ASOCIÁȚIA EUROPEANĂ A LIBERULUI SCHIMB (A.E.L.S.; în engl.: European Free Trade Association – E.F.T.A.), organizație guvernamentală regională, cu sediul la Geneva, creată în 1960, din inițiativa Marii Britanii, ca o contramăsură față de înființarea Comunității Economice Europene (C.E.E.), în scopul extinderii comerțului între statele membre (Austria, Elveția, Islanda, Liechtenstein, Norvegia, Suedia și Finlanda). Din A.E.L.S. au făcut parte Danemarca, Irlanda și Marea Britanie, pînă în 1973 și Portugalia, pînă în 1986, cînd s-a decis aderarea lor la C.E.E.

ASOCIAȚIA NAȚIUNILOR DIN ASIA DE SUD-EST (în engl.: Association of South-East Asian Nations – ASEAN, organizație guvernamentală regională, cu sediul la Jakarta, creată în 1967 la Bangkok, în scopul dezvoltării cooperării politice și economice între statele membre. Membri fondatori: Filipine, Indonezia, Malaysia, Singapore și Thailanda (în 1984 aderă și Sultanatul Brunei).

ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE (O.N.U.; în engl.: United Nations Organization – U.N. sau U.N.O.), organizație internațională guvernamentală cu sediul în United Nations Plaza din New York (S.U.A.), fondată, prin semnarea la 26 iun. 1945, a Cartei de la San Francisco de către 50 de state (intrată în vigoare la 24 oct. 1945). Constituie o organizație cu vocație universală, creată în scopul menținerii păcii și securității internaționale prin luarea de măsuri colective împotriva actelor de agresiune, dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, promovarea cooperării internaționale în domeniul economic, social, cultural și umanitar. La 12 iun. 1941 este parafată la Londra „Declarația interaliată” în care semnatarii se angajau „să conlucreze cu celelalte națiuni libere, atît în timp de război, cît și în timp de pace”. A fost primul dintr-o serie de documente care au marcat procesul de formare a O.N.U. La 14 aug. 1941, președintele S.U.A. Franklin D. Roosevelt și primul-ministru britanic Winston Churchill au căzut de acord asupra unor principii care urmau să favorizeze colaborarea internațională în scopul menținerii păcii și securității. Documentul semnat la bordul navei „Prince of Walles”, este de atunci cunoscut sub denumirea de Carta Atlanticului. Numele organizației a fost folosit prima dată, la sugestia președintelui F.D. Roosevelt, în „Declarația Națiunilor Unite”, semnată, la Washington, la 1 ian. 1942, de către reprezentanții a 26 de state care luptau contra Axei și care și-au proclamat sprijinul pentru Carta Atlanticului. Într-o declarație semnată la Conferința de la Moscova, la 30 oct. 1943, guvernele U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei au preconizat crearea unei organizații internaționale, obiectiv reafirmat de conducătorii Statelor Unite, Marii Britanii și U.R.S.S. la Conferința de la Teheran (1 dec. 1943). Primul proiect al O.N.U. a fost elaborat în cursul unei conferințe ținute la hotelul „Dumbarton Oaks” din Washington, În cursul unor serii de reuniuni (21 aug.-7 oct. 1944) cînd, reprezentații U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei s-au pus de acord asupra scopurilor, structurii și funcționării acestei organizații mondiale. La 11 febr. 1945, după reuniunea de la Ialta, Roosevelt, Churchill și Stalin și-au declarat voința de a pune bazele unei „organizații generale internaționale pentru salvgardarea păcii și securității”. La 25 apr. 1945 reprezentanții a 50 de state s-au reunit la San Francisco în Conferința Națiunilor Unite asupra Organizației internaționale. Ei au elaborat cele 111 articole ale Cartei care a fost adoptată în unanimitate. Aceasta definește scopurile și principiile Organizației, structura, organele principale și funcțiile acestora. A doua zi ei au semnat-o în auditoriul Teatrului Herbst din incinta Monumentului Vechilor Combatanți. A intrat în vigoare după ce a fost ratificată de cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate și a majorității celorlalți semnatari (24 oct. 1945, nașterea O.N.U.). Prima Adunare Generală, unde sUnt reprezentate toate statele membre, se deschide la Central Hall din Westminter (10 ian. 1946). Consiliul de Securitate reunit pentru prima oară la Londra (17 ian. 1946) adoptă regulamentul său de ordine interioară. Adunarea Generală adoptă (24 ian. 1946) prima sa rezoluție consacrată în principal utilizării pașnice a energiei atomice și eliminării armelor atomice și a celorlalte arme de distrugere în masă. La 1 febr. 1946 Trygve Lie (Norvegia) devine primul secretar general al O.N.U., iar pe 24 oct. 1947 Adunarea Generală proclamă oficial această zi drept „Ziua Națiunilor Unite”. La 24 oct. 1949 se pune piatra de temelie a actualului sediu al O.N.U. din New York. În istoria sa de aproape șase decenii, din care cea mai mare parte s-a desfășurat în condiții nefavorabile determinate de confruntarea din anii războiului rece, O.N.U. a reușit în mare măsură să răspundă speranțelor pe care omenirea le pusese în Organizație. Activitatea sa a cuprins domenii diverse, de la aplanarea conflictelor, interdicția armelor de distrugere în masă și neproliferarea armelor atomice la decolonizare, codificarea dreptului internațional, mediul, drepturile omului etc. Astfel, în iun. 1948 este stabilit în Palestina organismul Națiunilor Unite însărcinat cu supravegherea armistițiului, prima misiune de observare a Națiunilor Unite, iar emisarul O.N.U. Ralph Bunche obține încetarea focului între noul stat creat, Israel, și țările arabe (7 ian. 1949). Adunarea Generală adoptă Declarația universală a omului (10 dec. 1948). În absența reprezentantului Uniunii Sovietice, Consiliul de Securitate decide să intervină de partea Coreii de Sud și să respingă invazia Nordului. O convenție de armistițiu în Coreea este semnată (27 iul. 1953) de către Comandamentul O.N.U. și Comandamentul China-Coreea de Nord. În 1954, Înaltul Comisariat O.N.U. pentru refugiați primește primul dintre cele două Premii Nobel pentru Pace pentru intervențiile sale în favoarea refugiaților europeni. Adunarea Generală își ține prima sa sesiune extraordinară de urgență (1 nov. 1956) pentru a face față crizei Canalului Suez și creează (5 nov.) prima forță de menținere a păcii a O.N.U. – Forța de Urgență a Națiunilor Unite (F.U.N.U.). În sept. 1960, 17 noi state independente (dintre care 16 africane) intră în O.N.U. (cea mai numeroasă primire a unor noi state membre). La 18 sept. 1961 secretarul general Dag Hammarskjöld moare într-un accident de avion în Congo, în cursul unei misiuni O.N.U. Consiliul de Securitate adoptă un embargou voluntar asupra armamemtelor împotriva Africii de Sud (7 aug. 1963), iar mai apoi (5 mart. 1964) aprobă trimiterea unei forțe de menținere a păcii în Cipru. Adunarea Generală retrage (27 oct. 1966) Africii de Sud mandatul prin care administra Africa de Sud-Vest (azi Namibia), iar la 16 dec. 1966 sunt impuse sancțiuni obligatorii împotriva Rhodesiei (azi Zimbabwe) de către Consiliul de Securitate. După „Războiul de 6 zile”, Consiliul de Securitate adoptă, la 22 nov. 1967, Rezoluția 242, baza viitoarelor negocieri care vizează instaurarea păcii în Orientul Mijlociu. Adunarea Generală aprobă Tratatul de nonproliferare a armelor nucleare și cere statelor membre să-l ratifice (12 iun. 1968). La 4 ian. 1969 intră în vigoare Convenția internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială. Adunarea Generală admite (25 oct. 1971) R.P. Chineză în O.N.U. În iun. 1972 are loc la Stockholm prima Conferință a Națiunilor Unite pentru Mediu care creează Programul Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (P.N.U.E.), cu sediul la Nairobi (Kenya). La 13 nov. 1974 Adunarea Generală recunoaște Organizație pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) ca „singurul reprezentant legitim al poporului palestinian”. „Anul internațional al femeii”, marcat de prima conferință O.N.U. asupra drepturilor femeilor, organizată la Ciudad de Mexico (iun.-iul. 1975) este urmat de adoptarea de către Adunarea Generală la 18 dec. 1979 a Convenției asupra eliminării oricăror forme de discriminare a femeilor, definind drepturile femeilor în domeniul politic, economic, social, cultural și civil. Consiliul de Securitate adoptă un embargou obligatoriu asupra armamentelor împotriva Africii de Sud (4 nov. 1977), iar Adunarea Generală convoacă prima sa sesiune extraordinară consacrată dezarmării (mai-iun. 1978). Trei ani după declararea ultimului caz cunoscut, la 8 mai 1980, Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.) proclamă oficial eradicarea variolei. La 25 nov. 1981 Adunarea Generală adoptă Declarația asupra eliminării oricăror forme de intoleranță și discriminare pe bază religioasă. La 10 dec. 1982 este semnată Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării de către 177 state și două entități (cel mai mare număr de semnături puse pe un tratat în ziua votării). În dec. 1984 secretarul general Javier Pérez de Cuéllar creează Biroul de operații de urgență în Africa pentru coordonarea ajutoarelor organizate pentru combaterea foametei. Tot acum (10 dec. 1984) Adunarea Generală adoptă Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. În iun. 1985, la Nairobi, are loc Conferința de încheiere a Deceniului Națiunilor Unite pentru femei, care reunește mii de participanți. În sept. 1987 eforturile desfășurate de P.N.U.E. sunt încununate de semnarea Tratatului asupra protecției păturii de ozon, cunoscut sub numele de Protocolul de la Montréal, primul acord mondial de protecție a mediului. În 1988 Operațiunile O.N.U. de Menținere a Păcii primesc Premiul Nobel pentru Pace (în acel moment erau în desfășurare un număr de 7). În apr. 1989, Grupul de Asistență O.N.U. pentru perioada de tranziție (G.A.N.U.P.T.) este trimis în Namibia pentru a supraveghea retragerea trupelor Africii de Sud și pentru a furniza asistență în vederea alegerilor care au avut loc în nov. 1989 (Namibia devine independentă la 21 mart. 1990). La 31 mai 1991 este negociată o încetare a focului în Angola (unde războiul civil se desfășura de 16 ani) supravegheată apoi de Misiunea de verificare a Națiunilor Unite în Angola (U.N.A.V.E.M II). Guvernul din El Salvador și Frontul de Eliberare Națională (F.E.N.) semnează (31 dec. 1991), prin intermediul bunelor oficii ale secretarului general al O.N.U., un acord de încetare a focului și un tratat de pace, după 12 ani de război. Consiliul de Securitate ține prima reuniune din istoria sa (31 ian. 1992), la nivelul șefilor de stat și de guvern. În iun. 1992 are loc la Rio de Janeiro (Brazilia) Conferința Națiunilor Unite asupra mediului, cu participarea a 104 șefi de stat și guvern și alți conducători (Conferința, cea mai mare din istorie, adoptă „Acțiunea 21” – plan de acțiune pentru dezvoltarea durabilă). Secretarul general Boutros Boutros Ghali publică „Agenda pentru pace” (17 iun. 1992), plan de diplomație preventivă, de restabilire și menținere a păcii. La 27 apr. 1993 este declarată independența Eritreii, în urma unui referendum verificat de O.N.U. cu participarea a 99,5 la sută din electoratul înscris (Eritrea a fost pe urmă admisă ca membru al O.N.U. și al Organizației Unității Africane, azi Uniunea Africană). În mai 1993 alegerile din Cambodgea, supervizată de O.N.U., au drept consecință elaborarea unei noi Constituții și instalarea unui guvern democratic, marcînd încheierea conflictului ce dura de 15 ani. Are loc la Viena (iun. 1993) Conferința Mondială asupra drepturilor omului în timpul Anului Internațional al populațiilor autohtone (1993). La 6 mai 1994 secretarul general publică „Agenda pentru dezvoltare”, plan de acțiune al cărui scop este de a ameliora condiția umană. Au loc alegeri în Africa de Sud (26-29 apr. 1994) sub supravegherea a 2.527 observatori ai Misiunii de Observare a Națiunilor Unite în Africa de Sud (M.O.N.U.A.S.), care marchează sfârșitul regimului de apartheid. Consiliul de Securitate ridică embargoul asupra armelor și altor restricții impuse Africii de Sud (25 mai), iar la 23 iun. 1994 Africa de Sud își reia locul în Adunarea Generală, după 24 ani de absență. La 13 sept. 1994 Conferința Internațională a O.N.U. asupra populației și dezvoltării, reunită la Cairo, adoptă un Program de acțiune. În oct. 1994 au loc în Mozambic primele alegeri multipartite (27-29 oct.) supravegheate de peste 2.300 observatori internaționali. În același an, este adoptat un program de activitate, însoțit de manifestări care marchează a 50-a aniversare a O.N.U., cu tema „Noi, popoarele Națiunilor Unite... aliate pentru o lume mai bună”. Se reunește la Copenhaga (mart. 1995) Conferința mondială pentru dezvoltare socială, una dintre cele mai importante reuniuni a conducătorilor politici, pentru a reînnnoi angajamentul de a combate sărăcia, șomajul și excluderea socială. La 26 iun. 1995 are loc la San Francisco (California) o conferință de celebrare a celei de a-50-a aniversări de la semnarea Cartei Națiunilor Unite, urmată la 22-24 oct. 1995 de o reuniune specială cu participarea șefilor de stat și guvern, la sediul O.N.U. din New York. La 10 sept. 1996 Adunarea Generală adoptă Tratatul pentru interzicerea completă a experiențelor nucleare (Acest tratat, a cărui adoptare semnifică o cotitură în istoria eforturilor în materie de dezarmare și de neproliferare, este deschis semnării la 24 sept.). La 17 dec. 1996 Adunarea Generală alege pentru prima dată un reprezentant al țărilor din Africa neagră (Kofi Annan, Ghana), pentru un mandat (1 ian. 1997-31 dec. 2001), reconfirmat la 29 ian. 2001. O.N.U. are 191 de membri (2003), printre care și România (din 14 dec. 1955). Cea de-a XXII-a sesiune a Adunării Generale a ales drept președinte pe ministrul de Externe al României, Corneliu Mănescu (era pentru prima dată în istoria de până atunci a organizației când un reprezentant al țărilor socialiste era ales în această demnitate). Nu face parte din O.N.U. un singur stat suveran, Vaticanul (care are totuși statutul de observator permanent). În anul 2002 au fost admiși ca membri Elveția (în urma succesului referendumului din 3 mart. 2002) și Timorul de Est (al 46-lea stat independent al Asiei). Organizația pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) are statutul de observator special. Principalele organe ale O.N.U. sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție, Secretariatul. 1. Adunarea Generală este organul reprezentativ al O.N.U. alcătuit din reprezentanții tuturor țărilor membre (maximum 5 din fiecare țară), învestit cu dreptul de a discuta orice problemă de competența organizației. Rezoluțiile sale au caracter de recomandare pentru statele membre, precum și pentru celelalte organe sau instituții din sistemul Organizației Națiunilor Unite. Se întrunește în sesiuni ordinare anuale, dar și în sesiuni extraordinare sau de urgență, atunci când este necesar. Acestea din urmă sunt convocate de către Secretarul General, la cererea Consiliului de Securitate sau a majorității membrilor organizației. Ia hotărâri cu majoritatea simplă a membrilor prezenți și votanți sau pentru problemele mai importante (admiterea de noi membri, recomandările pentru menținerea păcii etc.) și cu majoritate de două treimi în fiecare ședință plenară sau în Comisii. Adunarea Generală își stabilește propriile reguli de procedură și își alege un președinte la fiecare sesiune. II. Consiliul de Securitate este principalul organ în domeniul menținerii păcii și securității internaționale. Cuprinde 15 membri, dintre care 5 permanenți (R.P. China, Franța, Marea Britanie, S.U.A. și Federația Rusă, care ocupă locul fostei U.R.S.S.), ce pot exercita dreptul de veto, și 10 nepermanenți, aleși de Adunarea Generală (câte 5 în fiecare an), de regulă pentru un mandat de doi ani (în 1962, pentru un an, 1976-1977, 1991-1992 și 2004-2005. România a fost membru al Consiliului de Securitate), pe baza principiului repartiției geografice echitabile. Fiecare membru dispune de un vot. Pentru a se adopta deciziile este suficient un vot favorabil a 9 membri (inclusiv unanimitatea membrilor permanenți). Rezoluțiile sale au un caracter obligatoriu. Poate fi convocat la cererea Secretarului general al O.N.U. sau a oricărui stat membru și la lucrările sale poate participa, fără drept de vot, orice membru al organizației. III. Consiliul Economic și Social (C.E.S. sau E.C.O.S.O.C.) promovează cooperarea internațională în domeniile economic și social. Este alcătuit din 54 de membri, aleși de Adunarea Generală pentru un mandat de 3 ani, pe baza principiului repartiției geografice echitabile (18 sunt aleși în fiecare an). Rezoluțiile sale au caracter de recomandări. Se întrunește anual, principala sa funcție fiind de a stabili direcțiile de acțiune și de a coordona agențiile speciale ale O.N.U. Are comisii regionale și pe domenii de activitate. Pentru prima dată România a fost aleasă membru al E.C.O.S.O.C. pentru anii 1965-1967. IV. Consiliul de Tutelă supraveghează administrarea teritoriilor aflate sub tutela O.N.U. Deoarece ultimul teritoriu aflat sub tutela O.N.U. (Rep. Palau) și-a declarat independența (1 oct. 1994), iar altele s-au unificat cu statele vecine, C.T. și-a suspendat oficial activitatea la 1 nov. 1994, urmând ca în viitor să fie convocat numai în cazul în care va apărea o situație deosebită. V. Curtea Internațională de Justiție (C.I.J.) este organul judiciar principal al organizației, are sediul la Haga (Olanda) și cuprinde 15 judecători independenți, fiecare de altă naționalitate, aleși cu titlu personal (sau realeși), pentru o perioadă de 9 ani, cu majoritate absolută, de către Adunarea Generală și de către Consiliul de Securitate. Statul Curții este parte integrantă a Cartei O.N.U. Curtea rezolvă numai litigiile dintre statele care recunosc jurisdicția sa intr-o anumită categorie de dispute. VI. Secretariatul este principalul organ administrativ și executiv al O.N.U. Este condus de Secretarul general, numit de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pe o perioadă de 5 ani. Are sediul la New York (S.U.A.). Execută programele politice deliberate de celelalte organe ale O.N.U. și are delicata funcție de mediere. Au ocupat această funcție: Trygve Lie – Norvegia (1946-1952), Dag Hammarskjöld – Suedia (1953-1961), U Thant – Birmania (1961-1971,) Kurt Waldheim – Austria (1972-1981), Javier Pérez de Cuéllar – Perú (1982-1991), Boutros Boutros Ghali – Egipt (1992-1996), Kofi Annan – Ghana (1997-2006) și Ban Ki-Moon – Coreea de Sud (din 2007). În vederea desfășurării activității în bune condițiuni, Adunarea Generală, Consiliul de Securitate și C.E.S. au înființat numeroase organe subsidiare: Comisii Regionale O.N.U. Pe lângă O.N.U. funcționează 5 comisii regionale, în calitate de centre regionale O.N.U.: – Comisia Economică pentru Europa (C.E.E.; în engl.: Economic Commission for Europe – E.C.E.); fondată în 1947; sediu: Geneva (Elveția). Studiază problemele economice, tehnologice, și de mediu și face recomandări privind soluționarea acestora. Membri: statele europene, precum și Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Canada, Israel și S.U.A. – Comisia Economică și Socială pentru Asia și Pacific (C.E.S.A.P.; în engl.: Economic and Social Commission for Asia and the Pacific – E.S.C.A.P.); fondată în 1947 sub denumirea de Comisia Economică pentru Asia și Orientul Apropiat – E.C.A.F.E.; a adoptat actuala denumire în urma reorganizării din 1974; sediu: Bangkok (Thailanda). Reprezintă singurul forum interguvernamental pentru Asia și Pacific. Acordă asistență tehnică, servicii de consultanță pe lângă guverne, programe de cercetare, pregătire și informare. Membri: statele din Asia și Pacific, precum și Franța, Marea Britanie, Rusia și S.U.A. – Comisia Economică pentru America Latină și Caraibe (C.E.A.L.C.; în engl.: Economic Commission for Latin America and the Caraibbean – E.C.L.A.C.); fondată în 1948; sediu: Santiago de Chile (Chile). Comisia colaborează cu guvernele statelor membre în analizarea problemelor economice naționale și regionale și acordă sprijin în elaborarea planurilor de dezvoltare. Coordonează programe de asistență tehnică, cercetare, informare, pregătire a cadrelor și cooperare cu organizații naționale, regionale și internaționale. Membri: statele din America de Sud și zona Caraibelor, precum și Canada, Franța, Italia, Marea Britanie, Spania și S.U.A. – Comisia Economică pentru Africa (C.E.A.; în engl.: Economic Commission for Africa – E.C.A.); fondată în 1958; sediu: Addis Abeba (Ethiopia). Activitățile sale au ca scop încurajarea dezvoltării economice și sociale, creșterea cooperării dintre țările membre și dintre Africa și alte părți ale lumii. Membri: cele 53 de state africane. – Comisia Economică și Socială pentru Asia de Sud-Vest (C.E.S.A.V.; în engl.: Economic and Social Commission for Western Asia – E.S.C.W.A.); fondată în 1974 sub denumirea de Biroul Economic și Social al O.N.U. din Beirut; a adoptat actuala denumire în 1985; sediu: Beirut (Liban). Propune strategii și măsuri menite să promoveze cooperarea în domeniul economic și social. Membri: Arabia Saudită, Bahrain, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Iordania, Iraq, Kuwait, Liban, Oman, Palestina, Qatar, Siria, Yemen.

