5.2. Despărțirea în interiorul cuvintelor


Cuprins

5.2. Despărțirea în interiorul cuvintelor

Despărțirea în scris a cuvintelor la capăt de rând se face după reguli care diferă, parțial, de regulile despărțirii în silabe, precum și de la limbă la limbă.

Limita dintre secvențe se marchează prin cratimă (vezi și 1.2.4. Cratima), care se scrie numai după secvența de la sfârșitul primului rând.

Sunt posibile două modalități de despărțire a cuvintelor la capăt de rând: pe baza pronunțării[1] și pe baza structurii morfologice a cuvintelor — modalități pe care le vom numi în continuare despărțire după pronunțare și, respectiv, după structură.[2]

Pentru indicarea rostirii sacadate sau a metricii se folosește numai despărțirea după pronunțare: I-nabilule! (nu și despărțirea după structură: in-abilule).
!Regula generală și obligatorie a despărțirii cuvintelor la capăt de rând în limba română, valabilă pentru ambele modalități, este interdicția de a lăsa la sfârșit sau la început de rând o secvență care nu este silabă[3].
Excepție: grupurile ortografice scrise cu cratimă (dintr-|un, într-|însa), la care se recomandă însă, pe cât posibil, evitarea despărțirii.

Rezultatele la care conduc cele două modalități coincid în multe cazuri, dar în altele pot diferi.

 !Normele actuale[4] prevăd despărțirea după pronunțare.
Este acceptată și despărțirea după structură, însă cu unele restricții față de recomandările din DOOM1.

La nivelul cuvântului, nu se despart la capăt de rând:

  • cuvintele monosilabice[5];
  • secvențele inițiale și finale (fie că, fonetic, sunt sau nu silabe) constituite dintr-un singur sunet, redat prin:
    • o consoană + -i șoptit” (nu: dușma-ni);
      În acest caz, consoana nu formează o silabă din punct de vedere fonetic.
    • o vocală (nu: a-er, ă-la, e-popee/epope-e, i-real, î-hî, o-leacă, u-riaș; sublini-a, absorbți-e, caca-o, su-i, ambigu-u).
      În acest caz despărțirea este neeconomică, deși este corectă din punctul de vedere al silabației (și de aceea în Dicționar se pun în evidență și asemenea silabe, nu în scopul despărțirii la capăt de rând, ci pentru a indica structura silabică a cuvântului și a oferi indicii privind pronunțarea: sublini-a).
      Interdicțiile de mai sus privesc și grupurile ortografice scrise cu cratimă: nu: s-|a; i-|a, las-|o, mi-|a, zis-|a, i-|a.

Dintre cele două modalități de despărțire a cuvintelor la sfârșit de rând:

  • despărțirea după pronunțare se poate aplica la toate cuvintele, inclusiv la componentele cuvintelor „formate”; ea este modalitatea unică de despărțire pentru toate cuvintele simple și pentru majoritatea derivatelor cu sufixe;
  • despărțirea după structură se poate aplica numai la limita dintre elementele componente ale unor cuvinte „formate” sau scrise cu cratimă ori cu cratimă și linie de pauză (la restul cuvântului putându-se aplica despărțirea bazată pe pronunțare).
    Astfel, același cuvânt „format” poate fi supus, în funcție de secvența care încape la sfârșitul rândului și de opțiune, uneia sau celeilalte modalități de despărțire: după pronunțare (ar-te-ri-os-cle-ro-ză) sau după structură (arterio-scleroză).
    Despărțirea după structură are caracter cult și, în cazul cuvintelor împrumutate gata formate din alte limbi, presupune cunoașterea formei și a sensului elementelor componente. Este mai ales cazul cuvintelor aparținând unor terminologii de specialitate (formate, în mare parte, din elemente vechi grecești și latinești), a căror despărțire după structură este accesibilă adesea numai pentru specialiști ai domeniului respectiv.

Împrumuturilor din limbile moderne li se aplică, ori de câte ori grafia permite, regulile de despărțire a cuvintelor din limba română: ca-te-ring, nu cater-ing, dar multe împrumuturi și nume proprii scrise și citite după reguli ale altor limbi fac, în general, necesară consultarea Dicționarului.

