treia nu apar decît rareori trecute la a doua, mai cu seamă în graiul copiilor: a bătea, a făcea, a trimitea etc., sînt forme pe care nu le scrie nimeni dintre adulți pînă acum. Mult mai serioase sînt exemplele de verbe de conjugarea a doua trecute la conjugarea a treia, ceea ce se explică prin faptul că verbele de conjugarea a doua sînt mult mai puține, vreo douăzeci în total.

Putem pleca de la un exemplu ca a rămîne, care se generalizează din ce în ce în locul lui a rămînea, astfel că azi forma a doua poate părea greșită. De aici ajungem la exemple ca a umple în loc de a umplea, la fel de răspîndite amîndouă.[1]

Iată, în sfîrșit, exemple care constituie, în starea de azi a limbii, neîngăduite greșeli: a place în loc de a plăcea - forma lungă a infinitivului este plăcere, nu plácere, deci avem aici un exemplu de verb de conjugarea a doua, și expresia curentă mi-ar place nu ar fi corectă decît dacă s-ar zice mi-ar face plácere.

A apare este astăzi aproape general și nu rareori citim va apare, deși verbul acesta este derivat cu prefixul ad- de la pareo, care a dat în limba română pe a părea; a pare se aude mai rar (mi-ar pare bine), poate din cauză că se simte legătura cu forma infinitivului lung părere. Nimeni n-ar spune a vede, dar mulți spun a prevede și chiar prevédere, accentuat pe ve.

Iată acum și un caz de confuzie între conjugările a treia și a patra: prin analogie cu a ști, s-a ajuns și la a scri (scrim, scriți), căci se zice știu și scriu, dar cine va îndrăzni să zică scrire în loc de scriere?

Am început prin a arăta că încurcături de felul indicat s-au făcut încă din epoca latină și au continuat să se facă de-a lungul istoriei limbii române, astfel încît multe din formele noi sînt singurele acceptate. Atunci ce importanță are că se fac și astăzi confuzii și de ce să ne ridicăm contra lor? Pentru că aceste confuzii duc la conjugări mixte, la excepții de la reguli și complică morfologia noastră, care și așa este destul de complicată. Ar trebui, de exemplu, să stabilim că, în afară de cele patru conjugări cunoscute, mai avem una cu infinitivul scurt terminat în -e, dar cu infinitivul lung în -ére (a pare, dar părere), sau infinitivul scurt în -i, dar cu cel lung în -ere (a scri, dar scriere).

Complicațiile acestea nu pot decît să creeze confuzii într-o limbă, ceea ce nu e deloc de dorit. De altfel, dispariția parțială a conjugărilor a doua și a treia e datorată tocmai complicației lor. Cum vreți ca o conjugare care are prezentul sug, perfectul supsei și participiul supt să facă prozeliți? În cazul cel mai bun, admițînd că analogia ar unifica din nou conjugarea verbelor de felul acesta, tot am putea reproșa erorilor de care m-am ocupat aici că produc nestabilitate, deci nesiguranță.

  1. S-au impus între timp formele a rămîne și a umple, recomandate de norme.

Alexandru Graur - Adevĕrul, 16.IV.1930

Alte articole lingvistice

Calcuri greșite
Despre majoritate
Din și dintre
Flexionarea cuvintelor compuse
Forme de plural greșite
Forme greșite ale cuvintelor
Ghid de exprimare corectă
Niciun sau nici un?

Alexandru Graur

Dan Alexe

Despre legăturile românei cu albaneza

Dezbateri

Alf Lombard - Despre folosirea literelor î și â

DOOM2

0. Principalele norme ortografice
1.1. Literele
1.2. Semnele ortografice
2. Reguli de scriere și de pronunțare literară
3. Scrierea cu literă mică sau mare
4.1. Scrierea derivatelor, prefixelor și sufixelor
4.2. Scrierea cuvintelor compuse
4.3. Scrierea locuțiunilor
4.4. Scrierea grupurilor de cuvinte
5.1. Despărțirea grupurilor de cuvinte și a abrevierilor
5.2. Despărțirea în interiorul cuvintelor
6. Câteva norme morfologice

Încercări de îndreptare

Cuvinte fără explicaţii
Numere şi genuri

Mioara Avram

0. Prefață
I. e sau ea?
II. ă sau e?
III. ă sau î?
IX. i sau î?
VI. h sau c(h) sau k(h)?
VII. Cu sau fără h?
VIII. i sau ii (și ii sau iii)?
X. ia sau iea, iia?
XI. Cu sau fără i final?
XII. î sau â?

Punctuație

Apostroful
Blancul
Punctul
Semnul întrebării