BUHARIN, Nikolai Ivanovici (1888-1938), economist și om politic sovietic. Membru al Partidului Comunist (din 1906). Lider al „comuniștilor de stînga” (1917-1918), a deținut importante funcții pe linie de partid și de stat (membru în Biroul Politic al C.C., 1924-1929), inițial colaborator al lui Stalin, la sfîrșitul deceniului 3, B. a intrat în conflict cu acesta în problema N.E.P.-ului, industrializării și colectivizării forțate. Acuzat de deviaționism de dreapta, a fost îndepărtat din conducerea partidului (1929), judecat și executat. Reabilitat post-mortem (1988).

COMUNITATEA EUROPEANĂ A ENERGIEI ATOMICE (EURATOM), organizație internațională guvernamentală, cu sediul la Bruxelles, una din cele trei entități ale Comunităților Europene. Fondată prin Tratatul separat de la Roma din 1957, își începe activitatea în 1958, în scopul coordonării politicilor statelor membre în domeniul cercetării nucleare și al creării unei piețe comune pentru materialele și echipamentele nucleare. Membri fondatori: Belgia, Franța, R.F.G., Italia, Luxemburg și Olanda. Alți membri: Danemarca, Irlanda și Marea Britanie (din 1973), Grecia (din 1981, membru plin în 1986), Spania și Portugalia (din 1986).

COMUNITATEA EUROPEANĂ A CĂRBUNELUI ȘI OȚELULUI (C.E.C.O.), organizație internațională guvernamentală, cu sediul la Bruxelles, una din cele trei entități ale Comunității Europene. Fondată prin Tratatul de la Paris din 1951, își începe activitatea în 1952, în scopul formării unei piețe comune a cărbunelui și a produselor siderurgice, în vederea unei repartizări mai judicioase a producției și a creșterii productivității muncii în statele membre. Membri fondatori: Belgia, Franța, R.F.G., Italia, Luxemburg și Olanda. Alți membri: Danemarca, Irlanda și Marea Britanie (din 1973), Grecia (din 1981, membru plin în 1986), Spania și Portugalia (din 1986).

COMUNITATE ECONOMICĂ EUROPEANĂ (Communauté Economique Européene, C.E.E.) (PIAȚA COMUNĂ), organizație internațională guvernamentală, de integrare economică, cu sediul la Bruxelles, creată în urma semnării Tratatului de la Roma din 1957 (intrat în vigoare în 1958) în scopul creării unei piețe comune prin armonizarea politicilor economice și eliminarea obstacolelor din calea liberei circulații a persoanelor și a capitalurilor statelor membre. Face parte, alături de Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și de Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, din Comunitățile Europene, fiecare din aceste trei organizații continuînd să posede o structură proprie, avînd mai multe organe principale comune (v. Comunitățile Europene). Membri fondatori: Belgia, Franța, R.F.G., Italia, Luxemburg, Olanda. Alți membri: Danemarca, Irlanda, Marea Britanie în 1973, Grecia din 1981, Spania și Portugalia din 1986. Acorduri încheiate de C.E.E.: acord de uniune vamală cu A.E.L.S. (intrat în vigoare în 1977) și acorduri comerciale comerciale bilaterale cu state membre A.E.L.S. (Austria, Elveția, Islanda, Norvegia, Suedia și Finlanda); acorduri de asociere (membru asociat) cu Turcia (1964), Malta (1971), Cipru (1972), Ceho-Slovacia, Polonia, Ungaria în 1991. România a semnat un nou acord de cooperare economică cu C.E.E. în 1991. Sisteme de preferință generalizate adoptate de C.E.E.: în 1971 pentru 91 de țări în curs de dezvoltare, extins ulterior la 126 de țări și 22 terit. dependente și neautonome (în 1980 este adoptat un nou sistem de preferințe generalizate pentru perioada 1981-1985). În 1985 este adoptat Actul unic european care elimină restricțiile fiscale și armonizează legile de funcționare a societăților anonime pentru realizarea completă a pieții interne comunitare pînă în 1992.

COMMONWEALTH [camənuelθ] 1. Denumirea statului englez în perioada republicii (1649-1660). 2. ~ of Nations (Comunitatea de națiuni), asociație de state, cu sediul la Londra, creată în 1926 (pînă în 1947 s-a numit Comunitatea britanică de Națiuni), în scopul conlucrării pe plan politic, economic, social și cultural între Marea Britanie și fostele sale colonii, care și-au dobândit independența. Organele principale sînt: Conferința șefilor de state și guvern, Secretariatul și 50 de organisme specializate în domeniile agriculturii, științei și tehnologiei, sănătății, educației, informației, comunicațiilor, juridic etc. Are 50 de membri (1991) dintre care 26 de republici (Bangladesh, Botswana, Cipru, Dominica, Gambia, Ghana, Guyana, India, Kenya, Kiribati, Malawi, Maldive, Malta, Namibia, Nigeria, Seychelles, Sierra Leone, Singapore, Sri Lanka, Tanzania, Trinidad și Tobago, Uganda, Vanuatu, Zambia, Zimbabwe; Nauru este membru special), șapte monarhii (Brunei, Lesotho, Malaysia, Marea Britanie, Samoa, Swaziland, Tonga) și 16 state în care, de iure, șeful statului este regina Marii Britanii, reprezentată de un guvernator general, dar care, de facto, sînt conduse de parlamente și guverne naționale (Antigua și Barbuda, Australia, Bahamas, Barbados, Belize, Canada, Fiji, Grenada, Jamaica, Mauritius, Noua Zeelandă, Papua-Noua Guineea, Saint Christopher și Nevis, Saint Lucia, Saint Vicențiu și Grenadine, Insulele Solomon; Tuvalu este membru special). Din C. mai fac parte și terit. dependente și neautonome administrate de statele membre.

psihotrop, -ă adj. și s. n. (med.) ◊ „Sub egida ONU, la începutul anului 1971 se va întruni o conferință a plenipotențiarilor statelor membre și ai altor state, cu scopul de a adopta un Protocol asupra substanțelor psihotrope (halucinogene, stupefiante etc.).” Cont. 27 II 70 p. 12. ◊ „Abuzul de psihotrope (medicamente ce acționează asupra creierului) constituie, potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, cel mai grav dintre fenomenele de supraconsum medical.” Sc. 11 VI 74 p. 6. ◊ „Trei laboratoare clandestine care produceau milioane de pilule psihotrope destinate «pieții» din Statele Unite, au fost descoperite de poliția din Mexic.” R.l. 12 VII 78 p. 6 (din fr. psychotrope; PR 1950; DM; DN3, DEX-S)

ORGANIZAȚIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD (O.T.A.N.; în engl.: North Atlantic Treaty Organization – N.A.T.O.), organizație guvernamentală regională (bloc politico-militar), creată în baza tratatului semnat la Washington la 4 apr. 1949 (așa-numitul Pact al Atlanticului), cu sediu la Bruxelles – Belgia (până în 1967, la Paris), în scopul asigurării securității comune a statelor membre prin cooperare și consultare în domeniile politic, militar și economic, precum și în domeniul social-științific și în alte sectoare. Are 19 membre (2003): Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, S.U.A. (membri fondatori), Grecia, Turcia (din 1952), R.F. Germania (din 1955), Spania (din 1982), Cehia, Polonia, Ungaria (din 12 martie 1999). Reuniunea de la Praga (21 nov. 2002) a hotărât să se lanseze invitații de aderare în 2004 unui grup de țări (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia). Noii membri vor căpăta statut de membru deplin în 2004 după ce parlamentele celor 19 state vor ratifica această hotărâre. Organul suprem al N.A.T.O. este Consiliul Atlanticului, care reunește reprezentanții statelor membre și decide în unanimitate, asupra problemelor administrative și financiare. Consiliul, cu sediu la Bruxelles, este asistat de numeroase Comitete și Grupuri de de lucru (constituite pentru examinarea problemelor interne sau a celor particulare) și de Secretariatul internațional. Alături de aceste organisme cu caracter civil sunt cele militare: Comitetul Militar condus de un Președinte permanent ales la nivelul Șefilor Marilor State Majore (pentru o perioadă de 2 ani), Comitetul de Planificare a Apărării, patru Comandamente Regionale și 14 Agenții subordonate Comitetului Militar. Din 1994 N.A.T.O. s-a deschis către țările din Europa Centrală și de Est prin Parteneriatul pentru Pace, care prevede participarea la manevre comune și la schimbul de informații militare, dar fără implicare în asigurarea securității și apărării reciproce. La el au aderat toate țările Europei Centrale și de Est și numeroase republici ex-sovietice, între care și Federația Rusă. La 28 mai 2002, prin Declarația de la Roma, a fost creat „Consiliul celor 20”, format din cele 19 țări membre plus Federația Rusă, abilitat să ia decizii prin consens asupra: luptei împotriva terorismului, gestionarea crizelor, neproliferării armelor de distrugere în masă, controlului armamentelor, apărării contra rachetelor de luptă, operațiunilor de salvare pe mare, cooperării militare, planurilor pentru urgențe civile, provocărilor și amenințărilor de toate tipurile ș.a. Secretar general: Sir George Robertson (Marea Britanie), de la 4 aug. 1999. Succesorul său (din 4 ian. 2004) este fostul ministru de Externe olandez Jaap de Hoop Scheffer.

ORGANIZAȚIA TRATATULUI DE LA VARȘOVIA (Pactul de la Varșovia), organizație guvernamentală regională cu sediul la Varșovia (Polonia), creată la 14 mai 1955 prin Tratatul de Prietenie, Colaborare și Asistență Mutuală de la Varșovia, în scopul asigurării securității statelor membre și a păcii în Europa. Membri: opt țări socialiste – Albania (s-a retras din organizație în 1968), Bulgaria, Cehoslovacia, R.D. Germană, Polonia, România, Ungaria și U.R.S.S. S-a autodizolvat în 1991.

ORGANIZAȚIA TRATATULUI CENTRAL (C.E.N.T.O.; în engl.: Central Treaty Organization – C.E.N.T.O.), organizație guvernamentală regională (bloc politico-militar), creată la 24 febr. 1955, cu sediul la Ankara (Turcia), în scopul apărării comune și dezvoltării economice a statelor membre. Până în 1959 s-a numit Organizația Tratatului Orientului Apropiat inițial ca un tratat bilateral între Turcia și Iraq, la care au aderat în același an Marea Britanie (4. apr.), Pakistan (23 sept.) și Iran (3 nov.). Organizația s-a autodizolvat în 1979.

ORGANIZAȚIA ȚĂRILOR EXPORTATOARE DE PETROL (O.P.E.C.; în engl.: Organization of the Petroleum Exporting Countries), organizație internațională guvernamentală, cu sediu la Viena (Austria), creată în 1960, în scopul unificării și coordonării politicilor și strategiilor țărilor membre în domeniul comerțului internațional cu petrol și apărarea intereselor lor în general. Are 11 state membre: Algeria, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Indonezia, Iraq, Iran, Kuwait, Libia, Nigeria, Qatar și Venezuela. În cadrul organizației funcționează Fondul O.P.E.C.pentru Dezvoltare Internațională (în engl.: Fund for International Development), cu sediu la Viena (Austria), creat în 1976 și având ca membri statele O.P.E.C.

ORGANIZAȚIA TRATATULUI ASIEI DE SUD-EST (S.E.A.T.O.; în engl.: South Est Asia Treaty Orgnization – S.E.A.T.O.), organizație guvernamentală regională (bloc politico-militar), creată la Manila (Filipine), la 8 sept. 1954, în scopul dezvoltării capacității de apărare individuală și colectivă a statelor membre. A avut 8 state membre: Australia, Filipine, Franța, Marea Britanie, Noua Zeelandă, Pakistan (până în 1972), S.U.A. și Thailanda. Organizația s-a autodizolvat în 1975.

ORGANIZAȚIA UNITĂȚII AFRICANE (O.U.A.; în engl.: Organization of African Unity – O.A.U.), organizație guvernamentală regională, cu sediul la Addis Abeba (Ethiopia), creată la Conferința din mai 1963 de către 32 națiuni africane (atunci independente), în scopul promovării unității și solidarității statelor africane, colaborării politice și economice a statelor membre, intensificarea și coordonarea eforturilor pentru îmbunătățirea standardului de viață în Africa, al apărării suveranității, integrității teritoriale și independenței statelor africane, desființării oricăror forme de colonialism pe continentul african, al promovării cooperării internaționale conform Cartei O.N.U. Are 53 de state membre (toate statele africane cu excepția Marocului, care a părăsit organizația în 1984 în semn de protest pentru admiterea ca membru al Saharei Occidentale). Principalele organe ale O.U.A. sunt: Conferința Șefilor de stat și guvern (care se reunește anual într-o țară membră), Consiliul Miniștrilor de Externe, Comisia de Arbitraj, Comitetul de Coordonare pentru Eliberarea Africii, comitete și comisii specializate și Secretariatul permanent cu sediul la Addis Abeba. La 11 iul. 2001 O.U.A. s-a dizolvat și în iul. 2002 a fost înlocuită de Uniunea Africană.

ORGANIZAȚIA STATELOR ARABE EXPORTATOARE DE PETROL (O.S.A.E.P.; în engl.: Organization of Arab Petroleum Exporting Countries – O.A.P.E.C.), organizație regională, cu sediul la Kuwait, creată în 1968, în scopul protejării intereselor țărilor membre și stabilirii căilor și mijloacelor pentru dezvoltarea cooperării lor în domeniul petrolului. Are 10 state membre: Algeria, Arabia Saudită, Bahrain, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Iraq, Kuwait, Libia, Qatar, Siria.

ORGANIZAȚIA STATELOR AMERICANE (O.S.A.; în engl.: Organization of American States – O.S.A.; în sp.: Organización de los Estados Americanos – O.E.A.), organizație guvernamentală regională, cu sediul la Washington (S.U.A.), creată în 1948 prin Carta de la Bogotá (în vigoare din 1951, modificată în 1965 și 1985), în scopul promovării păcii, securității și bunei înțelegeri între țările membre din cele două continente, întăririi colaborării și protejării independenței lor, dezvoltării lor economice, sociale și culturale și favorizării integrării lor economice. O.S.A. continuă activitatea Uniunii internaționale a Republicilor Americane (1890-1923) și a Uniunii Republicilor Continentului American (1923-1948). Are 35 membri (2001) – toate statele din cele două Americi (inclusiv Cuba, suspendată în 1962) și observatori din 35 de state de pe toate continentele, inclusiv Uniunea Europeană (dintre care 15 state au statut de observatori permanenți). Principalele organe ale O.S.A. sunt: Adunarea Generală (care se reunește anual), Consiliul Permanent (cuprinzând câte un reprezentant al fiecărui stat membru), Secretariatul, numeroase consilii (Consiliul Interamerican Economic și Social; Consiliul Interamerican pentru Educație, Știință și Cultură ș.a.), Consfătuirea Consultativă a Miniștrilor Relațiilor Externe, șase organizații, cinci comisii specializate etc.

ORGANIZAȚIA MONDIALĂ DE TURISM (O.M.T.; în engl.: World Tourism Organisation – W.T.O.), organizație internațională interguvernamentală, creată în 1974, cu sediul la Madrid (Spania), în scopul coordonării activității organizațiilor naționale de turism, îmbunătățirii călătoriilor turistice în și între statele membre. Are 139 de state și teritorii autonome (2001) și peste 350 membri afiliați ce reprezintă guverne locale, asociații și companii private din turism, inclusiv aeriene, grupuri hoteliere și turoperatori.

ORGANIZAȚIA INTERNAȚIONALĂ PENTRU MIGRARE (O.I.M.; în engl.: Internațional Organisation for Migration – I.O.M.), organizație umanitară, nonpolitică, cu sediul la Geneva (Elveția), fondată în 1951, în scopul acordării de asistență guvernelor țărilor membre în rezolvarea problemelor legate de migrare, încurajării dezvoltării sociale și economice prin migrare, asigurării bunăstării migranților și respectarea demnității lor umane. Are 60 de state membre, iar alte 50 au statut de observator.

ORGANIZAȚIA CONFERINȚEI ISLAMICE (O.C.I; în engl.: Organization of the Islamic Conference – O.I.C.), organizație guvernamentală regională, cu sediul la Jeddah (Arabia Saudită), creată în 1969 (își începe activitatea în 1971), cu scopul promovării solidarității islamice a țărilor membre, a cooperării dintre statele membre în domeniile economic, social, cultural și științific, eliminării segregației, discriminării rasiale și a oricărei forme de colonialism, asigurării măsurilor necesare pentru pace și securitate internațională, a consolidării luptei tuturor musulmanilor pentru apărarea demnității, independenței și drepturilor naționale, a creării unui climat potrivit pentru cooperare și înțelegere între țările membre și alte țări, a protecției locurilor sfinte ale Islamului și promovării cauzei palestiniene. Are 57 de state membre suverane care au populație islamică din Africa, Asia, Europa și America, două state au statut de observator, iar Organizația pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.) este membru cu drepturi depline. Principalele sale organe sunt: Conferința șefilor de state (care se reunește la fiecare 3 ani), Conferința Miniștrilor Afacerilor Externe (care se reunește în fiecare an) și Secretariatul general. În cadrul organizației funcționează Banca de Dezvoltare Islamică, Agenția de Știri Internațională și Fondul de Solidaritate Islamic.

ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNT, ȘTIINȚĂ ȘI CULTURĂ (în engl.: United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization – U.N.E.S.C.O.), agenție specializată guvernamentală în cadrul sistemului O.N.U., cu sediul la Paris (Franța), creată în nov. 1945 în urma Conferinței de la Londra (își începe activitatea la 4 nov. 1946), în scopul intensificării colaborării între națiuni în domeniul educației, științei, culturii și comunicării, în spiritul respectului universal pentru dreptate și în dominația legii, pentru drepturile omului și libertățile fundamentale, indiferent de rasă, sex, limbă sau religie. Promovează cooperarea intelectuală internațională, realizează asistența operațională și stimulează schimburile internaționale și cunoașterea reciprocă în domeniile educației, științei și culturii. U.N.E.S.C.O. are 188 de state membre (2002), între care și România (din 12 iul. 1955).

UNIUNEA POȘTALĂ UNIVERSALĂ (U.P.U.; în engl.: Universal Postal Union – U.P.U.), agenție specializată guvernamentală în cadrul sistemului O.N.U. (din 1947), cu sediul la Berna (Elveția), creată în 1874 (își începe activitatea în 1875), în scopul colaborării între administrațiile statelor membre în domeniul serviciilor poștale. U.P.U. are 189 membri (2002), printre care și România (din 1874).

UNIUNEA INTERNAȚIONALĂ A COMUNICAȚIILOR (U.I.C.; în engl.: International Telecommunication Union – I.T.U.), agenție specializată guvernamentală în cadrul sistemului O.N.U. (din 1947), cu sediul la Geneva (Elveția), creată la 17 mai 1865, în scopul coordonării eforturilor statelor membre și cooperării tehnico-științifice în domeniul dezvoltării comunicațiilor. U.I.C. are 189 state membre (2002), printre care și România (din 1866).

FONDUL MONETAR INTERNAȚIONAL (F.M.I.; în engl.: Internațional Monetary Fund – I.M.F.), agenție specializată guvernamentală (din 1947) în cadrul sistemului O.N.U., cu sediul la Washington (S.U.A.), creată la 27 dec. 1945 în urma Conferinței de la Bretton Woods din 22 iul. 1944 (își începe activitatea la 1 mart. 1947), în scopul promovării cooperării în sectoarele monetar și al stabilității valutare, prin acordarea de împrumuturi țărilor membre care evidențiază un deficit al balanței de plăți. F.M.I. are 183 state membre (2002), printre care și România (din 9 dec. 1972).

FONDUL INTERNAȚIONAL PENTRU DEZVOLTAREA AGRICULTURII (F.I.D.A.; în engkl.: International Fund for Agricultural Development – I.F.A.D.), agenție specializată guvernametală în cadrul sistemului O.N.U., cu sediul la Roma (Italia), creată ca instituție financiară internațională în iun. 1976 (ca un rezultat al Conferinței Mondiale a Alimentației din 1974), în scopul finanțării de proiect agricole în regiunile și țările cele mai puțin dezvoltate ale planetei. F.I.D.A. are 161 state membre (2002), printre care și România (membru fondator).

AGENȚIA INTERNAȚIONALĂ PENTRU ENERGIA ATOMICĂ (A.I.E.A.; în engl.: Internațional Atomic Energy Agency – I.A.E.A.), agenție specializată guvernamentală în cadrul sistemului O.N.U., cu sediul la Viena (Austria), creată la 7 oct. 1957, în scopul coordonării activităților internaționale pentru cooperarea tehnico-științifică în domeniul utilizării tehnologiei nucleare în scopuri pașnice. Are birouri de legătură în Canada, Geneva, New York și Tōkyō, laboratoare în Austria și Monaco și un centru de cercetări la Triest (Italia), administrat de U.N.E.S.C.O. A.I.E.A. are 134 state membre (2002), printre care și România (din 1957).