5.2.1. Despărțirea după pronunțare

Regulile despărțirii în scris după pronunțare se referă la litere, dar privesc pronunțarea cuvintelor în tempo lent și au drept criterii valorile literelor în scrierea limbii române (vezi Tabelul 2) și poziția lor în diverse succesiuni.

Despărțirea după pronunțare nu duce totdeauna la silabe propriu-zise, „fonetice” (cel mult s-ar putea vorbi de „silabe ortografice”[6]), și se face după reguli dintre care unele sunt mai mult sau mai puțin convenționale.

Astfel, despărțirea în scris se întemeiază uneori pe decizii fără suport în fonetică, de exemplu în cazul succesiunilor scl, scr, str între vocale, la care este posibilă orice silabație fonetică, dar la care, pentru despărțirea în scris, s-a optat, convențional, pentru modelul C-CC. Uneori chiar, despărțirea în scris poate contraveni pronunțării — ca la despărțirea unor consoane duble din împrumuturi (ca-pric-cio-so [ka-pri-čo-zo]).

În cele ce urmează vom face distincție, pe de o parte, între litere-vocale și litere-consoane — prin care înțelegem semnele grafice care notează, cu precădere, sunete-vocale, respectiv sunete-consoane — și, pe de altă parte, între vocale propriu-zise și semivocale — care sunt sunete cu un comportament diferit, notate cu ajutorul unor litere-vocale (și, în unele împrumuturi, chiar cu litere-consoane: w) —, precum și de situațiile în care anumite litere nu notează niciun sunet, ci servesc numai ca semne grafice.
Indicațiile din Dicționar privitoare la pronunțare și, respectiv, la despărțirea după pronunțare sunt complementare: de exemplu, indicarea despărțirii oferă, implicit, informații și asupra pronunțării în situațiile în care din poziția accentului nu rezultă dacă o literă trebuie interpretată ca vocală sau ca semivocală, iar în cazul succesiunii de litere iu după consoană, la finala cuvintelor, din indicarea pronunțării [ĭu] (accesoriu [riu pron. rĭu]) rezultă că despărțirea este acceso-riu, nu accesori-u.

5.2.1.1. Litere-vocale

La despărțirea la capăt de rând care implică litere-vocale trebuie să se aibă în vedere că:

  • literele e, i, o, u, w și y notează atât sunete-vocale propriu-zise, cât și semivocale[7], despărțirea depinzând de valoarea lor;
    Vorbitorii nativi fac cu relativă ușurință aceste distincții, mai ales în cazul cuvintelor vechi în limbă. În cazul neologismelor, însă, pot exista mai frecvent dubii dacă unele succesiuni de litere-vocale se pronunță cu hiat sau cu diftong.
  • literele e și i pot servi și ca simple semne grafice, fără a nota sunete, și anume după c, g, ch și gh, și în aceste cazuri nu contează ca vocale: cea-ră [čară], cia-conă; gea-muri, giar-dia; chea-mă, chia-bur; ghea-ră, ghia-ur, nu ce-a etc. (dar lice-an, ci-anură, ge-anticlinal, ge-ologie, chi-asm, ghi-oc etc.);
  • litera i la finală de cuvânt sau în interiorul unor compuse, când notează un ișoptit”, nu contează din punctul de vedere al despărțirii la capăt de rând: flori, pomi, minți, urși, az-vârli ind. prez., miști, lincși, sfincși; ori-când (dar înflo-ri, azvâr-li inf., perf. s. etc.).

În principiu, în cazul literelor-vocale:

  • două litere-vocale alăturate care notează vocale propriu-zise se despart;
  • când literele e, i, o, u, w sau y notează o semivocală, despărțirea se face înaintea lor.
  • literele-vocale care notează diftongi și triftongi nu se despart intre ele.

Aceste reguli se pot detalia în cele ce urmează.

5.2.1.1.1. Succesiunile V-V (V-V(S), V-VC(C) („Două vocale alăturate se despart”)

Două litere-vocale alăturate care notează vocale propriu-zise se despart — cu alte cuvinte, vocalele în hiat se despart.

Cele două vocale pot fi:

  • identice: a-alenian; ale-e; fi-ință; alco-ol; ambigu-ul;
  • diferite: antia-erian, alca-ic, ba-obab, bacala-ureat; behă-it, lingă-ul; hârâ-it, pârâ-ul; bore-al, de-ictic, le-onin, le-ul; ci-anură, pompi-er, fani-on, cafegi-ul; cro-at, po-et, cro-itor, bo-ur; polu-are, continu-ăm, du-et, bănu-ise, afectu-os; keny-an, hobby-uri.
    Se despart și două vocale alăturate dintre care a doua face parte dintr-un diftong descendent: cre-ai, famili-ei, feme-ii, gre-oi.
    Regula este valabilă indiferent dacă a doua vocală formează singură o silabă sau împreună cu una sau mai multe consoane: ști-ință, bănu-ind.
    Unele succesiuni de vocale apar în cuvinte „formate”, în care despărțirea după pronunțare coincide cu cea după structură[8]: contra|amiral, re|examina, anti|infecțios; bine|înțeles, co|opta.
    Combinațiile de două vocale care, în unele împrumuturi sau nume proprii scrise cu grafii străine, au valoarea unui singur sunet, ca în limba de origine, nu se despart: ee [i] (splee-nul), eu [ö] (cozeu-rul), ie [i] (lie-duri), ou [u] (cou-lomb).
5.2.1.1.2. Succesiunile V-S ((S)V-SV, (S)V-SVS, V-SSV) („Un diftong și un triftong se despart de vocala sau de diftongul precedente”)

În succesiunile de litere-vocale în care e, i, o, u sau y notează o semivocală, aceasta trece la secvența următoare când se află:

  • după o vocală propriu-zisă, iar e, i, o, u sau y fac parte dintr-un
    • diftong ascendent: agre-ează, accentu-ează; ace-ea [ačeia], mama-ia, tă-ia, tămâ-ia, su-ia; tămâ-ie, pro-iect, su-ie; du-ios; ro-iul; gă-oace, dubi-oasă; ro-ua, no-uă; a-yatolah;
    • triftong: tă-iai, vo-iau, le-oaică; cre-ioane; înșe-uea;
  • după un diftong ascendent (deci tot după o vocală), iar e, i, o, u sau y fac parte dintr-un diftong (ploa-ie, stea-ua) sau dintr-un triftong (chiar dacă acesta nu este scris ca atare: dumnea-ei [dumnĕa-ĭeĭ]).

Altfel spus, diftongii alăturați se despart sau diftongii și triftongii se despart de vocala sau de diftongul care le precedă.

5.2.1.2. Litere-consoane

Această despărțire se referă la consoanele aflate între vocale.

La despărțire trebuie să se aibă în vedere faptul că din punctul de vedere al despărțirii la capăt de rând se comportă ca o singură consoană:

  • litera x;
  • ch și gh înainte de e, i;
    h nu are valoarea unui sunet nici în împrumuturi și nume proprii străine în care precedă o consoană: foeh-nul [fönul].
  • consoanele urmate de i „ șoptit”;
  • q + u când are valoarea [kv].

Regulile generale privind despărțirea literelor-consoane sunt:

  • o consoană între litere-vocale trece la secvența următoare;
  • în succesiunile de două-patru consoane, despărțirea se face, de regulă, după prima consoană;
  • în succesiunile (foarte rare) de cinci consoane, despărțirea se face după a doua consoană.

Regulile și excepțiile sunt detaliate în cele ce urmează.

5.2.1.2.1. C (V-CV, VS-CV, SVS-CV, V-CSV) („O consoană între vocale trece la secvența următoare”)

O consoană între litere-vocale trece la secvența următoare: ba-bă, fa-că, re-ce, ve-cin, po-diș, rea-fișa, le-ge, ha-haleră, nea-jutorat, ira-kian, mă-lin, tea-mă, lu-nă, ma-pă, soa-re, ie-se, ma-șină, ia-tă, ța-ță, ta-vă, kilo-watt, ta-xi, ree-xamina, ra-ză, reau-zi (inf., perf. s.), flo-rile, fu-gi (inf., perf. s.), o-chi (verb), po-mii.