COMISÁR (< fr., rus.) s. m. 1. Persoană învestită de către o autoritate superioară cu împuternicire speciale; mandatar. ◊ Înalt c. = reprezentant diplomatic permanent care reprezintă un stat al Commonwealth-ului în oricare alt stat al acestuia (cu excepția Marii Britanii) sau care reprezintă Marea Britanie într-un stat membru al Commonwealth-ului. V. și guvernator general. ◊ C. poporului = (în U.R.S.S., între 1917 și 1946) membru al guvernului Uniunii Sovietice. ♦ (EC.) Persoană desemnată de acționarii unei societăți pe acțiuni pentru controlul conturilor societății. 2. (În vechea organizare administrativă a României) Ofițer de poliție, șef al unui comisariat.

PIAȚA COMUNĂ A AMERICII CENTRALE (P.C.A.C.; în engl.: Central American Common Market – C.A.C.M.; în sp.: Mercado Común Centroamericano – M.C.C.), organizație guvernamentală internațională, creată prin Tratatul General de Integrare Economică a Americii Centrale, semnat la 13 dec. 1960 și ratificat în sept. 1963, cu sediu la Ciudad de Guatemala (Guatemala), în scopul integrării economice prin liberalizarea comerțului interregional și crearea de zone libere și a unei uniuni vamale. Are cinci state membre (Costa Rica, El Salvador, Guatemala, Honduras, Nicaragua).

PIAȚA COMUNĂ SUDICĂ (în sp.: Mercado Común del Cono Sur; în port.: Mercosul), organizație internațională interguvernamentală, creată prin Tratatul de la Asunción la 26 martie 1991 și intrată în vigoare la 1 ian. 1995, cu sediul la Montevideo (Uruguay), în scopul integrării economice a țărilor membre prin circulația de mărfuri și servicii, al stabilirii unui tarif extern comun și al adoptării unei politici comerciale comune. Este prima zonă de liber schimb din America de Sud. Are 4 state membre (Argentina, Brazilia, Paraguay, Uruguay) și doi membri asociați (Chile din 1996 și Bolivia din 1997). Principalele sale organe sunt Consiliul Pieței Comune, compus din miniștri de Externe și ai Economiei, și Secretariatul (cu sediul la Montevideo).

DECLARAȚIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI, document internațional adoptat de O.N.U. la 10 dec. 1948. Prevede respectarea drepturilor și libertăților omului și cuprinde o enumerare a acestora. Ziua adoptării declarației se celebrează în fiecare an ca „Ziua drepturilor omului”. PREAMBUL Considerând că recunoaștem demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume, Considerând că ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie și care revoltă conștiința omenirii și că făurirea unei lumi în care ființele umane se vor bucura de libertatea cuvântului și și a convingerilor și vor fi eliberate de teamă și mizerie a fost proclamată drept cea mai înaltă aspirație a oamenilor, Considerând că este esențial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluție extremă, la revoltă împotriva tiraniei și asuprii, Considerând că este esențial a se încuraja dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, Considerând că în Carta popoarelor Organizației Națiunilor Unite au proclamat din nou credința lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și în valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru bărbați și femei și că au hotărât să favorizeze progresul social și îmbunătățirea condițiilor de viață în cadrul unei libertăți mai mari, Considerând că statele membre s-au angajat să promoveze în colaborare cu Organizația Națiunilor Unite respectul universal și efectiv față de drepturile omului și libertățile fundamentale, precum și respectarea lor universală și efectivă, Considerând că o concepție comună despre aceste drepturi și libertăți este de cea mai mare importanță pentru realizarea deplină a acestui angajament, ADUNAREA GENERALĂ proclamă PREZENTA DECLARAȚIE UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele și toate națiunile, pentru ca toate persoanele și toate organele societății să se străduiască, având această declarație permanent în minte, ca prin învățătură și educație să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure prin măsuri progresive, de ordin național și internațional, recunoașterea și aplicarea lor universală și efectivă, atât în sânul popoarelor statelor membre, cât și al celor din teritoriile aflate sub jurisdicția lor. Articolul 1. Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrare cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității. Articolul 2. Fiecare om se poate prevala de toate drepturile și libertățile proclamate în prezenta declarație fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine națională sau socială, avere, naștere sau orice alte împrejurări. În afară de aceasta, nu se va face nici o deosebire după statutul politic, juridic sau internațional al țării sau al teritoriului de care ține o persoană, fie că această țară sau teritoriu sunt independente, sub tutelă, neautonome, sau supuse vreunei limitări de suveranitate. Articolul 3. Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea personală. Articolul 4. Nimeni nu va fi ținut în sclavie, nici în servitute; sclavajul și comerțul cu sclavi sunt interzise sub toate formele sale. Articolul 5. Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Articolul 6. Fiecare om are dreptul să i se recunoască pretutindeni personalitatea juridică. Articolul 7. Toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecție a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta declarație și împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare. Articolul 8. Orice persoană are dreptul la satisfacția efectivă din partea instanțelor juridice naționale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin constituție sau lege. Articolul 9. Nimeni nu trebuie să fie arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar. Articolul 10. Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil și public de către un tribunal independent și imparțial care va hotărî fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa. Articolul 11. 1. Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăția sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanțiile necesare apărării sale. 2. Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul când au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului internațional sau național. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai grea decât aceea care era aplicabilă în momentul când a fost săvârșit actul cu caracter penal. Articolul 12. Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul sau în corespondența sa, nici al atingeri aduse onoarei și reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri. Articolul 13. 1. Orice persoană are dreptul de a circula în mod liber și de a-și alege reședința în interiorul granițelor unui stat. 2. Orice persoană are dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv a sa, și de a reveni în țara sa. Articolul 14. 1. În caz de persecuție, orice persoană are dreptul de a căuta azil și de a beneficia de azil în alte țări. 2. Acest drept nu poate fi invocat în caz de urmărire ce rezultă în mod real dintr-o crimă de drept comun sau din acțiuni contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite. Articolul 15. 1. Orice persoană are dreptul la o cetățenie. 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa sau de dreptul de a-și schimba cetățenia. Articolul 16. 1. Cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul și femeia, fără nici o restricție în ce privește rasa, naționalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei, în decursul căsătoriei și la desfacerea ei. 2. Căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimțământul liber și deplin al viitorilor soți. 3. Familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului. Articolul 17. 1. Orice persoană are dreptul la proprietate. atât singură, cât și în asociație cu alții. 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa. Articolul 18. Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conștiință și religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alții, atât în mod public, cât și în mod privat, prin învățătură, practici religioase, cult și îndeplinirea riturilor. Articolul 19. Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiuni din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele unui stat. Articolul 20. 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire și de asociere pașnică. 2. Nimeni nu poate fi silit să facă parte din dintr-o asociație. Articolul 21. 1. Orice persoană are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale țării sale, fie direct, fie prin reprezentanți liber aleși. 2. Orice persoană are dreptul de acces egal la funcțiile publice din țara sa. 3. Voința poporului trebuie să constituie baza puterii de stat; această voință trebuie să fie exprimată prin alegeri nefalsificate, care să aibă loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal și exprimat prin vor secret sau urmând o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului. Articolul 22. Orice persoană, în calitatea sa de membru al societății, are dreptul la securitatea socială; ea este îndreptățită ca prin efortul național și colaborarea internațională, ținându-se seama de organizarea și resursele fiecărei țări, să obțină realizarea drepturilor economice, sociale și culturale indispensabile pentru demnitatea sa și libera dezvoltare a personalității sale. Articolul 23. 1. Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condițiile echitabile și satisfăcătoare de muncă, precum și la ocrotirea împotriva șomajului. 2. Toți oamenii, fără nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru muncă egală. 3. Orice om care muncește are dreptul la o retribuire echitabilă și satisfăcătoare care să-i asigure atât lui, cât și familiei sale, o existență conformă cu demnitatea umană și completată, la nevoie, prin alte mijloace de protecție socială. 4. Orice persoană are dreptul de a întemeia sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale. Articolul 24. Orice persoană are dreptul la odihnă și recreație, inclusiv la o limitare rezonabilă a zilei de muncă și la concedii periodice plătite. Articolul 25. 1. Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și a familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de șomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrânețe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistență; în urma unor împrejurări independente de voința sa. 2. Mama și copilul au dreptul la ajutor și ocrotire deosebite. Toți copiii, fie că sunt născuți în cadrul unei căsătorii sau în afara acesteia, se bucură de aceeași protecție socială. Articolul 26. 1. Orice persoană are dreptul la învățătură. Învățământul trebuie să fie gratuit. cel puțin în ceea ce privește învățământul elementar și general. Învățământul tehnic și profesional trebuie să fie la îndemâna tuturor, iar învățământul superior trebuie să fie de asemenea egal, accesibil tuturor, pe bază de merit. 2. Învățământul trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalității umane și întărirea respectului față de drepturile omului și libertățile fundamentale. El trebuie să promoveze înțelegerea, toleranța, prietenia între toate popoarele și toate grupurile rasiale sau religioase, precum și dezvoltarea activității Organizației Națiunilor Unite pentru menținerea păcii. 3. Părinții au dreptul de prioritate în alegerea felului de învățământ pentru copiii lor minori. Articolul 27. 1. Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viața culturală a colectivității, de a se bucura de arte și de a participa la progresul științific și la binefacerile lui. 2. Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale și materiale care decurg din orice lucrare științifică, literară sau artistică al cărei autor este. Articolul 28. Orice persoană are dreptul la o orânduire socială și internațională în care drepturile și libertățile expuse în prezenta declarație pot fi pe deplin înfăptuite. Articolul 29. 1. Orice persoană are îndatoriri față de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă și deplină a personalității sale. 2. În exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigur cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora și ca să fie satisfăcute justele cerințe ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică. 3. Aceste drepturi și libertăți nu vor putea fi în nici un caz exercitate contrar scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite. Articolul 30. Nici o dispoziție a prezentei declarații nu poate fi interpretată ca implicând pentru vreun stat, grupare sau persoană dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvârși vreun act îndreptat spre desființarea unor drepturi sau libertăți enunțate în prezenta declarație.

OXENSTIERNA [uksənʃærna] 1. Axel Gustafsson, conte de Södermöre O. (1583-1654), om politic suedez. Cancelar (din 1612) al regelui Gustav II Adolf, iar după moartea acestuia (1632) conducătorul de fapt al regatului, ca șef al Consiliului de Regență. A fondat (1638) în America colonia Delaware; a semnat (1938) cu Richelieu alianța de la Hamburg. Promotor al unei politici menite să asigure hegemonia Suediei în bazinul M. Baltice, impunând Danemarcii Tratatul de la Brømsebro (1645). 2. Bengt Gabrielsson, conte O. (1623-1702), diplomat și om politic suedez. Nepot de văr al lui O. (1). Guvernator al Poloniei (1654) și al Livoniei (1662-1666). A negociat alianța cu Țările de Jos și Sfântul Imperiu Romano-German (1681), conducând politica externă a statului (1680-1697). Membru al Consiliului de Regență al lui Carol XII (1697). 3. Johan Thuresson, conte de O. (1666-1733), moralist suedez. „Cugetările” sale, care au cunoscut o remarcabilă circulație în Țările Române, l-au influențat pe Eminescu.

SAINT KITTS și NEVIS, Federația ~ (Federația of Saint Kitts and Nevis), stat în America Centrală Insulară (arh. Antilele Mici), în E M. Caraibilor; 269,4 km²; 38.900 loc. (2005). Limba oficială: engleza; uzuală: creola-engleza. Religia: creștină (anglicani 25,2%, metodiști 25,2%, penticostali 8,4%, romano-catolici 6,7% ș.a.) 91,3%, hindusă 1,5% etc. Capitala: Basseterre. Orașe pr.: Charlestown, Sandy Point Town. Terit. statului este format din două ins. mai mari (ce au dat și numele federației) – Saint Kitts/Saint Christopher (176 km²), Nevis (93,2 km²) – și mai multe insulițe coraligene adiacente. Ins. Saint Kitts are o formă alungită și este separată de ins. Nevis printr-un braț de mare (lat de 3 km) numit The Narrows. Relief muntos, de origine vulcanică, cu alt. max. (Liamuiga Mount, 1.156 m) în ins. Saint Kitts, care prezintă – în extremitatea sudică – un sector mai jos (Great Salt Pond). Climă tropical-oceanică, cu două anotimpuri (cel ploios mai-nov., perioadă în care sunt prezente cicloane tropicale – ex. Hugo, 1980). Pădurea tropicală, cu esențe prețioase ocupă c. 15% terit. S.K. și N. sunt un caz tipic pentru mini-statele caraibiene care – pornind de la o economie dominată timp de sec. de agricultura de plantații (mai ales de trestie de zahăr) – s-au transformat în ultimele decenii în destinații favorite de vacanță în adevărate paradisuri fiscale. Ind. prelucrătoare produce: energie electrică, componente electronice, încălțăminte, confecții, zahăr, ulei de cocos și de arahide, margarină, bere, băuturi nealcoolice ș.a. Agricultura are ca specific cultura trestiei de zahăr, însoțită de alte culturi cu producții aproape simbolice: palmieri de cocos, batate, igname, legume, pepeni verzi, arahide și bumbac. Se cresc: bovine, porcine, ovine, caprine. Căi rutiere: 320 km (1999). Aeroporturi: Basseterre, Newcastle. Turismul asigură peste 50% din PIB și dispune de o infrastructură modernă. Principalele zone și obiective turistice: în ins. Sk. Kitts – excelentele plaje, mai extinse în partea S-E (Half Moon Bay, Turtle Bay, Caloe Bay ș.a.), fortificația britanică Brimstone Hill supranumită „Gibraltarul Indiilor de Vest” realizată în sec. 18 – exemplu tipic de arhitectură militară europeană practicată în coloniile din Antile – inclusă din 1999 în Patrimoniul cultural universal, capitala Basseterre (Berkley Memorial, Independence Square ș.a.); în ins. Nevis – catedrala St. James (cea mai veche din Antilele Mici), biserica St. John (în care s-a celebrat căsătoria amiralului H. Nelson cu Frances Nisbet), „Nelson Museum”, izvoarele termale de la Bath. Moneda: 1 Eastern Carribean Dollar = 100 Cents. Export (2004): componente electronice, zahăr brut, subansamble pentru telecomunicații ș.a. Pr. parteneri: S.U.A., Canada, Portugalia, Marea Britanie. Import: utilaje ind., produse agro-alimentare, produse chimice, produse petroliere ș.a. Pr. parteneri: S.U.A., Italia, Trinidad și Tobago, Marea Britanie, Danemarca. – Istoric. Locuite de amerindieni caribi, ins. S.K. și N. sunt descoperite de Cristofor Columb în 1493. Pe ins. St. Christopher (St. Kitts), englezii fundează, în 1623, prima așezare durabilă în Indiile Occidentale; în sec. 17-18, ins. sunt viu disputate între Anglia și Franța, fiind recunoscute oficial colonie engleză prin Tratatul de la Versailles (1783). Urmații sclavilor negri din sec. 17-19 formează astăzi pop. majoritară a ins. În perioada 1871-1956, S.K. și N., împreună cu Anguilla, sunt unite ad-tiv în Ins. Leeward, între 1958 și 1962 fac parte din Federațiile Indiilor de Vest, iar după dizolvarea acesteia devin, în 1967, terit. autonom, membru al Asociației Indiilor de Vest și al Comunității Antilelor; Anguilla rupe, la 19 sept. 1980, legăturile ad-tive cu S.K. și N. La 19 sept. 1983, S.K. și N. își proclamă independența în cadrul Commonwealth-ului și sunt admise, la 23 sepr. 1984, ca al 158-lea stat membru al O.N.U. În iun. 1996, Vance Amory, premierul din Nevis, și-a exprimat opțiunea pentru proclamarea independenței acestei ins., până în prezent parte a statului S.K. și N. La 13 oct. 1997, Parlamentul din Nevis decide separarea politică de guvernul central de la Bassaterre, hotărâre nevalidată de referendumul organizat la 11 aug. 1998, întrucât nu s-a întrunit majoritatea de 2/3 din sufragii în favoarea secesiunii. În alegerile din 25 oct. 2004, Partidul Laburist, aflat la putere, obține 7 din cele 11 mandate ale Parlamentului; Denzil Douglas, premier din iul. 1995, obține un nou mandat în fruntea guvernului. Monarhie constituțională.

GRUPUL ANDIN (Pactul Andin), organizație guvernamentală regională, cu sediul la Lima, creată prin Acordul de la Cartagena din 1969, în scopul realizării unei uniuni economice, comerciale și politice a statelor membre (Bolivia, Chile – s-a retras din organizație în 1977 -, Columbia, Ecuador, Perú – din 1992, cu statut de observator – și Venezuela).

LIGA ȚĂRILOR ARABE, organizație guvernamentală regională creată la 22 mart. 1945, cu sediul la Tunis, cu scopul cooperării în probleme economice, financiare, culturale, juridice, sociale și al coordonării activității pe plan extern, pentru apărarea independenței și suveranității statelor membre. Membri fondatori: Arabia Saudită, Egipt (suspendat în 1979 și reintegrat în 1989), Iraq, Liban, Siria, Transiordania (Azi Iordania) și Yemen (azi Rep. Yemen); au aderat ulterior: Libia (1953), Sudan (1956), Maroc și Tunisia (1958), Kuwait (1961), Algeria (1962) Yemenul de Sud (1967, azi Rep. Yemen), Bahrain, Oman, Quatar (1971), Emiratele Arabe Unite (1972), Mauritania (1973), Somalia (1974), Organizația pentru Eliberarea Palestinei (1976) și Djibouti (1977). Principalele organe sunt Consiliul, Secretariatul General, Consiliul Economic, Consiliul Unității Economice Arabe, comitetele permanente, agențiile și organizațiile specializate în diferite domenii.

MINÍSTRU (< fr., lat.) s. m. Membru al guvernului, cu funcții politice și administrative, conducător al unui organ central al administrației de stat (minister). ◊ M. fără portofoliu = persoană care are funcția de ministru într-un guvern, fără a fi însă titularul unui minister. ◊ M. plenipotențiar = diplomat cu rang imediat inferior ambasadorului. ◊ M. secretar de stat = membru al guvernului cu rang de ministru, care nu este titularul unui minister și îndeplinește funcții de conducere a unui departament sau a unui domeniu de activitate; este primul locțiitor al ministrului.

PARLAMÉNT (< fr.) s. n. (Dr.) Instituție reprezentativă a statului alcătuită din una sau două camere, învestită cu puterea legislativă și având obligația controlului puterii executive. Membrii lui sunt reprezentați ai partidelor politice, aleși, total sau parțial, prin votul cetățenilor. S-a constituit, pentru prima oară, în Anglia (sec. 13), ca adunare reprezentativă a stărilor. În România p. este alcătuit din Camera Deputaților și Senat. ♦ P. european, organ legislativ al Uniunii Europene, ales (o dată la cinci ani) prin vot universal direct al cetățenilor din statele membre, în conformitate cu procedurile electorale proprii fiecăruia. Are 625 membri aleși proporțional în funcție de populația statului și organizat pe grupuri politice. Se reunește în ședințe plenare la Strasbourg, în comisii la Bruxelles, iar secretariatul este la Luxembourg. Controlează activitatea Comisiilor și votează bugetul comunitar. Alături de Consiliul de Miniștri are atribuții legislative și aprobă admiterea noilor membri.

PLANUL COLOMBO (în engl.: Colombo Plan), organizație internațională creată în 1950, cu sediul la Colombo (Sri Lanka), în scopul încurajării dezvoltării economice și sociale în Asia și zona Pacific, prin programe de pregătire a cadrelor pentru administrația publică, de dezvoltare a sectorului privat, de combatere a drogurilor. Are 22 de state membre.

PROGRAMUL ALIMENTAR MONDIAL (P.A.M.; în engl.: World Food Programme – W.F.P.), organ subsidiar al Adunării Generale a O.N.U. și al F.A.O. de asistență multilaterală, cu sediul la Roma, creat în 1961 (își începe activitatea în 1963), în scopul de a ajuta cu alimente țările în curs de dezvoltare, statele victime ale unor catastrofe naturale sau după conflicte civile și militare. Resursele P.A.M. provin din contribuții voluntare ale statelor membre ale O.N.U. ȘI F.A.O.

PROGRAMUL NAȚIUNILOR UNITE PENTRU DEZVOLTARE (P.N.U.D.; în engl: United Nations Development Programme – U.N.D.P.), organ subsidiar al Adunării Generale a O.N.U. de asistență multilaterală, cu sediul la New York, creat în 1965, în scopul de a sprijini eforturile țărilor în curs de dezvoltare pentru folosirea eficientă a resurselor naturale și a potențialului uman. Resursele P.N.U.D. provin din contribuții voluntare ale statelor membre ale O.N.U. și ale unor organizații internaționale.

PROGRAMUL NAȚIUNILOR UNITE PENTRU MEDIU (P.N.U.M.; în engl. United Nations Environment Programme – U.N.E.P.), organ subsidiar al Adunării Generale a O.N.U. de asistență multilaterală, cu sediul la Nairobi, creat în 1972, în scopul de a furniza statelor membre ale organizației sau altor organe și instituții specializate din sistemul Națiunilor Unite asistență în domeniul protejării mediului. Resursele programului provin din bugetul O.N.U. și contribuții voluntare ale statelor membre ale organizației.