La fel se comportă și:

  • ch, gh (+ e, i) în cuvinte românești: ure-che, nea-chitat, le-ghe, li-ghioană;
  • qu [kv]: se-quoia.
    Regula este valabilă și când litera-vocală dinaintea consoanei notează o semivocală — element al unui diftong descendent (au-gust, bojdeu-că, doi-nă, mai-că, pâi-ne, hai-ku) sau al unui triftong cu structura SVS (lupoai-că) ori când consoana este urmată de un diftong: re-seamănă.
    O consoană urmată de i „șoptit” nu se desparte de vocala precedentă: ari, buni, cobori, flori, fugi (ind. prez.), ochi (substantiv), pomi, auzi (ind. prez.).
    Se comportă ca o singură consoană combinațiile de două sau trei litere-consoane din cuvinte și nume proprii cu grafii străine care notează, conform normelor ortografice ale diferitor limbi, un singur sunet: ck [k] (ro-cker), dg [ǧ] (Me-dgidia), dj [ǧ] (azerbai-djan), gn [ñ] (Sali-gny), sh [ș] (banglade-shian), th [t] (ca-tharsis), ts [ț] (jiu-ji-tsu), tch [č] (ke-tchup).
5.2.1.2.2. Succesiunile C-C(C)(C) („Două, trei sau patru consoane între vocale se despart după prima consoană”)

În succesiunile de două-patru consoane între vocale, despărțirea se face, de regulă, după prima consoană.

Succesiunea C-C (VC-CV, VSC-CV, V-CSV)
(„Două consoane între vocale se despart”)

Două litere-consoane între litere-vocale se despart, a doua consoană trecând la secvența următoare.

Cele două consoane pot fi:

  • identice, notând același sunet ca și consoana simplă (kib-butz, mil-lefiori, în|nora, inter|regn[9], bour-ree, fortis-simo, wat-tul) sau, în cazul lui cc + e, i, sunete diferite ([kč]): ac-cent;
    h nu are valoarea unui sunet nici în împrumuturi și nume proprii străine în care precedă o consoană dublă: ohm-metru [ommetru].
  • diferite: ic-ni, tic-sit, ac-tiv, frec-vență, caf-tan, vaj-nic, cal-cula, mul-te, toam-nă, în-ger, lun-git, mun-te, cap-să, aștep-ta; azvâr-li (inf., perf. s.), cer-ne; ur-șii; as-cet, os-cior, as-tăzi, muș-ca, ex-cursie, imix-tiune;
    Regula este valabilă și când litera-vocală dinaintea consoanei notează o semivocală, element al unui diftong descendent (trais-tă) sau când după consoană urmează o semivocală, element al unui diftong: dor-mea.
    Sunt tratate la fel succesiunile de două sunete consoane dintre care prima este notată prin două litere: business-man, watt-metru.
    În schimb, c, g urmate de h (+ e, i) care notează două sunete în împrumuturi se despart: bog-head [bog-hed].
    Consoanele urmate de ișoptit” se comportă ca o consoană: albi (adj.), az-vârli (ind. prez.), cerbi, dormi (ind. prez.), ori-cedar al-bi (vb.), az-vâr-li (inf., perf. s.), dor-mi (inf., perf. s.).
EXCEPȚII
  1. Trec împreună la secvența următoare succesiunile de consoane care au ca al doilea element l sau r și ca prim element b, c, d, f, g, h, p, t și v, adică grupurile bl: ca-blu, br: neo-brăzat, cl: pro-clama, cr: nea-crit, dl: Co-dlea, dr: co-dru, fl: nea-flat, fr: pana-frican, gl: nea-glutinat, gr: nea-gricol, hl: pe-hlivan, hr: ne-hrănit, pl: su-plu, pr: cu-pru, tl: ti-tlu, tr: li-tru, vl: nee-vlavios, vr: de-vreme.
    Pentru combinațiile de două consoane din cuvinte și nume proprii cu grafii străine care notează, conform normelor ortografice ale diferitor limbi, un singur sunet vezi Succesiunea C-C.
  2. Nu se despart literele-consoane duble din cuvinte și nume proprii cu grafii străine, care notează sunete distincte de cele notate prin consoana simplă corespunzătoare din limba română: ll [l'] (caudi-llo), zz [ț]: (pi-zzicato).
Succesiunea C-CC
(„Trei consoane între vocale se despart după prima consoană”)
În succesiunile de trei consoane, despărțirea se face după prima consoană: ob-ște, fil-tru, circum-spect, delin-cvent[10], lin-gvist, cin-ste, con-tra, vâr-stă, as-clepiad, cus-cru, es-planadă, as-pru, as-tru, dez-gropa.
Regula este valabilă și când litera-vocală dinaintea consoanei notează o semivocală — element al unui diftong descendent: mais-tru.

La fel se despart și consoanele urmate de ch, gh (+ e, i): în-chega, în-chide, în-gheța, în-ghiți.

Sunt tratate la fel succesiunile de trei litere-consoane din împrumuturi și cuvinte străine în care combinațiile ch, gh notează un singur sunet (tech-nețiu, af-ghan) sau din cuvinte în care prima consoană este urmată de ișoptit”: câteși-trei.
Unele succesiuni de trei litere-consoane din cuvinte și nume proprii cu grafii străine se comportă ca o singură consoană: tch [č] în ke-tchup.
EXCEPȚIE

În următoarele succesiuni de trei consoane, despărțirea se face după primele două consoane: lp-t: sculp-ta, mp-t: somp-tuos, mp-ț: redemp-țiune, nc-ș: linc-șii, nc-t: punc-ta, nc-ț: punc-ție, nd-v: sand-vici, rc-t: arc-tic, rt-f: jert-fă, st-m: ast-mul.

Alte succesiuni de trei consoane care se despart (și) după a doua consoană (ltč, ldm, lpn; ndb, ndc, nsb, nsc (și nsč), nsd, nsf, nsh, nsl, nsm, nsn, nsp, nss, nsv; ntl; rgș, rtb, rtc, rth, rtj, rtm, rtp, rts, rtt, rtț, rtv; stb, stc, std, stf, stg, stl, stn, stp, str, sts, stt, stv) nu trebuie memorate, deoarece se întâlnesc în cuvinte „formate” (semi)analizabile, cărora li se poate aplica despărțirea după structură, care este destul de transparentă și conduce la același rezultat. Este vorba de:

  • compuse: alt|ceva, ast|fel, feld|mareșal, fiind|că, hand|bal;
  • formații cu elemente de compunere, ca port-: port|bagaj, port|cuțit, port|hart, port|jartier, port|moneu, port|perie, port|sabie, port|tabac, port|țigaret, port|vizit;
  • derivate cu prefixe:
    • post-: post|belic, post|comunism, post|decembrist, post|față, post|garanție, post|liceal, post|natal, post|pașoptist, post|revoluționar, post|sincron, post|totalitar, post|verbal;
    • trans-: trans|borda, trans|carpatic, trans|cendental, trans|danubian, trans|făgărășean, trans|humanță, trans|lucid, trans|misibil, trans|național, trans|portabil, trans|saharian, trans|vaza;
  • derivate de la baze terminate în grupuri de consoane cu sufixe ca -lâc (savant|lâc), -nic (pust|nic, stâlp|nic, zavist|nic), -șor (rg|șor).
5.2.1.2.3. Succesiunea C-CCC („Patru consoane între vocale se despart după prima consoană”)

În succesiunile de patru consoane între vocale, despărțirea se face după prima consoană: !ab-stract, con-structor, în-zdrăveni.

EXCEPȚII
1. Despărțirea CC-CC

În unele succesiuni de patru consoane, despărțirea se face după a doua consoană: feld-spat, gang-ster, tung-sten, horn-blendă.

Alte succesiuni de patru consoane care se despart (și) după a doua consoană (nsfr, nsgr, nspl, rtch, rtdr, rtsc, rtst, stpr, stsc, stșc) nu trebuie memorate, deoarece se întâlnesc în cuvinte „formate” (semi)analizabile, cărora li se poate aplica despărțirea după structură, care este destul de transparentă și conduce la același rezultat. Este vorba de:

  • formații cu elementul de compunere port-: port|drapel, port|sculă, port|stindard;
  • derivate cu prefixe:
    • post-: post|prandial, post|scenium, post|școlar;
    • trans-: trans|frontalier, trans|gresa, trans|planta.
      Sunt tratate la fel succesiunile în care primele două consoane sunt urmate de ch, gh (+ e, i): port-chei.
2. Despărțirea CCC-C

În unele succesiuni de patru consoane în care nicio segmentare fonetică nu se susține, despărțirea se face, convențional, după a treia consoană: dejurst-vă, vârst-nic (în ultimul caz, cu același rezultat ca al despărțirii după structură).

5.2.1.2.4. Succesiunea CC-CCC („Cinci consoane între vocale se despart după a doua consoană”)
În succesiunile de cinci consoane (foarte rare), despărțirea se face după a doua consoană: ång|ström; opt|sprezece.
Sunt tratate la fel succesiunile care cuprind combinațiile ch, gh (+ e, i): port-schi.