PRUSIA, vechi stat în N Germaniei, constituit în 1618 prin unirea mărcii de Brandenburg, cu ducatul Prusiei, desprins în 1525 din componența fostelor posesiuni ale Ordinului Teutonic. În 1701 a devenit regat, fiind condus de dinastia de Hohenzollern. În urma Războiului de Succesiune la Tronul Austriei (1740-1748). P. a ocupat Silezia, iar în urma participării la cele trei împărțiri ale Poloniei (1772, 1793, 1795) și-a mărit teritoriul prin anexarea unor regiuni din NV Poloniei. A participat la coaliția statelor europene împotriva Revoluției din Franța (sfârșitul sec. 18) și împotriva lui Napoleon I. Învinsă la Jena (1806), pierde o serie de teritorii pe care le recuperează în urma Congresului de la Viena (1814-1815). În 1815, alături de Rusia și Austria, întemeiază Sfânta Alianță. Intrând în Confederația germană (1815) capătă o influență tot mai mare printre statele germanice, în detrimentul Austriei. În 1834 intră în vigoare Uniunea vamală germană, în frunte cu P. Victorioasă în războaiele austro-prusian (1866) și franco-prusian (1870-1871), a realizat unificarea Germaniei; regele P., Wilhelm I, s-a proclamat împărat al Germaniei (1871). După abolirea dinastiei Hohenzollern (1918), a devenit stat membru al Republicii germane. În urma înfrângerii Germaniei naziste în al Doilea Război Mondial, N Prusiei orientale cu orașul Königsberg a revenit U.R.S.S., iar vechile teritorii poloneze, aflate sub stăpânire străină au fost retrocedate Poloniei. În 1947, Comisia aliată de control din Germania a hotărât desființarea statului P.

INTELSAT (International Telecommunications Satellite Consortium) 1. Organizație internațională de telecomunicații prin satelit, constituită din 11 state, la 20 aug. 1964, cu sediul la Washington, care urmărește realizarea unei rețele mondiale de telecomunicații asigurate de sateliții geostaționari. În prezent, numără 130 state membre și reprezintă c. 2/3 din telecomunicațiile continentale (telefon, televiziune, transmisie de informații). 2. Program de sateliți de telecomunicații, sub administrația organizației internaționale I. (1). Primul satelit din această serie a fost Early Bird (lansat pe 6 apr. 1965), folosit pentru telecomunicații comerciale, în orbită geostaționară. I. IV (lansat în oct. 1989) asigura 120.000 de convorbiri telefonice simultane, plus trei programe TV color.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

SUBSECRETAR, subsecretari, s. m. (În vechea organizare administrativă, în expr.) Subsecretar de stat = membru al guvernului, care urma în rang după ministru.

directivă sf [At: MAIORESCU, D. IV, 89 / V: (îvr) ~iv sn / Pl: ~ve / E: fr directive] 1 Instrucțiune generală dată de un organ superior organelor din subordine, cu scopul de a orienta activitatea, atitudinea, conduita acestora. 2 (Pgn) Indicații generale de conduită. 3 (Spc) Recomandare dată de către Uniunea Europeană, dar pe care statele membre o pot aplica așa cum consideră. 4-5 (Nob) Direcție (1-2).

ministru sm [At: NECULCE, L. 222 / V: (îrg) men~, (reg) ~stu / Pl: ~iștri, (îrg) ~ri / E: lat minister, -tri, fr ministre] 1 (Înv) Dregător. 2 (Înv) Titlu dat fiecăruia dintre dregătorii unui stat. 3 Membru al unui guvern care conduce, de obicei, un minister (5). 4 Titlu dat fiecăruia dintre membrii unui guvern Si: (reg) minister (2). 5 (Înv) Persoană împuternicită să reprezinte un stat, cu prilejul unor tratative. 6 (Iuz) Persoană care îndeplinește o anumită funcție ecleziastică, slujitor al bisericii.

spațial, ~ă [At: PUȘCARIU, L. R. I, 133 / P: ~ți-al / Pl: ~i, ~e / E: fr spatial] 1 a Care ține de spațiu¹ (1). 2 a Privitor la spațiu¹ (1). 3 a Specific spațiului¹ (1). 4 a Al spațiului¹ (1). 5 a Din spațiu¹ (1). 6 av În mod spațial (1). 7 a (Rar) Dimensional (2). 8 a (Fig) Larg. 9 a Care ține de spațiu¹ (10) Si: cosmic (1), interplanetar, (liv) sideral. 10 a Privitor la spațiu¹ (10) Si: cosmic (3), interplanetar, (liv) sideral. 11 a Din spațiu¹ (10) Si: cosmic (5), interplanetar, (liv) sideral. 12 a Care are loc în spațiu¹ (10) Si: cosmic (7), interplanetar, (liv) sideral. 13 a (Îs) Medicină ~ă Ramură a medicinei care studiază reacția organismului uman și animal în condițiile spațiului¹ cosmic. 14 a (D. aeronave, aparate etc.) Destinat zborului în spațiu¹ (12) sau cercetării spațiului¹ (12) Si: cosmic. 15 a (Îs) Cabină ~ă Compartiment al unei nave cosmice în care stau membrii echipajului în timpul zborului în spațiul¹ interplanetar Si: capsulă cosmică. 16 a Care ține de spațiu¹ (18). 17-19 a Privitor la spațiu¹ (17, 23-24). 20 a (Rar; îs) Lingvistică ~ă Geografie lingvistică. 21 a Privitor la spațiu¹ (32).

stat¹ sn [At: CANTEMIR, I. I. I, 67 / V: (îvr) ~uș, (reg; iuz) șt~ / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: lat status, fr état, it stato, ger Status] 1 (Urmat de determinări care indică felul) Instituție suprastructurală care constituie un instrument principal de organizare politică și administrativă a unei comunități umane aflate pe un teritoriu determinat, prin intermediul căreia se exercită funcționalitatea sistemului social global, sunt reglementate relațiile politice dintre oameni etc. Si: țară, (înv) politie, publică, (tcî) memlechet. 2 Teritoriu și populația asupra cărora își exercită autoritatea această instituție Si: țară, (înv) politie, publică, (tcî) memlechet. 3 (Îs) ~ membru Stat¹ (1) care face parte dintr-o organizație internațională cu drepturi și obligații depline. 4 (Îs) ~ (membru) asociat Stat¹ (1) care face parte dintr-o organizație internațională având drepturi și obligații limitate. 5 (Îs) Imn de ~ Imn național al unei țări. 6 (Îs) Examen de ~ Examen susținut în fața unei comisii speciale, după absolvirea unei instituții de învățământ superior în vederea obținerii diplomei Si: examen de licență. 7 (Îla) De ~ Care emană de la un stat¹ (1) Si: oficial. 8 (Îal) Al statului¹ (1) Si: oficial. 9 (Îal) Care este condus și controlat de stat¹ (1) Si: oficial. 10 (Îal) Care aparține statului¹ (1) Si: oficial. 11 (Îal) Care se referă la stat¹ (1). 12 (Îal) Care angajează statul¹ (1). 13 (În orânduirea feudală; lpl) Nume dat organelor reprezentative din anumite țări. 14 (Cu determinări care indică felul) Listă sau tabel cu caracter oficial. 15 (Îs) ~ de funcții (sau de organizare, de personal) Tabel în care sunt menționate posturile necesare unei întreprinderi, instituții etc. și limitele de încadrare și remunerare respective. 16 (Îs) ~ de plată (sau de salarii, înv, de lefi) Tabel în care sunt înscrise drepturile bănești pe care o întreprindere, o instituție etc. le achită angajaților sau colaboratorilor. 17 (Îs) ~ personal Dosar care cuprinde specificarea tuturor mutațiilor de serviciu ale unui salariat, precum și actele acestuia de stare civilă, socială, politică etc. 18 (Îs) ~ de serviciu Activitate îndelungată în serviciu, în muncă, în specialitate a cuiva. 19 Memoriu sau act care atestă activitatea în serviciu, în muncă, în specialitate depusă de cineva.

subsecretar sm [At: I. GOLESCU, C. / V: (îvr) sups~ / Pl: ~i / E: sub¹- + secretar cf fr sous-secrétaire] 1 (Înv) Funcționar care îndeplinea funcția de ajutor al unui secretar. 2 (Sens curent) ~ de stat Înalt funcționar din unele state, membru al guvernului, care conduce un departament sau o parte din administrația statului ca delegat al unui ministru.

+stat membru s. n. + s. n., pl. state membre, art. statele membre

membru¹ (parte a corpului; unitate dintr-o grupare) s. n., art. membrul; pl. membre (și: stat membru)

Honni soit qui mal y pense (fr. în traducere exactă: „Rușine aceluia care de rău gîndește”; sau mai liberă: „Afurisit fie cel ce se gîndește la rele!”) – Deși franțuzești, aceste vorbe ne vin de la... englezi. Ele alcătuiesc deviza celei mai înalte decorații britanice: Ordinul Jartierei, care în principiu nu-i acordat decît suveranilor, șefilor de state, membrilor familiei regale, numărul beneficiarilor fiind limitat la numai 25. Această deviză e brodată în argint pe o jartieră de catifea albastră, pe care bărbații o poartă la genunchiul stîng, iar femeile, la brațul stîng. Expresia, foarte cunoscută și răspîndită pretutindeni, a împlinit respectabila vîrstă de șase sute de ani. Într-adevăr, „Order of the Garter” (Ordinul Jartierei) a fost instituit în anul 1348 de către regele Eduard al III-lea al Angliei, în urma unei nostime întîmplări petrecute la curte cu ocazia unui bal. În timpul dansului, contesa Joan de Salisbury, favorita regelui, a scăpat pe jos jartiera ei albastră. Regele s-a aplecat, a ridicat-o și, spre a abate atenția invitaților de la contesa foarte rușinată, și-a legat jartiera la genunchiul său, exclamînd în franțuzește (căci atunci domneau regi de origine franceză la curtea Angliei, și el era fiul Isabelei a Franței): Honni soit qui mal y pense, cu alte cuvinte: „Cine se gîndește la blestemății, să fie el blestemat!” Cum totuși curtenii nu și-au putut opri un zîmbet, regele, spre a-și consola favorita, i-a făgăduit „să ridice jartiera atît de sus încît pînă și cei mai înalți demnitari vor jindui s-o poarte”. Și a înființat marele ordin avînd ca deviză: Honni soit qui mal y pense. De atunci, expresia aceasta face același serviciu oricărei persoane care, citînd sau spunînd ceva ce ar putea fi înțeles și în sens rău, își previne auditoriul să nu se gîndească la un lucru trivial. Dar de multe ori, o face chiar cu intenția contrară, atrăgînd atenția tocmai asupra interpretării supuse... „afuriseniei”! IST.

APANAJ s.n. 1. Domeniu feudal acordat fiilor caselor domnitoare (fără însă a trece în proprietatea lor) pentru a le asigura existența; proprietate, venit acordat din bunurile statului unui membru al familiei domnitoare. 2. Bun material sau spiritual care se atribuie cuiva sau este acaparat de cineva; (fig.) ceea ce este propriu cuiva. [Var. apanagiu s.n. / < fr. apanage, cf. lat. ad – la, panis – pîine].

EGALITATE s.f. 1. Faptul de a fi egal; silarea[!], egalizarea retribuirii muncii, a trebuințelor și consumului personal al membrilor societății. ♦ Stare a două sau a mai multor lucruri egale între ele. ♦ Uniformitate, uniformizare. ♦ (Sport) Rezultat constituit dintr-un număr egal de puncte realizat de mai mulți participanți la o competiție; situație în care există un asemenea rezultat. 2. Principiu potrivit căruia tuturor oamenilor, tuturor statelor sau națiunilor li se recunosc aceleași drepturi și li se impun aceleași îndatoriri prevăzute de regula de drept; situație în care oamenii se bucură de aceleași drepturi și au aceleași îndatoriri. 3. Grupare a două expresii matematice legate prin semnul egal (=). [Cf. fr. égalité, lat. aequalitas].

ORGANIZAȚIA PENTRU SECURITATE ȘI COOPERARE ÎN EUROPA (O.S.C.E.; în engl.: Organization for Security and Cooperation in Europe – O.S.C.E.), organizație creată în 1972 sub numele de Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (C.S.C.E.), ca forum multilateral pentru dialog și negocieri. Numele actual a fost adoptat la 5 dec. 1994 la Conferința la nivel înalt, pentru a sublinia caracterul permanent al organismului. La 1 aug. 1975 a fost semnat Actul Final de la Helsinki, care stabilește principiile de securitate în Europa, inclusiv angajamentul statelor de a se abține de la acte de agresiune, respectul inviolabilității frontierelor, neamestecului în treburile interne și drepturile omului. Propune dezvoltarea cooperării în domeniile economic, științific și tehnologic, cooperarea în domeniul umanitar și în alte domenii, inclusiv promovarea schimburilor culturale, hotărârea de a continua procesul de consultare și cooperare între țările membre. Domeniile de competență s-au extins prin Carta de la Paris a unei noi Europe (1990), care a transformat C.S.C.E. dintr-un forum ad-hoc într-o organizație cu instituții permanente. Are ca membri 55 de state din Europa (inclusiv Vaticanul și Serbia-Muntenegru, ultima suspendată în 1992 în urma conflictului din Bosnia și Herțegovina), la care se adaugă Canada, S.U.A. și opt republici asiatice ex-sovietice. Secretariatul organizației are sediul la Viena (Austria).

GRENADA, Statul ~ (State of Grenada), stat în America Centrală insulară ce include insula omonimă (305 km²), ins. Carriacou, St. Andrew ș.a., toate în S Arh. Antilele Mici; 344 km²; 91 mii loc. (1993). Limba oficială: engleza. Religia: creștină (catolici 64%, anglicani 21%, protestanți 13%). Cap.: Saint George’s. Este împărțit în opt Consilii locale. Relief muntos (alt. max. 840 m). Climă tropical-umedă (precipitații între 1.500 și 5.000 mm/an), cu frecvente cicloane, adesea devastatoare. Resurse agricole: banane, mirodenii (nucșoară), nuci de cocos, trestie de zahăr, cacao, bumbac. Pescuit: 2.000 t (1991). Turism (289 mii turiști, 1991). Nu are c. f. Moneda: 1 dollar East Caribbean = 100 cents. Export (1991): mirodenii, cacao, banane, textile ș.a. Import (1991): produse agro-alim., utilaje ind., bunuri de larg consum, mijloace de transport ș.a. – Istoric. Descoperită în 1498 de Cristofor Columb (care a botezat-o Conceptión), G. a fost colonizată la mijlocul sec. 17 de francezi. În 1783 a devenit colonie britanică, iar în 1967, stat asociat cu Marea Britanie. În febr. 1974, G. devine stat independent, membru în Commonwealth. În urma unei lovituri de stat (mart. 1979), puterea a fost preluată de M. Bishop, care conduce un guvern cu orientare de stânga. În oct. 1983, după înlăturarea și apoi asasinarea lui M. Bishop, puterea a trecut în mâinile unui Consiliu Militar Revoluționar, înlocuit după câteva zile, în urma intervenției unor trupe străine (inclusiv ale S.U.A.), de un guvern provizoriu, până la alegerile generale din 1984. Șeful statului este, de iure, regina Marii Britanii, reprezentată de un guvernator general. De facto, statul este condus, din 1984, de un parlament bicameral, cuprinzând Senatul, desemnat de guvernatorul general, și Camera Reprezentanților.

Danton (Jacques) m. celebru om de Stat francez, membru al Convențiunii naționale, mort pe eșafod (1759-1794).

RĂSTIGNI, răstignesc, vb. IV. Tranz. 1. A întinde un condamnat pe o cruce, legîndu-l sau bătîndu-i în cuie mîinile și picioarele, pentru a-i provoca moartea (procedeu cu care se executau în antichitate condamnații la moarte); a fixa pe o cruce un chip sculptat în lemn sau pictat reprezentînd pe Iisus Hristos osîndit la o astfel de moarte; a crucifica. O cruce strîmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi. REBREANU, I. 9. ◊ Refl. pas. Doar dumnezeu cel mare și puternic nu s-a răstignit numai pentr-un om pe lumea asta. CREANGĂ, P. 119. ♦ (Cu sens atenuat) A chinui, a tortura. [Dușmanii] asupra mea se năpustiră... Mă înjosiră, mă loviră, Cu mici, cu mari mă răstigniră. MACEDONSKI, O. I 38. 2. A sta cu membrele întinse în lături. Stătea acolo pe scări, cu brațele răstignite în gol. DUMITRIU, N. 31. ◊ Refl. Omu mestecă, în măsele, vorbe nehotărîte și se răstigni iar pe pămîntul cald. SADOVEANU, P. M. 295. Se ducea bietul arap Rostogolul peste cap, Și pe cîmp se răstignea Și în urmă rămînea. ALECSANDRI, P. P. 108.

REPARTIZA, repartizez, vb. I. Tranz. A împărți, a distribui (după anumite norme). Brigadierul repartizează muncile între membrii brigăzii. STAT. GOSP. AGR. 32.

CONGRESMAN, congresmani, s. m. Membru al Congresului Statelor Unite ale Americii. – Din engl. congressman.

CONGRESMAN ~eni m. Membru al congresului Statelor Unite ale Americii. /<engl. congressman

DEFLEXIUNE s.f. 1. Stare a unui membru sau a unei părți a corpului opusă flexiunii. 2. Deviere a curentului unui fluid sau a unui flux electronic din direcția inițială. [Var. deflecție, deflecțiune, deflexie s.f. / cf. lat. deflexio, fr. déflexion].

CONGRESMAN s.m. Membru al Congresului Statelor Unite ale Americii. [Pron. congresmen. / < engl. congressman].

DEFLEXIUNE s. f. 1. stare a unui membru sau a unei părți a corpului opusă flexiunii. 2. deviere a curentului unui fluid, a unui fascicul de radiații din direcția inițială. (< fr. déflexion)

PROSTITUȚIE s. f. 1. ocupație a femeii care întreține relații sexuale contra unei plăți sau a unor avantaje materiale; (p. ext.) stare în care membrii societății duc o viață sexuală instabilă, schimbându-și partenerii. ♦ casă de ~ = bordel. 2. (fig.) înjosire, folosire degradantă a calităților, a talentului. (< fr. prostitution, lat. prostitutio)

MANOLESCU-STRUNGA, Ion (1889-1951, n. Strunga, Iași), om politic român. Liberal. Ministru subsecretar de stat (1933-1935; nov.-dec 1937); membru în numeroase consilii de administrație ale unor instituții financiare și industriale. Inițiatorul unor reforme în domeniul economiei („Problema economiei noastre”).

PĂCLIȘANU, Zenovie (1886-1958, n. sat Straja, jud. Alba), teolog și istoric român. Greco-catolic. M. coresp. al Acad. (1919), prof. la Seminarul Teologic din Blaj. Director al Arhivelor Statului din Cluj (1920-1922); membru (1946-1947) la Comisiei politico-juridice a delegației române la Conferința de Pace de la Paris. Cercetări privitoare la istoria bisericii din Transilvania („Biserica și românismul. Studiu istoric”, „Vechile mănăstiri românești din Ardeal”). Alte lucrări: „Istoria creștinismului antic”, „Le caractère roumain de la Transylvanie vu par les ecrivains hongrois”, „Istoria Bisericii Române Unite”. Deținut politic, a murit în închisoare.

CONGRESMEN, congresmeni, s. m. Membru al Congresului Statelor Unite ale Americii. – Din engl. congressman.

EXAMINA, examinez, vb. I. Tranz. 1. A cerceta, a privi cu atenție, a studia amănunțit un lucru (concret sau abstract) pentru a ajunge la o justă cunoaștere a lui. Cererile de înscriere vor fi examinate de adunarea generală, care va decide asupra primirii membrilor în gospodărie. STAT. GOSP. AGR. 19. ◊ Refl. reciproc. Și unul și altul au rămas la distanță, examinîndu-se cu ochii. GALACTION, O. I 134. ♦ (Despre medici) A cerceta amănunțit un bolnav sau o parte bolnavă a corpului, pentru a pune diagnosticul. După ce-i examină rana și-i făcu un pansament nou, doctorul se așeză mut pe scaun. BART, E. 341. 2. A supune (un elev, un student, un aspirant la un post, la un titlu etc.) unei probe de verificare și apreciere a cunoștințelor dobîndite. [Profesorul] examina foarte rar. VLAHUȚĂ, O. A. 249.

CALCULA, calculez, vb. I. Tranz. 1. A face un calcul, a socoti. A calculat costul materialului. ▭ Brigadierul calculează zilnic cantitatea și calitatea muncii efectuate de fiecare membru din brigadă. STAT. GOSP. AGR. 34. 2. A socoti (cu aproximație), a aprecia. A calculat din ochi greutatea bagajelor.