5.2.2. Despărțirea după structură

Despărțirea după structură este acceptată atunci când capătul rândului coincide cu limita dintre componentele cuvintelor „formate”. Ea coincide, în multe cazuri, cu despărțirea după pronunțare.

Elementelor componente ale cuvintelor formate li se poate aplica, dacă este necesar, despărțirea după pronunțare.
Despărțirea după structură nu se folosește pentru a indica rostirea silabisită.

Se pot despărți și după structură cuvintele (semi)analizabile (formate în limba română sau împrumutate):

  • compuse[11]: !arterios-cleroză/arterio|scleroză, !al-tundeva/alt|undeva, !des-pre/de|spre, !drep-tunghi/drept|unghi, !por-tavion/port|avion, !Pronos-port/Prono|sport, !Romar-ta/Rom|arta;
    Compusele care păstrează grafii străine sunt supuse numai despărțirii după structura din limba de origine: back-hand.
  • derivate cu prefixe: !anor-ganic/an|organic, !de-zechilibru/dez|echilibru, !ine-gal/in|egal, !nes-prijinit/ne|sprijinit, !nes-tabil/ne|stabil, !nes-trămutat/ne|strămutat, !pros-cenium/pro|scenium, !su-blinia/sub|linia;
    Nu se despart prefixele care s-au redus la o singură consoană: ra-lia, spul-bera.
  • dintre derivatele cu sufixe, numai cele formate cu sufixe care încep cu o consoană de la teme terminate în grupuri de consoane: sa-vant-lâc, stâlp-nic, vârst-nic, za-vist-nic.
    La unele dintre aceste cuvinte, despărțirea după structură coincide cu despărțirea după pronunțare, facilitând-o.
    Vezi și 5.2.3. Despărțirea cuvintelor scrise cu anumite semne ortografice.
 !Normele actuale nu mai admit despărțirile după structură care ar conduce la secvențe care nu sunt silabe (ca în într|ajutorare, nevr|algic) sau ar contraveni pronunțării, ca în apendic|ectomie [apendičectomie], laring|ectomie [larinǧectomie].

În compuse și în derivatele cu prefixe în care ultimul sunet al primului element și primul sunet al elementului următor se confundă într-o singură literă, în despărțirea după structură se acordă prioritate ultimului element sau rădăcinii: om|organic, top|onomastică.

 !Pentru cuvintele a căror structură nu mai este clară, deoarece elementele componente sunt neînțelese sau neproductive în limba română, normele actuale recomandă exclusiv despărțirea după pronunțare (!ab-stract, !su-biect) sau evitarea despărțirii, dacă aceasta ar contraveni regulilor: !a-broga, !o-biect.

5.2.3. Despărțirea cuvintelor scrise cu anumite semne ortografice

  1.  !La cuvintele scrise (obligatoriu sau facultativ) cu cratimă sau cu linie de pauză se admite — atunci când spațiul nu permite evitarea ei — și despărțirea la locul cratimei/liniei de pauză. Este vorba de:
    • cuvinte compuse sau derivate și locuțiuni: aducere-|aminte, aide-|mémoire, bun-|gust, calea-|valea, ex-|ministru, shakespeare-|ian;
    •  !împrumuturi la care articolul și desinențele se leagă prin cratimă: flash-|ul, flash-|uri;
    • grupuri ortografice scrise cu cratimă: ducându-|se, du-|te, fir-|ar, văzându-|mă, chiar când rezultă secvențe care nu sunt silabe: dintr-|un, într-|însa (caz în care se recomandă evitarea despărțirii);
    • cuvinte compuse complexe: americano—|sud-coreean sau americano—sud-|coreean.
      Despărțirea la locul cratimei nu se face însă când la sfârșitul primului rând sau/și la începutul rândului următor ar rezulta o singură literă (dându-|l, i-|a, s-|a), o consoană + semivocală (mi-|a) sau o consoană + -i șoptit”: dă-|mi.
      La grupurile ortografice mai scurte, despărțirea bazată pe pronunțare (din|tr-un, fi|r-ar, în|tr-însul/într-în|sul) trebuie evitată, deoarece mărește numărul cratimelor, contravenind principiului estetic în ortografie; la cele mai lungi sau când este absolut necesar, despărțirea se poate face și în alt loc decât acela al cratimei, în funcție de poziția ocupată față de sfârșitul rândului: du|cându-se.
  2. La cuvintele scrise cu apostrof, pentru păstrarea unității lor, despărțirea la capăt de rând trebuie evitată când locul despărțirii ar coincide cu locul apostrofului.
    Vezi și 5.1. Despărțirea grupurilor de cuvinte și a abrevierilor


Note

  1. Despărțirea după pronunțare a fost numită și silabație fonetică, însă această denumire este improprie, deoarece despărțirea cuvintelor la capăt de rând este o problemă practică, în timp ce silabația este o problemă lingvistică.
  2. Despărțirea după structură a fost numită și silabație morfologică, termen impropriu, întrucât ea nu are în vedere silabația (care privește fonetica, nu morfologia), ci elementele componente din structura anumitor cuvinte.
  3. Chiar dacă include o vocală propriu-zisă, cum prevedea regula din DOOM1, care era mai puțin restrictivă.
  4. Cf. și Dicționarul general de științe ale limbii, Editura Științifică, București, 1997, s.v. silabație: „Regulile morfologice nu [subl. ns. I. V.-R.] sunt obligatorii”. Despărțirea după pronunțare prezintă și avantajul că pentru ea se pot stabili reguli mai generale decât pentru despărțirea după structură.
  5. Neindicarea accentului la un cuvânt românesc din Dicționar arată că acesta este monosilabic. Rezultă că, dacă aceste cuvinte prezintă o succesiune de litere-vocale, acestea nu se pot afla în hiat, ci formează un diftong (sau un triftong). (Absența accentului la cuvântul-titlu și notarea lui la indicațiile de pronunțare arată că litera vocală în cauză se pronunță altfel decât se scrie.)
  6. Flora Șuteu, Elisabeta Șoșa, Îndreptar ortografic și morfologic, Floarea Darurilor, Saeculum I.O., București, 1999, p. 280.
  7. Dintre acestea, semivocalele ĭ și ŏ nu pot apărea decât înainte de vocală.
  8. La cuvintele „formate” marcăm limitele prin | pentru a nu induce ideea falsă că aceste formații s-ar scrie în mod normal cu cratimă.
  9. La ultimele două cuvinte, despărțirea după pronunțare coincide cu cea după structură.
  10. În Limba română. Manual pentru clasele a IX-a și a X-a (școli normale, licee și clase cu profil umanist), (coord. Florin D. Popescu), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997, p. 71, a fost introdus în seria de excepții și grupul ncv, deși nu figurează în lista din DOOM1 și, prin urmare, trebuie despărțit după regula generală.
  11. Din cuvinte întregi, elemente de compunere sau fragmente de cuvinte dintre care cel puțin unul există independent și cu un sens care corespunde celui din compus.

Alte articole lingvistice

Calcuri greșite
Despre majoritate
Din și dintre
Flexionarea cuvintelor compuse
Forme de plural greșite
Forme greșite ale cuvintelor
Ghid de exprimare corectă
Niciun sau nici un?

Alexandru Graur

Mi-ar *place

Dan Alexe

Despre legăturile românei cu albaneza

Dezbateri

Alf Lombard - Despre folosirea literelor î și â

DOOM2

0. Principalele norme ortografice
1.1. Literele
1.2. Semnele ortografice
2. Reguli de scriere și de pronunțare literară
3. Scrierea cu literă mică sau mare
4.1. Scrierea derivatelor, prefixelor și sufixelor
4.2. Scrierea cuvintelor compuse
4.3. Scrierea locuțiunilor
4.4. Scrierea grupurilor de cuvinte
5.1. Despărțirea grupurilor de cuvinte și a abrevierilor
6. Câteva norme morfologice

Încercări de îndreptare

Cuvinte fără explicaţii
Numere şi genuri

Mioara Avram

0. Prefață
I. e sau ea?
II. ă sau e?
III. ă sau î?
IX. i sau î?
VI. h sau c(h) sau k(h)?
VII. Cu sau fără h?
VIII. i sau ii (și ii sau iii)?
X. ia sau iea, iia?
XI. Cu sau fără i final?
XII. î sau â?

Punctuație

Apostroful
Blancul
Punctul
Semnul întrebării