DIVAN, divane și divanuri, s. n. I. Un fel de canapea fără spătar, pe care se poate ședea sau dormi. M-am întins pe divanul din odăița mea. SADOVEANU, N. F. 96. Lungiți pe divanurile moi, căpitanul Mincu și doctorul Barbă-Roșie fumau, adînciți în cetirea gazetelor proaspete, aduse de vaporul poștal. BART, E. 173. Abu-Hasan, întins frumos pe divan, a dormit pînă a doua zi foarte tîrziu. CARAGIALE, P. 145. Plosca pe masă punea, Pe divan se așeza. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 489. ◊ (Poetic) Toamna și-a-ntins melancolia Pe-a dealurilor scunde divanuri mici de aur. PERPESSICIUS, S. 26. II. 1. (În Turcia din timpul sultanilor și în țările aservite ei) Consiliu compus din sfetnicii tronului, cu atribuții politice, administrative și juridice. În ziua aceea au venit la curte... pețitorii unui fecior de boier mare, sfetnic al divanului. GALACTION, O. I 70. Împăratul porunci să se adune divanul. ISPIRESCU, L. 117. Curtea lui Suleiman se umpluse de străini venetici, care-și lepădase vechea credință și ajunsese la înalte dregătorii, atît în divan cît și la ordie. ODOBESCU, S. A. 126. ◊ Divan ad-hoc = fiecare dintre cele două adunări speciale care s-au întrunit în 1857 (la Iași și la București) și au cerut unirea țărilor romîne. Între țăranii fruntași care au luat parte împreună cu boierii, cu episcopii și cu mitropolitul țării la divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era și Moș Ioan Roată. CREANGĂ, A. 151. ♦ Adunare, ședință a consiliului de stat. Boierii soseau la divan, cei mai mulți călări. SADOVEANU, Z. C. 82. [Ciocoii] fur în ziua mare În divan, în adunare; Fără frică de robie, De bătaie, pușcărie; Căci ei sînt privilegiați Și de pravili apărați. BOLLIAC, O. 184. ◊ Expr. A ține (sau a sta, a ședea la) divan = a ține consiliu; p. ext. a sta de vorbă, a sta la taifas. De prin morminte umbre mari se scoală... Și țin divan sub bolțile surpate. IOSIF, P. 24. ♦ Sală, clădire în care se adunau odinioară membrii consiliului de stat; p. ext. loc de adunare și consfătuire. Părul din mijlocul satului era odinioară... divanul unde sfătuia satul. RUSSO, O. 119. Și mi-l duc într-un divan, Unde domnul cu caftan... Sta culcat pe-un buzdugan, Lîng-un grec țarigradean. ALECSANDRI, P. P. 89. 2. (Învechit) Judecată, proces. Nimeni din voi nu se plînge că din cuib a fost gonit... Sau că n-a putut să roază de frica vrunui dușman Pergamentele antice, condicile de divan. ALEXANDRESCU, M. 208. Vinde-ți maică rochița Și-mi descuie temnița, Vinde-ți maică tulpanu Și-mi așază divanu. SEVASTOS, C. 274. ◊ Expr. A face (cuiva) divan pe spinare = a bate (pe cineva). Nu-ți tot bate gioc de mine, C-a veni vara ca mîine De te-oi prinde-n lunca mare Să-ți fac divan pe spinare. ALECSANDRI, P. P. 260. III. Denumire obișnuită în Orientul apropiat și mijlociu, a unor colecții de poezii așezate în ordinea alfabetică a rimelor; culegere de poezii care imită poezia orientală; culegere de narațiuni. «Divanul persian» este titlul unei opere de Mihail Sadoveanu. ▭ Întăi, divanurile acestea s-au ținut la India, pe urmă... au ajuns în forme schimbate la apuseni, fie în latinește, fie în limbile proaste. SADOVEANU, D. P. 5.

congresman sm [At: DEX² / P: congresmen / Pl: ~i / E: eg congressman] Membru al Congresului Statelor Unite ale Americii.

SUBSECRETAR ~i m. (în unele state): ~ de stat ministru adjunct și membru al guvernului. [Sil. -se-cre-] /sub- + secretar

RÎKOV, Aleksei Ivanovici (1881-1938), om de stat sovietic rus. Vechi membru al Partidului Bolșevic, a devenit, după moartea lui V.I. Lenin, președinte al Consiliului Comisarilor Poporului (1924-1930). Adept al „NEP”-ului. Apropiat de I.V. Lenin în lupta acestuia împotriva adversarilor săi – L. Troțki, G.E. Zinoviev și L.B. Kamenev. A luat atitudine împotriva metodelor staliniste privind colectivizarea și industrializarea forțată. Arestat, condamnat la moarte și executat (1938).

ALEGERE, alegeri, s. f. 1. Acțiunea de a (se) alege și rezultatul ei. ◊ Loc. adv. Fără alegere = la nimereală, la întâmplare. La alegere = după voia, după placul cuiva. 2. (Mai ales la pl.) Desemnarea prin vot a membrilor organelor reprezentative ale statului, ale unor organizații etc. – V. alege.

DEPUTAT, -Ă, deputați, -te, s. m. și f. 1. Persoană aleasă pentru a face parte, pe o anumită perioadă, dintr-un organ reprezentativ al statului. ♦ (În România) Parlamentar, membru al Camerei Deputaților. 2. (Înv.) Persoană aleasă și trimisă într-o misiune importantă; delegat, sol. – Din fr. député, it. deputato.

PROCES, procese, s. n. 1. Mersul, desfășurarea sau evoluția unui fenomen, a unui eveniment etc.; transformare succesivă în starea unui lucru; prefacere. Fără îndoială că și în procesul de creație... sensibilitatea artistului este de o importanță foarte mare. V. ROM. decembrie 1950, 185. Întrecerea – vorbi mai departe Andrei – înseamnă în primul rînd organizarea procesului de producție. MIHALE, O. 201. Se pot urmări diferite procese tehnologice, cum adică dintr-o bucată de oțel a ieșit o cheie franceză, I. BOTEZ, ȘC. 223. ♦ Șir de operații sau de fenomene prin care se efectuează o lucrare sau o transformare fizico-chimică. 2. Pricină supusă dezbaterilor unei instanțe judiciare. De cinci sute de ani cele două sate se judecă și procesul trece din generație în generație. BOGZA, C. O. 298. Radu Comșa... pledă cîteva procese fără însemnătate. C. PETRESCU, Î. II 179. Cu o zi înainte fusese la judecătorie un proces care stîrnise tot tîrgul. I. BOTEZ, ȘC. 96. Procesul n-a durat decît o jumătate de oră. BUJOR, S. 146. ◊ Proces de conștiință v. conștiință. ◊ Expr. A face (sau a intenta) (cuiva) proces = a da (pe cineva) în judecată. A face procesul (cuiva sau a ceva) = a critica sever (pe cineva sau ceva). Fratele îi făcea procesul unei pălării, care nici măcar nu era un model. C. PETRESCU, C. V. 95. A-i face cuiva proces de intenții = a învinui pe cineva pentru intenții pe care nu poți dovedi că le-a avut. A-și face proces de conștiință = a-și analiza (regretînd) anumite atitudini sau acțiuni; a se căi (de ceva). 3. Compus: proces-verbal = a) act cu caracter oficial în care se consemnează un fapt. La întocmirea inventarului, notarul de stat încheie un proces-verbal, care va cuprinde toate operațiunile efectuate. B. O. 1953, 5. Am întocmit și un scurt proces-verbal al erorilor îndreptate. BARANGA, I. 206. Furierii, căpitanii, încheiau procese-verbale, dădeau și luau în primire. SADOVEANU, O. VI 271; b) act cu caracter oficial în care se redau pe scurt discuțiile și hotărîrile unei adunări constituite. În procesul-verbal al adunării generale se va arăta în mod obligatoriu numărul membrilor prezenți la ședință. STAT. GOSP. aAGR. 22. – Pl. și: (învechit) procesuri (NEGRUZZI, S. I 44). – Variante: (învechit) proțes (NEGRUZZI, S. I 303, COGĂLNICEANU, S. 218, RUSSO, S. 160), (regional) procest (DUMITRIU, B. F. 19, MAT. FOLK. 250) s. n.

echipă sf [At: BARCIANU / V: (îvr) ecui~ / Pl: ~pe / E: fr équipe] 1 Grup de oameni care, sub conducerea unui șef, îndeplinesc în același timp o muncă sau o acțiune comună. 2 Grup de sportivi constituit într-o formație, în cadrul căruia se antrenează, sub conducerea unui specialist, și participă la competiții. 3 (Îs) Spirit de ~ Legătură spirituală între membrii unei echipe (1-2), care stă la baza conlucrării lor. 4 Fiecare dintre cele două formații care își dispută un meci (de fotbal, baschet, hochei, polo etc.).

vest [At: AMFILOHIE, G. 2/6 / V: (îvr) o~, ue~ sn / E: ger West(en) cf it ovest, fr ouest] 1 sns Unul dintre cele patru puncte cardinale, opus estului, situat într-o direcție care formează un unghi de 90° cu direcția nordului. 2 sns (Pex) Zonă în care apune soarele Si: asfințit (4), (pop) scăpătat¹, soare-apune, (reg) scapăt, scăpătiș. 3 sns Parte a globului pământesc, a unui continent, a unei țări etc. situată spre vest (1) Si: apus, occident. 4 sns (Pol) Nume generic dat statelor din vestul Europei, Canadei și Statelor Unite ale Americii (membre fondatoare ale Alianței Nord-Atlantice) Si: Occident. 5 ain Care se află la vest (1).

MINÍSTRU s. m. (Învechit) Dregător, sfetnic; (astăzi) membru al unui guvern care conduce, de obicei, un minister (5); titlu dat fiecăruia dintre dregătorii unui stat sau (astăzi) dintre membrii unui guvern; (regional) minister (2). Acest dom și cu ministrii măriei sale apucase pe părintele mitropolitul. . . să dizlege văcăritul (sfîrșitul secolului XVIII). LET. III, 240/15. Tocma așa s-au întîmplat și cu împăratul Alecsandru, carele în sine era bun . . . dară ministrii lui era răi. ȘINCAI, HR. 18/13. Craii și ministrii, avínd sete De argint, ațîță războaie crunte. BUDAI-DELEANU, Ț. 223. Voroava asupra alegerii ministrilor săi. BELDIMAN, N. P. II, 137/10. Dumneata, arhon vistier . . . mijlocește acum către măria sa vodă ca să mă priimească și pă mine între ministrii măriei sale. I. GOLESCU, în PR. DRAM. 59. Ministrii, boierii, neguțătorii și chiar împăratul și împărăteasa . . . pleca sîmbăta seara și să întorcea luni de dimineață. GOLESCU, Î. 93, cf. ASACHI, S. L. II, 24. Norodul se învoia cu oblăduirea lui Alexandru Vodă, cîrtea numai asupra ministrului său Moțoc.. NEGRUZZI, S. I, 150. Ca un om conștiicios, mi-am depus demisia în mîna ministrului. GHICA, ap. ALECSANDRI, T. II, 57. Dedicînd broșuri la dame a căror bărbați ei speră C-ajungînd cîndva miniștri, le-a deschide carieră. EMINESCU, O. I, 137. Durerea aceasta de țară. . . făcea pe ministu să nu cate la inima stăpînului și să steie numai cu gîndul pironit asupra primejdiei căreia țara era expusă. XENOPOL, I. R. IV, 223. Ministrul ascultă cu ochii pe fereastră. ARGHEZI, P. T. 57. Am făcut plîngere, am fos șî pă la domnu ministu șí ne-a tremes anchetă. GRAIUL, I, 166. Ministrul bun la domn ca magnitul la busolă. ZANNE, P. IX, 90. ◊ (Cu determinări care indică sectorul administrației de stat) Trebuie neapărat să mă duc la București, să cer audiență ministrului de finanțe. BART, S. M. 86. * F i g. Dar eu socotindu-mâ făcătoriu de bine nu mă tem d-un senat așa slab, al căror ministru este capriția. MUMULEANU, C. 41/6, CÍ. ALEXANDRESCU, M. 298. ◊ Consiliu de miniștri v. c o n s i l i u. Ministru plenipotențiar v. p l e n i p o t e n ț i a r. 2. (Învechit) Persoană împuternicită să reprezinte un stat, cu prilejul unor tratative. Venisă cu Șeremet depreună și un menistru a împăratului, anume Simion Savva Rogojinschii. NECULCE, L. 222. Au dat voie a veni la Iași acei trimiși miniștri, ca să tractarisească pacea (a. 1809). DOC. EC. 78. 3. (Ieșit din uz; de obicei umnat de determinări) Persoană care îndeplinește o anumită funcție ecleziastică, slujitor al bisericii. Adunînd sobor în Bălgrad din miniștrii Ardealului,. . . Franțisc David fu osîndit. ȘINCAI, HR. II, 232/35. Ce ne grăiesc din amvonuri, miniștrii cuvîntului lui Dumnezeu? MARCOVICI, D. 379/19. Miniștrii bisericești. . . să aibă a se bucura și a se folosi întocma de aceleași drepturi. BARIȚIU, P. A. I, 168. Sta îngenuncheat împreună cu ministrul lui Dumnezeu și ruga pe alinătorul durerilor să priimească sufletul acelui angel. FILIMON, O. i, 370. – Pl.:miniștri și (învechit și regional) ministri. – Și: (învechit și regional) menistru, (regional) ministu s. m. – Din lat. minister, -tri, fr. ministre.

CONCORDIE f. Stare de bună înțelegere între membrii unui grup; acord; armonie. Aici domnește ~a. [Art. concordia; G.-D. concordiei; Sil. -di-e] /<lat. concordia

PRIAPISM s.n. Stare de excitație continuă a membrului viril, fără a fi însoțită de voluptate sau de ejaculație. [Pron. pri-a-. / < fr. priapisme].

ATAȘAT, -Ă I. adj. alăturat, alipit. ◊ apropiat, devotat. II. s. m. cel mai mic în rang între membrii reprezentanței diplomatice a unui stat. (< atașa)

VARIABIL, -Ă I. adj. 1. care variază; schimbător. ◊ (despre cuvinte) care are forme flexionare, flexibil. ♦ capital ~ = parte a capitalului cheltuită pentru cumpărarea forței de muncă. 2. (mat.) care variază² (I, 2). II. s f. 1. (mat.) mărime care ia succesiv diferite valori; element generic al unei mulțimi. 2. (inform.) element al limbajului formalizat reprezentând un nume care semnifică o clasă ai cărei membri sunt denotații săi posibili. 3. (stat.) caracteristică putând prezenta variație de la un element la altul al unei colectivități. (< fr. variable, lat. variabilis)

SAINT LUCIA [sənt lú:ʃə] (Sfânta Lucia), stat în America Centrală insulară (arh. Antilele Mici); 617 km²; 165.300 loc. (2005). Limba oficială: engleza; uzuală: creola-franceza. Religia: creștină (romano-catolici 67,5%, protestanți 22%) 87,5%, alte credințe 8%, atei 4,5%. Capitala: Castries. Orașe pr.: Vieux Fort, Micoud, Soufrière. S.L. este o ins. vulcanică cu țărmuri relativ crestate (inclusiv frumosul golf al Capitalei) cu faleze pronunțate și un șir de culmi muntoase nu prea înalte (alt. max. Mount Gimie, 950 m) ai căror versanți sunt brăzdați de ape scurte și vijelioase. Climă tropical-oceanică, moderată de alizeele de NE, cu cicloane tropicale în sezonul ploios (mai-aug.). Pădurile tropicale au făcut loc de-a lungul ultimei jumătăți de milen. terenurilor agricole, ocupând azi ceva mai mult de 10% din supr. ins. (78 km², în așa-numita Central Forrest Reserve). Între zonele protejate se numără arealul celor două vârfuri piramidale din SV ins. (Gros Piton, 798 m, Petit Piton, 750 m) inclus (2004) în lista Patrimoniului natural mondial. Bazată în mod tradițional pe agricultura de plantație (bananieri în special), ec. ins. s-a diversificat în ultimele decenii, legat de amplificarea turismului, de facilitățile financiare oferite firmelor străine și de amplificarea activității ind., S.L. având cea mai diversificată structură a ind. prelucrătoare din întreg spațiul Antilelor Mici. Agricultura (3.000 ha irigate) are ca specific culturile de bananieri, mango, cocotieri, la care se adaugă cele de igname, manioc, batate, taro, legume, citrice, avocado, cacao, piper, nucșoară ș.a. Se cresc: bovine, porcine, ovine și caprine. Produse ind.: energie electrică, componente electronice, confecții, textile, ulei de cocos, margarină, bere, băuturi alcoolice, țigarete ș.a. Turismul a devenit în ultimii ani principala sursă de valută, în parte ca destinație a navelor de croazieră. Principalele zone și obiective: orașul Castries, capitală țării – cunoscută stațiune de cură heliomarină – și aria din jurul golfului omonim, orașul Vieux Fort, insulița Gros Islet, golful Marigot Bay, arealul Piton-ilor. Moneda: 1 Eastern Carribean Dollar = 100 cents. Export: banane, bere, confecții, componente electrice și electronice ș.a. Pr. parteneri: S.U.A., Brazilia, Barbados, Antigua și Barbuda și Dominica. Import: produse agro-alimentare, echipamente, ind., bunuri manufacturate, produse chimice, produse petroliere ș.a. Pr. parteneri: S.U.A., Trinidad și Tobago, Marea Britanie, Venezuela. Istoric. Locuită de triburi de amerindieni, S.L. este descoperită în 1502de Cristofor Columb și numită astfel după ziua în care a fost zărită. Colonie a Coroanei britanice din 1814, S.L. își proclamă în 1979 independența de stat în cadrul Commonwealth-ului. Membru N.A.T.O. (18 sept. 1979). Alegerile parlamentare (23 mai 1997) sunt câștigate de liderul Partidului Laburist, aflat în opoziție, Kenny Anthony, care devine noul prim-min., reconfirmat în funcție, în urma victoriei în alegerile parlamentare din dec. 2001. Monarhie constituțională.

SAINT VINCENT și GRENADINELE (Sfântul Vincențiu și Grenadinele), stat în America Centrală insulară (Arh. Antilele Mici), în SE M. Caraibilor; 389,3 km²; 117.500 loc. (2005). Limba oficială: engleza; uzuală: creola-engleza. Religia: creștină (anglicani 41,6%, protestanți 21,2%, romano-catolici 10,7%) 73,5%, hindusă 3,3%, islamică 1,5% ș.a. Capitala: Kingstown. Orașe pr.: Layou, Chateaubelair, Georgetown. Este format din 32 de ins. și insulițe, mai mare fiind ins. St. Vincent (345 km²); celelalte 7 ins. (în total 44 km²) – între care Bequia, Mustique și Canouan fac parte din miniarhipelagul Grenadinelor de Nord împărțit cu statul vecin Grenada. Ins. principală este dominată de vulcanul activ La Soufrière (1.234 m) cu erupții dezastruoase în 1821, 1902 și 1979. Climă tropical-oceanică, cu două anotimpuri, cel ploios fiind mai-nov., perioadă în care sunt active și cicloanele tropicale care periodic provoacă pagube recoltelor și alte dificultăți ec. Pădurea tropicală ocupă c. 1/4 din terit., pentru prezervarea mediului natural fiind declarate mai multe rezervații naturale (forestiere și de avifaună). Având ca specific agricultura de plantație (mai ales bananieri) economia St. V. și G. și-a modificat serios structura în ultimele decenii. Alături de culturile comerciale: bananieri, cocotieri, citrice, cafea, cacao, mango, arahide, trestie de zahăr, mirodenii (nucșoară), se întâlnesc culturi pentru consumul intern precum batate, manioc, igname, porumb, legume. St. V. și G. sunt primul producător mondial de Maranta arundinacea din rizomii căreia se obține o varietate de amidon (arrowroot). Se cresc: ovine, porcine, caprine, bovine, iar pescuitul și-a pierdut din importanță. Ind. s-a diversificat, și este tot mai mult orientată către export. Ind. prelucrătoare produce: energie electrică, textile și confecții, mobilă, articole de sport, lapte, carne, zahăr, ulei de cocos și de arahide, bere ș.a. În diversificarea surselor de venit, un rol important îl joacă taxele rezultate din înregistrarea și prezența (adesea o simplă adresă poștală) a firmelor străine (off-shore) precum și cele încasate ca urmare a folosirii de către numeroase nave străine (din 54 de țări, inclusiv România) a pavilionului de complezență. Căi rutiere: 830 km (2002). Principalul port și aeroport este Kingstown. Turismul în parte prin intermediul vaselor de croazieră a devenit principala sursă de valută a țării, depășind de peste două ori veniturile obținute din exporturi. Principale zone și obiective: Capitala și împrejurimile, vulcanul La Soufrière, ins. Grenadine unde se află numeroase spații de cazare și agrement. Moneda: 1 Eastern Carribean Dollar = 100 Cents. Export: banane, făină, orez, taro, amidon de arrowroot, rachete de tenis; reexporturi. Pr.v parteneri: Marea Britanie, S.U.A., Trinidad și Tobago. – Istoric. Descoperit de Cristofor Columb în 1498 (în ziua de Sfântul Vicențiu, de unde și numele), St. V. și G. devine colonie engleză în 1783, iar în 1979 își proclamă independența de stat în cadrul Commonwealth-ului. Membru al O.N.U. (16 sept. 1980). Prim-min. Robert Milton Cato (1979-1984). Liderul Noului Partid Democrat, James F. Mitchell, prim-min. (din 30 iul. 1984) cedează puterea (oct. 2000) lui Arnhim Ulrich Eustace, noul lider al Noului Partid Democrat, înlocuit în funcția de prim-min. de Ralph Gonsalves, ca urmare a câștigării alegerilor legislative din 28 mart. 2001. Monarhie constituțională.

QATAR sau KATAR [cɔtɔr] 1. Peninsulă în SV G. Persic, în E Pen. Arabia; 11,4 mii km². Lungime: 225 km; lățime max.: 85 km. 2. Statul ~ (Dawlat al-Qatar), stat în Asia de Sud-Vest, învecinat cu Arabia Saudită, Emiratele Arabe și Bahrain, cu largă ieșire la G. Persic; 11.437 km²; 596 mii loc. (2001). Limba oficială: araba. Religia: islamism 82,7%, creștinism 10,4%, hinduism 2,5, alte religii 4,4%. Capitala: Doha (Ad-Dowhah). Orașe pr.: Ar-Rayyān, Al-Wakrah, Umm Salal, Dukhān. Este împărțit în 9 municipalități. Teritoriul este o peninsulă cu un relief monoton dat de o câmpie deșertică ușor vălurită (alt. max. 103 m). Climă subtropicală (caldă și secetoasă) care nu permite culturi agricole, cu excepția micilor oaze, de-a lungul coastelor, în care apare apa subterană. Singura vegetație arborescentă o reprezintă curmalii din oaze. Faună săracă cu gazele pitice. Stat cu o economie bazată exclusiv pe petrol și prelucrarea acestuia. Această ramură participă cu 38,1% la P.I.B. și, deși concentrează doar 2,6% din pop. activă, contribuie cu peste 80% la exportul țării și cu c. 2/3 la bugetul statului. Rezervele sigure de petrol sunt de peste 500 mil. 4, iar cele de gaze naturale 11.145 md. m³ (2001), locul 3 pe glob, atât terestre cât și submarine (câmpul North Field, unul dintre cele mai mari din lume). Ind. prelucrătoare dă 7,5% din P.I.B., folosește 3,6% din pop. activă a țării și produce: energie electrică, uleiuri ușoare și grele, gaze lichefiate (uzina Ras Laffan, 1997, una dintre cele mai mari din lume), îngrășăminte azotoase (1,4 mil. t, 1997), laminate din oțel, ciment, ceramică fină, carne, lapte. Activitățile tradiționale: pescuitul de pește și creveți și agricultura practicată în oaze (curmali, legume – tomate, varză, dovlecei, ceapă, pepeni -, citrice, orz), joacă în prezent un rol secundar (0,9% din P.I.B.). Se cresc ovine, caprine și cămile. dar și bovine și cabaline. Nu există căi ferate. Căi rutiere: 1.230 km (1996). Autovehicule: 277 mii buc. (1999). Porturi pr.: Doha, Umm Sa’id. Aeroport pr.: Doha. Aparate TV în funcțiune: 832/1.000 loc. (1999). Turism în dezvoltare: 451 mii turiști străini (2000). Pr. obiective turistice: capitala Doha cu câteva moschei renumite, Palatul at-Thani, edificii noi (ministere, bănci, hoteluri), muzeul, universitatea; orașele Al-Wakrah, Umm Sa’id, Dukhān, toate stațiunile balneoclimaterice cu edificii moderne; crescătoria, unică în lume, de gazele oryx. Balanță comercială excedentară. Export (1998): combustibili și uleiuri minerale (81,2%), produse chimice (10,4%), produse manufacturate (5,9%). Pr. parteneri: Japonia (51.6%), Rep. Coreea (10%), Singapore (8,9%), Thailanda (4,1%). Import (1998): mașini și echipamente de transport (39,7%), bunuri manufacturate (21,8%), alimente și animale vii (13,2%), produse chimice (7%). Pr. parteneri: Marea Britanie (11,9%), S.U.A. (11,1%), Italia (10,8%), Japonia (9,3%), Franța (8,2%), Germania (7,6%), Arabia Saudită (6%) etc. – Istoric. Menționat pentru prima oară în izvoarele istorice ale lui Pliniu cel Bătrân (sec. 1 d. Hr.), terit Q., slab populat, este înglobat în sec. 7 în Califatul Arab, în sec. 13-14 în Emiratul Bahrain, fiind ocupat apoi, la începutul sec. 16, de portughezi. Șeicatul de sine stătător (cu capitala la Subara) întemeiat în 1766, de către beduinii originari din interiorul Pen. Arabia, conduși de familia at-Thani, este ocupat de statul Wahhabiților (1803), apoi de Sultanatul Omab (1810-11). Emirul Muhammad ibn Thani reconstituie în 1868, cu sprijin britanic, statul Q. Aflat, din 1871, sub suzeranitate otomană, la începutul Primului Război Mondial Q. este ocupat de trupele britanice și devine, la 3 nov. 1916, de jure, protectorat britanic. Zăcămintele petrolifere descoperite în 1937 încep să fie exploatate industrial în 1949, transformând în câteva decenii Q. într-un stat modern (din 1961, Q. este membru al O.P.E.C.). Între 1968 și 1971, Q. face parte din Federația Emiratelor de la Golful Persic, iar la 3 sept. 1971, șeicul Ahmad II ibn Ali at-Thani proclamă independența de stat a Q., care devine în același an membru al O.N.U. și al Ligii Arabe. La 22 febr. 1972, primul ministru Khalifa ibn Hamad at-Thani îl detronează pe vărul său, șeicul Ahmad II ibn Ali at-Thani și se proclamă emir. La 22 dec. 1974, guvernul Q. își anunță hotărârea de a prelua controlul asupra societăților petroliere ce operează pe terit. său (măsură intrată în vigoare în 1977). Paralele cu creșterea prod. de petrol, Q. inițiază o serie de proiecte de diversificare a economiei, de modernizare a infrastructurii și de dezvoltare a serviciilor sociale. Delimitarea frontierei terestre cu Arabia Saudită, dar îndeosebi a platoului maritim cu Bahrain și Emiratele Arabe Unite, zonă în care se află majoritatea exploatărilor de gaze naturale și țiței, tensionează în ultimele decenii relațiile cu statele vecine. La 27 iun. 1995, emirul Khalifa at- Thani este înlăturat de la putere de către fiul său, Hamad inb Khalifa at-Thani, care preia și funcția de prim-ministru și de ministru al apărării (11 iul. 1995), Q. rămânând mai departe o monarhie absolută. În 1999, emirul Q. a desemnat un comitet de 32 de persoane pentru a redacta proiectul unei constituții care intră în vigoare în 2002.

SPATE, spate și spete, s. n. (La pl. cu valoare de sg.) 1. Partea de dindărăt a corpului omenesc, de la gît pînă la șale; partea superioară a corpului animalelor, cuprinzînd regiunea coloanei vertebrale dintre articulațiile membrelor; spinare. V. spată³. Oamenii stăteau cu spatele la zid. DUMITRIU, N. 156. Un graur s-a desprins din stol și s-a lăsat pe spatele lui Joian, care-l poartă, îngăduitor, ca pe un prieten. GÎRLEANU, L. 39. Oleoleo, ciocoi bogate! Ici de-ai trece din păcate, Să-ți arunc doi glonți în spate. ALECSANDRI, P. A. 54. ◊ Fig. Stăteam... pironit cu privirea pe spatele goale și fugătoare ale unei șăgalnice unde. HOGAȘ, M. N. 56. ◊ Loc. adv. În spate = pe umeri sau pe partea dorsală a corpului; în spinare. Ducea un sac în spate. DUMITRIU, N. 88. Și zicînd aceste... își ia ranița în spate și pușca de-a umăr. CREANGĂ, P. 307. Robinson, luînd broasca în spate, au dus-o acasă. DRĂGHICI, R. 85. (În contexte figurate) Eu... port două sute de ierne în spate. NEGRUZZI, S. I 245. Pe spate = a) culcat cu fața în sus. Stătea pe spate cu mîinile sub cap. DUMITRIU, N. 133. Cei mai mulți dintre bolnavi dormeau, unii pe-o coastă, alții pe spate. SADOVEANU, O. VI 118; b) înapoi, spre ceafă. Ea se prinde de grumazu-i cu mînuțele-amîndouă Și pe spate-și lasă capul. EMINESCU, O. I 154. Întinsese capul înainte, urechile le lăsase pe spate. NEGRUZZI, S. I 42. Din (sau la, pe la, de la, în) spate (sau din, la etc. spatele cuiva) = în (sau din) urmă (sau în, din urma cuiva), înapoia cuiva Cu această suflare rece în spate și pe subt fuga aceasta de nouri subțiri, cei doi călători au umblat în tăcere. SADOVEANU, B. 161. La spate au auzit vorbă romînească. C. PETRESCU, A. 323. Din spatele fabricii apărură soldații. SAHIA, N. 37. În spatele meu cineva își suflă zgomotos nasul. DELAVRANCEA, H. T. 263. I se părea că-l trage cineva de la spate. ISPIRESCU, L. 36. Vine, tiptil, în vîrful degetelor, pe la spatele mele. CREANGĂ, O. A. 66. Cad săgețile în valuri care șuieră, se toarnă, Și lovind în față-n spate, ca și crivățul și gerul, Pe pămînt lor li se pare că se năruie tot cerul. EMINESCU, O. I 148. (Pe) la spate sau (pe) la spatele cuiva = pe ascuns, din umbră. Îl știu eu cît e de priitor și de darnic la spatele altora. CREANGĂ, P. 250. ◊ Expr. A întoarce (cuiva) spatele = a nu mai vrea să știi de cineva, a nu mai lua în seamă pe cineva. Comșa, ne putem întoarce spatele de pe acum. C. PETRESCU, Î. II 58. A-l strînge pe cineva în spate, se spune cînd cineva se înfioară (de frig sau de spaimă). Cînd știa că are să deie peste Ivan, i se tăiau picioarele ș-o strîngea în spate de frică. CREANGĂ, P. 314. A nu ști nici cu spatele = a nu ști nimic (despre ceva), a nu avea habar. Începu și mai tare să se jure și să se dezvinuiască că nu știe nici cu spatele cum de-au venit... în buzunar la dînsul. SBIERA, P. 157. Mama, sărmana, nu știa de asta nici cu spatele. CREANGĂ, A. 55. Adus de spate v. adus. A fi (sau a sta) cu grija (sau cu frica) în spate v. frică. A avea spete = a avea sprijin, protecție. N-avea spete nicăire Nici prieteni. CONTEMPORANUL, VI_II 255. (Familiar) A face (cuiva) spatele darabană v. darabană. A da (ceva) după spate v. da³ (I 9). A da (un pahar cu băutură) pe spate = a bea repede, pe nerăsuflate. Ipate, care dă oca pe spate Și face cu mîna să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Mă doare în spate = puțin îmi pasă, nu mă sinchisesc. Mă doare în spate... de nevricalele ei. DUMITRIU, B. F. 45. A arunca ceva pe spatele cuiva sau, rar, a lăsa ceva (cuiva) pe spate = a împovăra pe cineva cu ceva, a lăsa pe cineva să se descurce cum o ști. Au aruncat toată greutatea reconstrucției țării pe spatele clasei muncitoare. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 108, 2/6. Îmi strînse mîna cu căldură, mulțumindu-mi că l-am întovărășit, și-mi lăsă trăsura pe spate cu două ore de plată. GANE, N. III 161. 2. Partea de dinapoi a unor obiecte, opusă feței; parte a unei poziții sau a unei formații, contrară direcției, fațadei sau părții spre care este orientată. Nu pot cădea deci în spatele satului. CAMIL PETRESCU, U. N. 320. Ce ne facem, domnule prefect, dacă în spatele trupei se ridică din nou satele? REBREANU, R. II 228. Să încalece și să cadă în coasta și în spatele lor. DELAVRANCEA, O. II 217. ♦ Parte a unei haine care acoperă partea dorsală a corpului. 3. Spetează a unui scaun; rezemătoare. Asta n-o mai cred! spuse, lăsîndu-se pe spatele jîlțului. C. PETRESCU, Î. I 9.

întinsoare¹ sf [At: DOSOFTEI, V. S. 135 / V: (înv) ~tis~ / Pl: ~ori / E: întins¹ + -oare] (Rar) 1 (Înv) Poziție culcată a corpului, prosternat în fața cuiva Si: întinzătură (1). 2 (Înv) Tortură prin întinderea membrelor. 3 (Înv) Necesitate de a sta întins, ca urmare a unei boli. 4 (Înv) Schelet pe care se întind un cort sau pânzele unei ambarcații. 5 Unealtă care servește la întinderea unui lucru. 6 (Spc) Parte a căruței nedefinită mai îndeaproape. 7 (Spc) Zimți la război. 8 (Spc) Curea folosită de ciubotar. 9 (Spc) Parte a ferăstrăului. 10 (Înv) Melodie în muzica bisericească. 11 (Înv) Glas (în muzica bisericească). 12 (Înv) Intenție. 13 Spațiu larg Si: întindere. 14 Distantă. 15-16 Durată (lungă). 17 Mers grăbit, fără oprire. 18 (Îlav) Într-o ~ Fără întrerupere. 19 (Îlav) În goană Si: repede. 20 (Înv) Intenție.

secretar, ~ă [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 149^r/36 / V: ~ter sn, (înv) ~ritar, săc~ smf, săcritar sm, (reg) sicritar smf / Pl: ~i, ~e / E: lat secretarius, fr secrétaire] 1 sm (În Evul Mediu, în țările române) Titlu dat dregătorului care conducea lucrările unei cancelarii sau îndeplinea funcția de logofăt Si: (înv) secretareș (1). 2 sm Persoană care avea titlul de secretar (1) Si: (înv) secretareș (2). 3 sm Funcția secretarului (2, 5) Si: (înv) secretareș (3). 4 sm Perioadă în care cineva a exercitat funcția de secretar (3) Si: (înv) secretareș (4), secretariat (2), (înv) secretărășie. 5 smf (Pex; adesea cu determinări care arată felul) Persoană de încredere, atașată pe lângă un conducător de stat, un înalt demnitar sau o persoană particulară (marcantă), care se ocupă mai ales cu redactarea anumitor lucrări (secrete), cu întocmirea corespondenței etc. Si: (înv) secretareș (5). 6 sm (Îs) Vel ~ Secretar (5) șef. 7 sm (Îvr; îlav) În ~ În secret. 8 smf (De obicei urmat de determinări care arată felul) Demnitar sau funcționar (superior) care pregătește lucrările și duce la îndeplinire hotărârile organului suprem al puterii sau al administrației de stat, ale unui minister sau ale altui organ central. 9 sm (În țările române; îs) ~ de stat (sau, înv, al statului, de țară) ori (înv) ~ul statului Demnitar cu atribuții similare cu ale marelui postelnic, pe care îl înlocuiește ca titulatură prin Regulamentul Organic. 10 sm (În unele țări; în trecut și la noi; îas) Ministru (de externe). 11 sm (Îas) Împuternicit guvernamental sau diplomatic. 12 sm (Îs) Ministru ~ de stat Titlu dat unuia dintre membrii unui guvern, situat ca atribuții între un ministru adjunct și un ministru plin. 13 sm (În unele țări; în trecut și la noi; îs) ~ general Funcționar superior (al unui minister, al unui departament etc.) care conduce și coordonează activitatea anumitor sectoare. 14 sm (Pex; îas) Ministru adjunct. 15 sm (Îas) Persoană aleasă să conducă și să coordoneze secretariatul unei organizații internaționale. 16 sm (Îs) ~ de ambasadă (sau al ambasadei, de legație, al legației) sau ~ul ambasadei (sau legației) Reprezentant al unei misiuni diplomatice care răspunde de rezolvarea lucrărilor acestei activități. 17 sm (Adesea cu determinări care arată felul) Persoană care se ocupă cu organizarea și funcționarea unei adunări, a unei societăți etc. (ca adjunct al președintelui). 18 sm (De obicei urmat de determinări care arată felul) Funcționar al unei instituții publice (sau particulare) cu atribuții administrative variate Si: (înv) secretareș (6), secretăriță (1), (gmr) protocolareț. 19 sm (Spc) Funcționar care lucrează pe lângă conducerea unei instituții, unei întreprinderi etc. și care rezolvă lucrările curente de secretariat, corespondența, răspunde la comunicările telefonice etc. 20 sm (Îs) ~ de redacție Persoană din redacția unei publicații periodice însărcinată cu centralizarea și coordonarea materialului în vedrea publicării și care răspunde și de felul cum se prezintă publicația. 21 sm (De obicei urmat de determinări care arată felul) Persoană care face parte din conducerea eligibilă a unei organizații politice sau obștești și care dirijează și coordonează activitatea organizației respective. 22 sm (Îs) ~ general Persoană aleasă de comitetul unui partid pentru a coordona activitatea acestuia. 23 sn Mobilă (în care se țin scrisori, acte etc.) folosită ca birou, dulap sau comodă.

MORMON, -Ă, mormoni, -e, s. m. și f. Membru al unei secte creștine din Statele Unite ale Americii, care inițial practica poligamia. – Din fr. mormon.

DINASTIE, dinastii, s. f. Familie ai cărei membri se succedă la cârma unui stat (ca principi, regi sau împărați); șir de suverani care alcătuiesc o astfel de familie. – Din fr. dynastie.

ACTIVIST ~stă (~ști, ~ste) m. și f. Membru activ al unei organizații de masă. /rus. aktivist

CENACLIST ~stă (~ști, ~ste) m. și f. Membru al unui cenaclu. /cenaclu + suf. ~ist

COMSOMOLIST² ~stă (~ști, ~ste) m. și f. Membru al organizației comsomoliste. /comsomol + suf. ~ist

COMUNIST² ~stă (~ști, ~ste) m. și f. Membru al partidului comunist. /<fr. communiste

CONGREGAȚIONIST ~stă (~ști, ~ste) m. și f. Membru al unei congregații. /<fr. congrégationniste

JUNIMIST² ~stă (~ști, ~ste) 1) Adept al junimismului. 2) Membru al societății literare „Junimea”. /junime(a) + suf. ~ist

SINDICALIST ~stă ( ~ști, ~ste) m. și f. 1) Membru al unui sindicat. 2) Adept al sindicalismului. /<fr. syndicaliste

UNIVERSALITATE s.f. 1. Caracterul a ceea ce este universal. 2. Totalitate, generalitate; universalism (1) [în DN]. 3. (Jur.) Principiu de drept internațional în virtutea căruia, în afară de membrii fondatori, pot și trebuie să devină membri ai unei organizații internaționale toate statele care-i acceptă statutul și sunt dispuse să îndeplinească aceste obligații. [Cf. fr. universalité, lat. universalitas].

PRIAPISM s. n. stare de erecție prelungită, dureroasă, a membrului viril, neînsoțită de voluptate sau de ejaculație. (< fr. priapisme)

ASASÍN -Ă, (< fr.) s. m. și f. 1. S. m. și f. Persoană care săvîrșește un asasinat; ucigaș. 2. (La m. pl.) Sectă musulmană șiită organizată sub forma unei societăți secrete ai cărei membri au acționat pe terit. actualelor state Iran, Siria și Liban (sec. 11-13). Întemeiată de Hasan ibn as-Sabbah, care a pus stăpînire (în 1090) pe cetatea Alamut (din M-ții Erbuz), devenită cartier general, extinzîndu-și apoi autoritatea, prin teroare și asasinate politice, asupra unui larg terit. din NV Iranului. Suprimați de mongoli (în Iran, 1256) și de mameluci (în Siria și Liban, 1272).

MORMON, -Ă, mormoni, -e, s. m. și f. Membru al unei secte creștine din Statele Unite ale Americii, care propovăduiește întoarcerea apropiată a lui Isus Hristos și care inițial practica poligamia. – Din fr. mormon.

APARAT, aparate, s. n. 1. (De obicei urmat de determinări, arătîndu-i felul sau destinația) Sistem compus din mai multe piese reunite, care servește la executarea unei operații mecanice, tehnice sau științifice. Aparat de radio. 9 Dincolo... se auzea țăcănitul liniștit al aparatelor telegrafice. DUMITRIU, B. F. 78. ◊ Expr. La aparat, formulă cu care o persoană chemată la telefon răspunde pentru a preciza că este chiar persoana căutată. ♦ (Determinat de obicei prin «de gimnastică») Construcție specială (capră, inele, cadru etc.) la care se execută diverse exerciții de gimnastică. 2. (Anat.) Totalitatea organelor care servesc la îndeplinirea unei funcțiuni; sistem. Aparatul digestiv. Aparatul respirator. 3. Totalitatea serviciilor (p. ext. a personalului acestor servicii) care asigură bunul mers al unei instituții. Aparat administrativ. ◊ Aparat de stat = totalitatea organelor administrative ale statului. Partidul nostru a trimis un mare număr de muncitori membri de partid în aparatul de stat, pentru îmbunătățirea compoziției sale. REZ. HOT. I 153. 4. Ansamblul mijloacelor sau instrumentelor care servesc la o anumită muncă sau pentru un anumit scop. O stațiune preistorică, ai cărei lăcuitori se serveau cu arme de piatră nelustruită... cu vase de lut lucrate cu mîna, fără roată, cu tot primitivul aparat al epocei paleolitice. ODOBESCU, S. II 421. Aparat științific = totalitatea mijloacelor de investigație științifică folosite de un cercetător. Aparat critic = totalitatea notelor lămuritoare făcute de un editor, cu scopul de a permite controlul felului în care a fost alcătuită o ediție.

EXCLUDERE, excluderi, s. f. Acțiunea de a exclude și rezultatul ei; eliminare, înlăturare. Excluderea unui membru al gospodăriei colective poate fi hotărîtă numai de adunarea generală prin majoritatea de cel puțin 2/3 din numărul total al membrilor gospodăriei colective prezenți la adunare. STAT. GOSP. AGR. 22.

IMUNITATE, imunități, s. f. 1. Rezistența organismului față de anumite infecții microbiene și față de otrăvuri. 2. Stare de care se bucură o persoană, în temeiul unei reguli de drept, de a beneficia de anumite prerogative sau scutiri, pentru a putea îndeplini o sarcină sau a-și exercita un drept. ◊ Imunitate parlamentară = stare juridică de care se bucură membrii organului reprezentativ suprem într-un stat de a nu putea fi arestați sau trimiși în judecată fără încuviințarea organului din care fac parte. Imunitate diplomatică = stare juridică de care se bucură diplomații și familiile lor, prin care li se asigură inviolabilitatea persoanei, a sediului, a corespondenței etc. 3. (Rar) Privilegiu de care se bucurau în trecut membrii claselor exploatatoare. Trebuiesc cercetate legiuirile canonice, statornicite prin sîntele sinoade, în privința tuturor mănăstirilor în genere; apoi legile, drepturile și imunitățile politice. ODOBESCU, S. II 8.

PROCUROR, procurori, s. m. (Jur.) Membru al procuraturii care supraveghează justa aplicare a legilor sau care este acuzator din partea statului într-un proces. Procuror general = membru al procuraturii care exercită supravegherea respectării legilor de către toate organele centrale și locale ale statului și care numește pe procurori. Procurorul general este desemnat de Marea Adunare Națională. ♦ (În orînduirea capitalistă) Magistrat atașat pe lîngă o instanță judecătorească și avînd rolul de acuzator public. Peste o jumătate de oră venea lîngă căpătîiul divanului, liniștită și gravă ca un procuror preocupat. CAMIL PETRESCU, U. N. 46. Hîrtiile plastografe sînt acum în mînile procurorului crăiesc. NEGRUZZI, S. III 175. ◊ Procuror general = șeful parchetului de pe lîngă o curte de apel sau de pe lîngă curtea de casație. Mi-a comunicat la telefon că e vorba să-mi dea delegație de procuror general. C. PETRESCU, C. V. 92. Prim-procuror = șeful parchetului de pe lîngă un tribunal.

SOCOTITOR, -OARE, socotitori,-oare, s. m. și f. Calculator, contabil (în gospodăriile agricole colective și de stat). Consiliul de conducere numește dintre membrii gospodăriei colective sau angajează din afara gospodăriei un contabil sau socotitor, care este confirmat de adunarea generală. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2672.

ACRO- „vîrf, extremitate”. ◊ gr. akros „vîrf” > fr. acro-, it. id., engl. id., germ. akro-> rom. acro-. □ ~bat (v. -bat₂), s. m. și f., gimnast specializat în exerciții de echilibristică; ~batolit (v. bato-₁, v. -lit₁), s. n., batolit în fază incipientă de eroziune; ~batolitic (v. bato-₁, v. -litic₁), adj., referitor la faza incipientă de eroziune a unui batolit, în care apare vizibil numai vîrful acestuia; ~blasteză (v. -blasteză), s. f., ieșire a tubului germinativ prin vîrful sporului, caracteristică lichenilor; ~blastic (v. -blastic), adj., (despre muguri și flori) care s-a dezvoltat în vîrful organului botanic; ~brahicefalie (v. brahi-₁, v. -cefalie), s. f., malformație datorată osificării precoce a suturii coronare, caracterizată prin dezvoltarea craniului numai în sens vertical și lateral; ~brie (v. -brie), s. f., acrogeneză*, ~carp (v. -carp), adj., (despre briofite) care formează sporogonul în vîrful ramurilor; ~carpie (v. -carpie), s. f., fructificație la vîrful ramurilor; ~cefal (v. -cefal), adj., cu craniul ascuțit și conic; ~cefalie (v. -cefalie), s. f., malformație congenitală a cutiei craniene, constînd în alungirea acesteia; sin. acrocranie; ~centric (v. -centric), adj., care are centromerul situat la unul din capetele cromozomului; ~cianoză (v. -cianoză), s. f., sindrom caracterizat printr-o colorație violacee a extremităților membrelor, datorată unor tulburări ale circulației sanguine; ~cranie (v. -cranie), s. f., acrocefalie*; ~cist (v. -cist) s. n., chist sferic și gelatinos format pe conidiofori la maturația celulelor generative; ~croic (v. -croic), adj. (despre ciuperci) decolorat la vîrful hifei în punctul de creștere; ~distrofie (v. dis-, v. -trofie), s. f., tulburare de nutriție cronică a extremităților corpului; ~dolihomelie (~dolicomelie) (v. doliho-, v.-melie), s. f., malformație caracterizată prin prezența unor membre anormal de lungi; ~drom (v. -drom), adj., (despre nervația frunzelor) care este convergent la vîrf; ~estezie (v. -estezie), s. f., sensibilitate exagerată la nivelul extremităților membrelor; ~fil (v. -fil₁), adj., (despre plante) care crește în regiunile înalte; ~fite (v. -fit), adj., s. f. pl., (plante) care cresc la altitudini alpine și subalpine; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de locuri înalte; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., pronunțare accentuată a inițialei unui cuvînt; ~gamie (v. -gamie), s. f., tip de fecundație la care tubul polinic pătrunde în sacul embrionar prin vîrful micelei; sin. acrotropie; ~gen (v. -gen₁), adj., 1. Care este format la vîrful unui organ. 2. (Despre plante) Care are organele de reproducere în vîrf; ~geneză (v. -geneză), s. f., creșterea în lungime la vîrful organelor vegetale; sin. acrobrie; ~gerie (v. -gerie), s. f., atrofiere senilă a pielii la nivelul extremităților; ~gin (v. -gin), adj., (despre hepatice) cu arhegoanele situate la vîrful axelor; ~lit (v. -lit₁), adj., s. n., (statuie) ale cărei extremități sînt făcute din piatră sau din marmură, iar corpul din alt material; ~macrie (v. -macrie), s. f., deformație congenitală caracterizată prin alungirea și subțierea excesivă a degetelor; ~manie (v. -manie), s. f., grad extrem de alienație mintală; ~megalie (v. -megalie), s. f., afecțiune endocrină caracterizată prin dezvoltarea exagerată a capului și a membrelor; sin. eritromelalgie; ~melalgie (v. mel/o-₁,- v. -algie), s. f., durere localizată la extremitățile membrelor; ~micrie (v. -micrie), s. f., stare anormală caracterizată prin nedezvoltarea extremităților și a craniului; ~miotonie (v. mio-₁, v. -tonie), s. f., contracție involuntară, localizată la una dintre extremități; ~necroză (v. -necroză), s. f., direcția în care se produce necrozarea unor organe vegetale; ~pachie (v. -pachie), s. f., 1. Diformitate caracterizată prin îngroșarea extremităților. 2. Osteopatie datorată mutației calcice și caracterizată prin îngroșarea extremităților locomotorii; ~pahidermie (v. pahi-, v. -dermie), s. f., pahiacrie*; ~patie (v. -patie), s. f., afecțiune localizată la extremități; ~patologie (v. pato-, v. -logie₁), s. f., studiu al bolilor extremităților mădularelor; ~petal (v. -petal) adj., cu petale ascuțite; ~plastic (v. -plastic), adj., (despre limb) cu creștere de la bază către vîrf; ~pleurogen (v. pleuro-, v. -gen₁), adj., care se dezvoltă la vîrful și pe laturile organelor vegetale; ~podiu (v. -podiu), s. n., regiune falangiană a membrelor animalelor vertebrate; ~sarc (v. -sarc), s. n., țesut cărnos format prin concreșterea ovarului cu caliciul; ~sclerodermie (v. sclero-, v. -dermie), s. f., sclerodactilie*; ~scleroză (v. -scleroză), s. f., sclerodactilie progresivă; ~sindeză (v. -sindeză), s. f., împerechere incompletă a doi cromozomi, legați numai la un capăt, în procesul meiotic; ~spiră (v. -spiră), s. f., tulpiniță răsucită de la vîrful seminței în germinație; ~spor (v. -spor), s. m., spor dezvoltat la extremitatea unei celule de reproducere, prezent la unele specii de ciuperci; ~stih (v. -stih), s. n., poezie în care literele inițiale ale versurilor formează un cuvînt sau o propoziție; ~ton (v. -ton), adj., 1. (Despre foliole) Cu porțiunea terminală mai dezvoltată. 2. (Despre orhidee) Care are anterele concrescute, prin vîrf, cu rostelul; ~trofodinie (v. trof/o-, v. -odinie), s. f., tulburare nutrițională a extremităților, asociată cu parestezii; ~trofonevroză (v. trofo-, v. -nevroză), s. f., tulburare nevrotică a troficității extremităților; ~tropie (v. -tropie), s. f., acrogamie*; ~zom (acrosom) (v. -zom), s. m., extremitatea anterioară a spermatozoidului.

dinastie sf [At: TDRG / P: ~ti-e / Pl: ~ii / E: fr dynastie] 1 Familie ai cărei membri se succed la cârma unui stat (ca principi, regi sau împărați). 2 Șir de suverani care alcătuiesc o dinastie (1).

mormon smf [At: DEX / Pl: ~i, ~e / E: fr mormon] Membru al unei secte creștine din Statele Unite ale Americii, care, inițial, practica poligamia.

DINASTIE s. f. 1. familie ai cărei membri se succed ereditar la conducerea unui stat; șir de suverani aparținând unei asemenea familii. 2. succesiune de personalități a aceleiași familii. (< fr. dynastie, gr. dynasteia, putere)

CHINA, Republica Populară Chineză, stat în Asia cuprinzînd o parte din Asia Centrală și din Asia Orientală, cu o largă ieșire la Oc. Pacific (linia țărmurilor măsoară 18 mii km); 9,6 mil. km² (locul 3 pe glob); 1,13 miliarde loc. (1989; țara cu cea mai numeroasă pop.), dintre care 93,3% chinezi (han). Limba de stat: chineza. Cap.: Beijing. Orașe pr.: Shanghai, Tianjin, Shenyang, Wuhan, Guanghzou, Chongqing, Harbin, Chengdu, Nanjing, Xian, Dalian, Taibei, Jinan, Changchun, Taiyuan, Zhengzhou, Kunming, Lanzhou, Anshan, Qiqihar, Qingdao, Hangzhou. Este împărțit în 23 de prov., cinci reg. autonome și trei orașe de subordonare republicană. În funcție de condițiile orohidrografice, de climă și vegetație poate fi împărțită în China de Est și China de Vest. În China de Est întră reg.: C. de Nord-Est, cu caracter muntos la extremități și o întinsă cîmpie interioară, climă temperată cu precipitații de 750-1.000 mm/an și ierni aspre; C. de Nord drenată de fl. Huanghe (Fl. Galben) cuprinde Marele Podiș de Loess (parțial), Cîmpia Chinei de Nord și M-ții Tzinlin; climă temperată de tranziție; C. Centrală cuprinde o vastă cîmpie vălurită, traversată de fl. Chang-Jiang (fl. Albastru), o reg. muntoasă înaltă (Alpii Sichuan au peste 7.000 m alt.) și Pod. Yunnan; climă subtropicală (media lunii ian. 6 °C, cu precipitații 750-2.000 mm/an); C. de Sud este o reg. muntoasă traversată de rîuri scurte (excepție fl. Xijiang / fl. Perlelor), în care zona litorală este bine populată; climă caldă-musonică. Ins. Taiwan și Hainan au un relief variat, predominant muntos (alt. max. 4.500-5.000 m), cu înguste cîmpii litorale. Climă tropicală musonică. În C. de Vest intră următoarele regiuni naturale: Tibet-Tsinghai (Xizang-Qinghai), cea mai întinsă și înaltă, include sectorul de N al M-ții Himalaya (alt. max.: 8.848 m în vf. Chomolungma), cel estic al M-ților Karakorum (vf. K₂ = Qogir Feng, 8.611 m), podișul Tibet (alt. medie: 5.000 m), bazinul endoreic Tsaidam (Qaidam Pendi, alt. minimă: 2.700 m) și depr. Tsinghai (alt. minimă: 3.200 m). Climă aspră cu precipitații bogate în S și reduse în NV; Xinjiang, vastă zonă endoreică în Asia Centrală, la N de M-ții Altîn Tagh, cuprinde două sectoare: Kashgaria (cu pustiul Taklimakan) și Jungaria, podiș semideșertic prin care trecea odinioară celebrul „Drum al mătăsii”. Ele sînt separate de M-ții Tian Shan (alt. max.: 6.995 m), sistem de munți lung de 2.500 km și în care unele depr. tectonice se află sub nivelul mării (Turpan – 154 m). Ultima mare reg. a C. de Vest o reprezintă Mongolia interioară ce include sectoare ale M-ților Marele Hingan, ale Marelui Podiș de Loess și ale Deșertului Gobi; climă rece, precipitații reduse. Mari zăcăminte de: cărbune, min. de fier, mangan, petrol, șisturi bituminoase, metale neferoase, prețioase și rare, sare ș.a. Ind. extractivă este bine dezvoltată: expl. de cărbuni (946,5 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), petrol (136,8 mil. t, 1988), gaze naturale (14,3 miliarde m³, 1988), min. de fier (154,4 mil. t, 1988, locul 2 pe glob), mangan, molibden, bauxită (2,4 mil. t, 1987), wolfram (18.000 t, 1987, locul 1 pe glob), cupru, nichel, vanadiu, stibiu, mercur, fosfați naturali (9 mil. t, 1987), sare (17,6 mil. t, 1987, locul 2 pe glob), jad. C. produce energie electrică (593,5 miliarde kWh, 1988), oțel (59,1 mil. t, 1988), fontă (59,1 mil. t, 1988, locul 3 pe glob), utilaje ind., mașini agricole, material feroviar, automobile și autocamioane, nave maritime și fluviale, produse electronice și electrotehnice, tractoare, aparate de precizie, produse chimice, ciment (204,4 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), celuloză și hîrtie, textile (4,52 mil. t fire de bumbac, 17,62 miliarde m țesături de bumbac, 1988, mătase naturală, țesături din lînă, covoare ș.a.), conf. și tricotaje, produse alim. (ceai, țigarete, făină, conserve, ulei, zahăr ș.a.); ind. atomică și aerospațială. Veche tradiție în prod. meșteșugărească (sticlă, porțelanuri, obiecte de artă ș.a.). Terenuri arabile reprezintă 9,7% din supr. țării, pășunile 32,2%, iar pădurile 12,2%. Se cultivă orez (179,4 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), grîu (91 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), porumb (75,8 mil. t, 1989, locul 2 pe glob), gaolean, floarea-soarelui, rapiță (5,4 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), soia (10,8 mil. t, 1989, locul 3 pe glob), cartofi (29,6 mil. t, 1989, locul 3 pe glob), batate (110,6 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), arahide (5,4 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), sfeclă de zahăr, trestie de zahăr (55,3 mil. t, 1989), bumbac (11,76 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), ceai (590 mii t, 1989, locul 2 pe glob), iută (565 mii t, 1989, locul 3 pe glob), camfor (75% din prod. mondială), cafea, cacao, tutun (2,9 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), arbori de chinină, de cauciuc, banane (2,43 mil. t, 1989), ananas ș.a. Pomicultură (inclusiv plantații de citrice), legumicultură, viticultură. Creșterea animalelor (capete 1989): bovine (77,1 mil.), ovine (102,7 mil., locul 3 pe glob), porcine (349 mil., locul 1 pe glob), caprine (77,9 mil., locul 2 pe glob), cabaline (10,7 mil., locul 1 pe glob), păsări; sericicultură, pescuit (10,36 mil. t, 1988, locul 3 pe glob), vînătoare. C. f.: 88,6 mii km (inclusiv cele forestiere și speciale). Căi rutiere: c. 1 mil. km; căi navigabile interne: 136 mii km. Flota comercială maritimă: 19,36 mil. t (1988). Moneda: 1 yuan (= renminbi) = 100 fen. Exportă textile și conf. c. 25%, produse agricole și alim., petrol și prod. chimice, piei, bumbac, fosfați, mașini și utilaje, metale ș.a. și importă mașini, utilaje și mijloace de transport (c. 1/3), semifabricate și materii prime ind., produse chimice, produse alim. ș.a. – Istoric. Pe terit. C., locuit din timpuri străvechi, leagăn al uneia dintre cele mai strălucite civilizații antice (milen. 3 î. Hr.), s-a constituit în sec. 18 î. Hr. statul Shang, care în sec. 11 î. Hr. a fost cucerit de statul Zhou; acesta din urmă s-a destrămat în mai multe formațiuni de sine stătătoare, unificate de-abia în sec. 3 î. Hr., sub dinastia Qin. În timpul dinastiei Han (206 î. Hr.-220 d. Hr.), C. a cunoscut o mare dezvoltare. Răscoala țărănească a „Turbanelor galbene” (184 d. Hr.) a slăbit statul chinez, care s-a destrămat. S-a unificat din nou în 589 sub dinastia Sui, iar din 618 pînă la începutul sec. 10 sub dinastia Tang. Între 1279 și 1368 C. a fost ocupată de mongoli. În timpul dinastiei Ming (1368-1644) a avut loc Marele Război Țărănesc (1628-1645), înăbușit cu ajutorul manciurienilor, care însă au cucerit întreaga țară, instaurînd dominația dinastiei Qing (1644-1911). În sec. 19, în urma celor două „războaie ale opiului” (1840-1842 și 1856-1860) și a încheierii unor tratate înrobitoare cu Marile Puteri, începe pătrunderea capitalului străin în C., amplificată, către sfîrșitul sec., după înăbușirea răscoalei populare I-he-tuan. Revoluția din 1911-1913, condusă de Sun Zhongshan, a răsturnat dinastia manciuriană, C. devenind republică. În timpul primului război mondial s-a intensificat lupta antiimperialistă și antifeudală. În 1921 a fost creat Partidul Comunist Chinez. În 1924-1927 s-a desfășurat primul război civil revoluționar, în care partidul Gomindan a colaborat cu P.C. Chinez împotriva forțelor conservatoare din nord. Însă, în 1927 conducătorii Gomindanului au adoptat o atitudine anticomunistă. În cursul celui de-al doilea război civil revoluționar (1927-1937), comuniștii chinezi au creat Armata Roșie Chineză și baze revoluționare la sate. În 1931, Japonia a ocupat partea de NE a Chinei, iar în 1937 a început un război pentru cucerirea întregii Chine. În timpul războiului de eliberare (1937-1945) forțele armate create și conduse de P.C. Chinez au eliberat o mare parte a terit. ocupat de japonezi. În 1946 Gomindanul a întrerupt tratativele inițiate de P.C. Chinez, în 1945, în vederea formării unui guvern de coaliție, ceea ce a provocat al treilea război civil revoluționar (1946-1949), în cursul căruia Armata Populară de Eliberare a înfrînt forțele armate gomindaniste; rămășițele acestora s-au retras în ins. Taiwan. La 1 oct. 1949 a fost proclamată Republica Populară Chineză. În 1971 au fost restabilite drepturile R.P. Chineză la O.N.U. R.P. Chineză este un stat socialist; este unui dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al O.N.U. În 1954 a fost adoptată prima constituție de tip socialist din istoria Chinei. Mao Zedung (Mao Tzedun) președintele C.C. al P.C. Chinez a fost ales președintele R.P. Chineză (1954). Încercarea de a forța dezvoltarea economică a țării („Marele salt înainte”), întreprinsă între anii 1958 și 1960, a eșuat. În 1965 a fost lansată „Marea revoluție culturală proletară”, amplu program de îndoctrinare a populației cu ideologia comunistă în varianta maoistă. „Revoluția culturală” a fost însoțită de grave excese și acte de violență împotriva celor considerați „adepți ai capitalismului” (în realitate adversarii extremismului stîngist). După moartea (1976) a lui Mao Zedong, grupul radicalilor stîngiști condus de soția sa („banda celor patru”) a fost inlăturat. Din 1982, conducătorul de fapt al țării devine Deng Xiaoping, care lansează un amplu program de reforme, menit să modernizeze structurile societății chineze în cadrul menținerii socialismului. Cererile formulate de studenți privind democratizarea vieții politice au fost însă respinse și manifestațiile acestora din Beijing reprimate dur (Piața Tiananmen, 3-4 iun. 1989). Pe plan extern, după o lungă perioadă de tensiune și confruntare cu U.R.S.S., care a culminat cu incidente de frontieră (1969), a intervenit din 1986 o destindere, care a făcut posibile vizite reciproce la cel mai înalt nivel de partid și de stat (1989, 1991). În C. are loc un amplu proces de modernizare a agriculturii, industriei, științei și tehnologiei; politica externă cunoaște o largă deschidere, prin stabilirea sau consilodarea relațiilor de cooperare politică, economică și culturală cu țările industrializate și cu cele în curs de dezvoltare. Potrivit constituției, puterea executivă este deținută de președintele republicii și de Consiliul de Stat (guvernul), iar cea legislativă de Adunarea Națională a Reprezentanților Populari (între sesiunile ei de Comitetul Permanent).

*infirmitáte f., pl. ățĭ (lat. infirmitas, -átis). Slăbicĭune, stare bolnăvicĭoasă. Boală saŭ beteșug, lipsa unuĭ membru saŭ organ al corpuluĭ: surzenia e o infirmitate. Fig. Imperfecțiune, stare inferioară: infirmitatea oamenilor.

PAPACOSTEA 1. Gușu P. (1853-1912, n. în Macedonia), unul dintre membrii primului grup de tineri macedo-români aduși la studii în România în vremea lui Al.I. Cuza la școala de la „Sfinții Apostoli”, în scopul de a forma dascăli și propagatori ai culturii române pentru aromâni. A întemeiat școli românești la Niaguște și Moloviște. Emigrat în România, s-a stabilit la Viziru, jud. Brăila. Lucrări: „În zilele redeșteptării macedo-române”. 2. Alexandru P. (1884-1925, n. Bitolia-Moloviște, Macedonia), jurist, economist și politolog român de origine aromână. Fiul lui P. (1). Prof. univ. la Cernăuți. Membru al Partidului Conservator, colaborator al lui Alexandru Marghiloman. Lucrări în domeniul finanțelor și doctrinelor economice și politice („România politică. Doctrină, idei, figuri, 1907-1925”). 3. Cezar P. (1887-1936, n. Moloviște), scriitor și traducător român de origine aromână. Fiul lui P. (1). M. coresp. al Acad. (1935), prof. univ. la Iași. Membru al Partidului Poporului, secretar general al Ministerului Educației (1926-1927). Studii asupra filozofiei și religiei antice grecești („Evoluția gândirii la greci”, „Platon, opere”). 4. Petre G.P. (1893-1969, n. Viziru, jud. Brăila), jurist și om politic român de origine aromână. Fiul lui P. (1). Membru al Partidului Poporului. Secretar personal și politic al mareșalului Al. Averescu. Director general al P.T.T. (1926-1927). Cercetări asupra vieții și personalităților politice române contemporane. Internat în închisori și lagăre de regimul comunist. 5. Victor P. (1900-1962, n. Viziru, jud. Brăila), istoric român de origine aromână. Fiul lui P. (1). Prof. univ. la București. Fondator (1938) al Institutului de Studii și Cercetări Balcanice și al revistei „Balcania”. Membru al P.N.L., secretar de stat în Ministerul Educației Naționale (1944). A militat pentru cercetarea comparată a istoriei și civilizației popoarelor balcanice („Civilizație românească și civilizație balcanică”). Deținut politic la Sighet sub regimul comunist. 6. Petre-Mihail-Alexandru P. (n. 1926, București), biolog român. Fiul lui P. (4). Președinte al Comisiei de biologie a solului și secretar al Cercului de homeopatie. Organizator al unor simpozioane de biologia solului. A militat pentru o gândire consecvent biologică în agricultură („Biologia solului”, „Agricultura biologică”, „Revoluția biologică”, în colab.). 7. Cornelia Danielopolu P. (1927-1998, n. București), istoric român. Fiica lui P. (5). Cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene. Studii în domeniul relațiilor româno-grecești în epoca modernă și al elenismului modern („Literatura în limba greacă în Principatele Române, 1774-1830”). 8. Șerban-Paul P. (n. 1928, București), istoric român. Fiul lui P. (4). M. coresp. al Acad. (1990) și al Acad. Ligure de Științe și Litere. Codirector al revistei „Il Mar Nero” (Italia), coeditor al colecției „Rumänien-studien” (Germania). Director (1990-2001) al Institutului de Istorie „N. Iorga” din București. A îmbogățit substanțial medievistica românească cu surse inedite sau puțin cunoscute și cu interpretări noi privitoare la secolele 13-15. Lucrări în domeniul istoriei medievale românești în contextul istoriei universale („Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată și Imperiul Mongol”, „Geneza statului în evul mediu românesc”, „Ștefan cel Mare al Moldovei”, „Oltenia sub stăpânirea austriacă”).

cabinet sn [At: GOLESCU, Î. 27 / V: (înv) ga~ / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: fr cabinet] 1 Încăpere dintr-o (locuință sau) dintr-o instituție, folosită pentru exercitarea unei profesiuni Si: birou. 2 Birou al unei persoane cu muncă de răspundere. 3 (Îs) Șef (sau director) de ~ Funcționar însărcinat cu pregătirea lucrărilor unui conducător de mare instituție. 4 (Îas) Funcție a șefului de cabinet (3). 5 (Îs) Lucrări de ~ Lucrări auxiliare, de secretariat. 6-7 (În unele țări; îs) ~ de instrucție (Personal dintr-un) birou pentru cercetarea și trierea probelor de acuzare, conduse de un judecător de instrucție. 8 Încăpere în care sunt expuse obiecte de muzeu, de studiu etc. 9-10 (Cu determinări care arată felul) (Personal dintr-o) secție sau dintr-un serviciu în întreprinderi, instituții de învățământ etc., destinate unor studii și consultări de specialitate. 11 (În unele țări) Organ de stat care execută puterea executivă Si: guvern. 12 Membri ai unui cabinet (11) Si: guvern. 13 Sediu al unui cabinet (11) Si: guvern. 14 Mobilă de dimensiuni mici, cu sertare, pentru păstrarea obiectelor de preț.

destins², ~ă a [At: HELIADE, O. I, 181 / Pl: ~nși, ~e / E: destinde] 1 (D. ținuturi) Care se întinde pe o suprafață vastă. 2 (D. pânze; îoc înfășurat, strâns) Care este desfășurat. 3 (D. mușchi, pex, d. membrele ființelor) Care a ieșit dintr-o stare de încordare musculară, dintr-o poziție incomodă, ghemuită Si: îndreptat, întins, relaxat. 4 (Fig; d. oameni) Care a ieșit dintr-o stare de încordare nervoasă sau morală Si: calmat, liniștit, relaxat. 5 (D. coarde, arcuri etc.; îoc strâns, încordat, întins) Care este mai puțin încordat sau mai puțin strâns Si: lărgit², relaxat², slăbit², slobozit². 6 Care are forma unui arc destins.

vrajbă sf [At: COD. VOR², ap. TDRG / Pl: ~be, (pop) vrăjbi / E: vsl вражьда] 1 Dușmănie (1). 2 Divergență de opinii și de interese între membrii aceluiași grup Si: dezbinare (3), (înv) vrăjbie (3). 3 Stare conflictuală ireconciliabilă între două sau mai multe persoane Si: (înv) vrăjbie (4). 4 Ceartă (1). 5 (Îe) A face (sau a băga, pop, a vârî) ~ A provoca discordie. 6 (Îae) A urzi intrigi.

SUPLEANT ~tă (~ți, ~te) m. și f. 1) înv. Judecător de rang inferior (cu atribuții de mică importanță). 2) Persoană care suplinește temporar pe cineva într-o funcție. ◊ Membru ~ membru ales (sau numit) într-un organ de stat, într-un comitet, care poate înlocui pe titular, având drept de vot consultativ. [Sil. -ple-ant] /<fr. suppléant

SUPLEANT, -Ă s.m. și f. (În trecut) Judecător care deținea prima treaptă ierarhică în magistratură. ♦ Suplinitor. // adj. Membru supleant = membru al unui organ de partid sau de stat care exercită atribuțiile titularului în lipsa lui, avînd drept de vot consultativ. [Pron. -ple-ant. / < fr. suppléant].

MANDAT s. n. 1. împuternicire dată cuiva de către o persoană sau o autoritate de a vorbi ori de a lucra în numele său. ♦ teritoriu sub ~ = formă de administrare a fostelor colonii, încredințate după primul război mondial spre administrare altor state. 2. funcție, putere pe care o deține un membru ales de o adunare. 3. act procedural prin care cineva este chemat în fața justiției sau încarcerat. 4. ordin de plată dat de un deponent de fonduri depozitarului său. ♦ ~ poștal = formular-tip pentru expedierea banilor prin poștă. (< fr. mandat, germ. Mandat)

SUPLEANT, -Ă I. s. m. f., adj. suplinitor. II. adj. membru ~ = membru al unui organ de partid sau de stat care exercită atribuțiile titularului în lipsa lui, având drept de vot consultativ (azi neuzitat). III. s. m. (în trecut) judecător care deținea prima treaptă ierarhică în magistratură. (< fr. suplléant)

directocrat s. m. ◊ „Acești directori-patroni, acești directocrați (dacă ni se permite barbarismul), prin influența pe care o au, prin relațiile și controlul pe care îl exercită, reprezintă adevărata putere din România. Ce sunt directocrații? Ei sunt [...] directori la întreprinderi de stat, deveniți patroni sau acționari principali, ori având interese principale de afaceri în societăți private, aflate adesea în concurență cu întreprinderile de stat respective.” ◊ „22” 2228 VII 93 p. 1. ◊ „[...] premisa acestor cariere îmi părea a fi detașarea lor de «rechinii» știuți de toată lumea, directocrații (cum fericit i-a numit pe patronii fabricați prin rapt și corupție comentatorul revistei «22», d-l A. Cornea) cocoțați în fotoliile politicii guvernamentale românești.” As 138/94 p. 2. ◊ „După Revoluție, a apărut o specie economică amfibie și anume directocrații. Ei sunt directori de unități productive de stat și în același timp sunt patroni sau membri în consiliile de administrație ale unor societăți private.” ◊ „22” 44/95 p. 13 (din director + -crat; creație a analistului politic Andrei Cornea)

CONSILIUL DE AJUTOR ECONOMIC RECIPROC (C.A.E.R.), organizație internațională de colaborare economică între state socialiste. Creată în 1959 pe baza tratatului din 1949. Membri fondatori: Bulgaria, Ceho-Slovacia, Polonia, România, Ungaria și U.R.S.S. Ulterior, la C.A.E.R. au aderat Albania (în 1949; din 1962 nu mai participă la activități), R.D.G. (1951), Mongolia (1962), Cuba (1972) și Vietnam (1978). Iugoslavia a avut un statut de observator. Constituit după modelul și teoriile economice sovietice, C.A.E.R. a avut drept scop satelizarea față de Moscova a țărilor membre, atît în planul economic cît și în cel politic; desființat la 28 iunie 1991.

NOTABIL, -Ă, notabili, -e, adj. Vrednic de a fi luat în seamă; remarcabil, însemnat, important. Mai adeseori venea celălalt și, lucru notabil, cînd venea acesta, nu mai pătrundea în casă nimeni. GALACTION, O. I 306. Orice om practic... va declara cu sinceritate că legea, astfel cum e formulată, nu este aplicabilă... și că-i trebuie modificațiuni notabile. ODOBESCU, S. III 345. ♦ (Substantivat, m. pl.; mai ales ironic) Personaj de seamă, personalitate cu importantă situație socială, prestigiu, vază etc. Acolo s-au adunat... îmbrăcați în redingote negre, cu tricolor pe piept, notabilii orașului. PAS, L. I 289. Pe trotoarul cafenelii pe scaune și-n picioare stau notabilii orașului – reprezentanții județului în vacanță parlamentară, membrii tribunalului, funcționari de la prefectură. CARAGIALE, O. I 301.

PĂSTRARE s. f. Acțiunea de a păstra. 1. Ținere la loc sigur. L-ar fi pironit părintele Oșlobanu pe cruce și l-ar fi pus în podul bisericii spre păstrare. CREANGĂ, A. 79. ◊ Loc. adv. La sau în (bună) păstrare = a) la loc sigur, la loc ferit. Să-i fie pomii la bună păstrare și să nu se atingă nici pui de pasăre de dînșii. ISPIRESCU, U. 12. Mi-e [calul] cam ascuns, La bună păstrare pus. TEODORESCU, P. P. 533; b) (familiar) în închisoare, la răcoare. Deseară d. Cațavencu nu o să fie la întrunire, o să fie în altă parte – la păstrare. CARAGIALE, O. I 112. 2. Păzire, ținere, nedivulgare. Păstrarea secretului, de partid și de stat este o datorie de onoare a fiecărui membru de partid și a fiecărui cetățean cinstit al patriei noastre. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 10, 64.

MĂDULÁR s. n. 1. (Învechit și popular, mai ales la pl.) Fiecare dintre membrele unei ființe ; p. g ener. fiecare dintre părțile sau organele din care este alcătuită o ființă. Au nu-s de acicea di în dulceațele voastre cele ce voinicescu întru mădularele voastre? COD. VOR. 128/3, cf. 124/8. Așa limba, despuindu-se întru mădularele noastre spurcă tot trupul. CORESI, ap. GCR I, *10/1. Întăreaște mădularele trupului mieu (cca 1 633). GCR I, 81/4. Să-i vearse plumb topit în gură, să-i pogoară pre grumadzi la inimă, pentru că pre aceastea mădulare au ieșit de la inima ei toate îndemnăturile featei. PRAV. 172. Limba mic mădulariu și cu mari să făleaște. N. TEST. (1648), 178^r/19. Toate mădulările trupului goale să tăvălesc (a. 1 669). GCR I, 184/26. Tocmi bucățealele toate careaș la loc și la-ncheietură, toate mădulările. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 117^r/12, cf. 119^r/27. Mîinile și picioarele și alte mădulări ale noastre care au făcut păcate. CHEIA ÎN. 13^v/14, cf. 29^r/15, 76^r/32. Clătescu-mă cu toate mădulările pentru că știu că nevinovat nu mă vei lăsa. BIBLIA (1 688), 367¹/39. Bătîndu-i toate mădulările. MINEIUL (1 776), 40^r2/19. O parte de mădulările mele să văd și o parte sînt acoperite (a. 1779). GCR II, 119/13. Otrava. . . au străbătut pînă la mădulările ceale mai primejduitoare. AETHIOPICA, 40^r/10, cf. 79^v/13. Nu se văd printre dînșii paralitici, orbi, șchiopi, nici străcați la vreun mădulariu. IST. AM. 80^r/16. Așea se întîmplă la bieții bolnavi carii sînt în stratul morții, nice pot vorbi, nice gîndi, fără numai de necazul ce simt întru mădulările sale. MAIOR, P. 11/28. Răceala biruise toate mădulările mele. KOTZEBUE, U. 20^v/4. Trupul nostru au priimit. . . unele mădulări îndoite. CALENDARIU (1 814), 102/18. Mi-au mai rămas puțin sînge în mădulările meale. BELDIMAN, N. P. I, 105/7, cf. 17/1, 185/2. Au dăruit firea pre albini cu așa plasă de unealte și mădulări, cu care dînsăle nu numai drept, bine, curat și frumos, ci și preste fire iute, datorințele sale pot să plinească. TOMICI, C. A. 23/2. Ale sale mădulare-și vede în bucăți sărind. HELIADE, O. I, 101, cf. 103. Împotriva cîrceilor la mîini și la picioare este foarte de folos ca să se frece acest mădulari cu flanelă sau cu altceva de lînă cu oțet tare de camfor. cr (1 831), 142¹/30. Încălzindu-și slăbitele mădulări la razele soarelui. NEGRUZZI, S. I, 293. Își desțepeni mădularele întinzînd brațele în laturi și bătînd în pămînt cu picioarele amorțite. SADOVEANU, O. I, 490. Focul arde vioi în sobă, o căldură leneșă îți umple toate mădularele. id. ib. VII, 334, cf. 65, 164, IX, 419, X, 7, id. M. C. 102, id. F. J. 466, id. P. M. 243. Se dau în lături să nu se mai aleagă și cu mădularele retezate. PAS, Z. II, 205, cf. IV, 86. Îi trecuse prin mădulare un fluid leneș, plăcut, de voluptate. VORNIC, P. 160. M-a luat așa, o căldură plăcută prin toate mădularele. V. ROM. ianuarie 1 954, 79, cf. ALR II/I MN 82, 2222/172, 250, 279, 514, 682. ◊ F i g. [Orașul] ce zace la picioarele tale beat de vuiet, Culcat pe costișa lui, ca să-și odihnească mădulările cele de granit. NEGRUZZI, S. I, 270. Traian Buciu parcă turna din clocotul vieții sale nestăvilite sînge aprins în mădularele motorului. MIHALE, O. 170. ◊ E x p r. (Învechit) A-i împrăștia (cuiva) trupul mădulări = a-l rupe (pe cineva) în bucăți. Auzînd pre-mpăratul lăudîndu-să că-i va împrăștia trupul mădulări. DOSOFTEI, V. S. octombrie 73^v/29. ♦ P. r e s t r. Organ genital bărbătesc. Pruncul acela carele nu-i va fi tăiată pelița mădulariului, acela va peri din oamenii săi. VARLAAM, C. 404. I-au legat cu o ață mădularul și i-au cusut și șăzutul. AMIRAS, LET. III,133/4. Teodor Pusnicul și-a scos mădularele. STĂNOIU, I. 176. ♦ P. r e s t r. (Regional, la pl.) Ganglionii de la gît (Petreștii de Jos-Turda). ALR II/I MN 82, 2222/250. ♦ (Învechit, la pl.) Oseminte. Vădzu pre părinții săi așa căzniț, le luă de gios sf[i]ntele mădulări de le sărută. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 111^r/24. Altarul de piatră pe care stau întinse Mădulare de sfinți. ALEXANDRESCU, M. 94. 2. (Învechit) Membru (al unei societăți, al unei organizații, al unui grup etc.) ; element (al unui grup). Toți sfinții lui se-ți fie frați de la un tată feciori, mădulare lui H[risto]s (a. 1619). CUV. D. BĂTR. II, 122/14. Iarăși ne împreunăm întru beseareca lui, adecă întru mădularele lui ce le iaste cap măriia sa. VARLAAM, C. 35, cf. GCR I, 115/15. țeara noastră este mâdularea crăimei Ungariei. ȘINCAI, HR. II, 111/18, cf. id. ib. III, 21/34. Să aibă divanul fără întîrziere a alege pre acele. . . două mădulări dintre boierii cii mai ispitiți. AR (1 829), 42¹/4. Al doile mădulariu al comitetului însemnat aice. . . este ales. dumnealui boieriul Constantin Cantacuzino Pașcanu. ib. 42¹/35. La fieștecare cinci ani mădularele senaturilor să primenesc. CR (1829), 152¹/31, cf. ib. (1 833), 25¹/30. Ca un mădular al soțietății, fii cetățean vrednic. MARCOVICI, C. 88/19, cf. id. D. 5/4, 131/25. Duhurile cele mai înalte, mădulari a Academiei, ar fi crezul. KOGĂLNICEANU, în PR. DRAM. 432, cf. id. S. 196. Vrea să-l facă mădulariu de sfat. BĂRAC, T. 25/4. Capelele oștirilor erau din drept mădulari ai svatului domnesc. BĂLCESCU, M. V. 597. Academia . . . îl alese curînd de mădular al seu. NEGRUZZI, S. II, 144. Îi mulțămi isprava făcută de la 1 813 de Asachi „patriotul nostru, mădular Academiei din Roma”. IORGA, L. II, 519. Fost mădular fruntaș al Adunării Obștești. CAMIL PETRESCU, O. II, 388, cf. 497. ♦ Funcționar, slujbaș al unei instituții. Cf. PRAV. 71. Voi încă sînteți mădulările crăimei acesteia. . . și acum încă slujiți cu mare credință. ȘINCAI, HR. II, 85/9. Carii din mădulari nu să vor supune la această poruncă. . . li să amerințează pedeapsă.GT (1 838), 28¹/29. Departamentul credinței la care fu mădular. ALEXANDRESCU, M. 210. Ești un mădular al poliției? ALECSANDRI, T. III, 1096. 3. (Regional) Parte a căruței (DDRF, H II 50, 62, 101, 118, 221, X 500, XI 283, 312); (la pl.) cuiele (de lemn) care leagă dricul cu osiile și inima căruței sau care țin în cerc obezile roții (CDDE, LIUBA-IANA, M. 106, H II 132, IV 254, XI 395). ♦ (Ban., la pl.) Icuri cu care se strîng doagele. Cf. LIUBA-IANA, M. 128. 4. (Regional) Sfredel de dimensiuni mari. V. b u t e l n i c, ș p i ț e l n i c. Mădularul dă găuri pînă la 2 cm diametru. PAMFILE, I. C. 124. – Pl.: mădulare și (învechit și popular) mădulări, (2) mădulari. - – Și: (învechit, rar) măduláre s. f. ; (regional) medular (LIUBA-IANA, m. 128) s. n. ; mădurări (GEORGESCU-TISTU, B. 62) subst. pl. ; madaláră s. f. – Lat. medullaris.

TETANIE s.f. Stare patologică manifestată prin contracții musculare spasmodice și înțepenirea membrelor; tetanism. [Gen. -iei. / < fr. tétanie].

cazac (cazaci), s. m. – 1. Membru al unei comunități militare autonome așezate la marginea statului rus. – 2. Soldat dintr-o unitate de cavalerie recrutată dintre cazaci. Tc. kazak „aventurier” (Cihac, II, 46: Șeineanu, II, 97; Lokotsch 1143; Tagliavini, Arch. Rom., XVI, 361), cf., rus. kazak. – Der. căzăcească, s. f. (dans tipic); căzăcesc, adj. (de cazac); căzăcește, adv. (în felul cazacilor); căzăci, vb. (a transforma în cazaci); căzăcime, s. f. (mulțime de cazaci); cazacliu, s. m. (înv., negustor care făcea trafic cu Rusia), din tc. kazacli „originar din țara cazacilor”; cazacliesc, adj. (provenind din schimburilor comerciale cu Rusia).

TETANIE s. f. stare patologică manifestată prin contracții musculare spasmodice și înțepenirea membrelor. (< fr. tétanie)

BOILĂ, Romulus (1881-1946, n. Tîrnăveni, jud. Mureș), jurist și om politic român. Prof. univ. al Cluj. Fruntaș al Partidului Național Român și al Partidului Național-Țărănesc, deputat și senator. Membru al Consiliului Dirigent (1918-1920). Preocupat de organizarea constituțională a statului român.

RUNDI (BARUNDI), populație bantu care a dat numele statului Burundi. Limba r. este vorbită de c. 3 mil. membri.

* dezmembréz v. tr. (d. fr. démembrer). Zmulg (separ) membrele unui corp. Fig. Divid, despart: a dezmembra un stat.

BRAHI-₁ „scurt, îngust”. ◊ gr. brakhys „scurt” > fr. brachy-, engl. id., germ. id., it. brachi- > rom. brahi-. □ ~bazie (v. -bazie), s. f., mers cu pași anormal de mici; ~blast (v. -blast), s. n., lujer anual scurt, cu creștere limitată; ~caul (v. -caul), adj., cu tulpina scurtă; ~cefal (v. -cefal), adj., s. m., (persoană) care are craniul cu diametrele longitudinal și transversal aproape egale; ~cefalie (v. -cefalie), s. f., constituția unei persoane brahicefale; sin. brahicranie; ~cer (v. -cer₁), adj., s. n. pl., 1. adj., Care are coarne sau antene scurte. 2. s. n. pl., Subordin de insecte diptere, care se caracterizează prin antene scurte; ~cheilie (v. -cheilie), s. f., anomalie caracterizată prin scurtarea accentuată a uneia sau a ambelor buze; sin. microcheilie; ~clad (v. -clad), adj., cu ramuri scurte; ~corm (~korm) (v. -corm), adj., s. m. și f., (persoană) cu trunchiul scurt; ~cran (v. -cran), adj., cu craniul mic; ~cranie (v. -cranie), s. f., brahicefalie*; ~dactil (v. -dactil), adj., cu degetele scurte; ~dactilie (v. -dactilie), s. f., malformație congenitală caracterizată prin scurtimea exagerată a degetelor; ~drom (v. -drom), adj., (despre nervația frunzei) îndreptat spre marginea organului, apoi curbat și reticulat; ~falangie (v. -falangie), s. f., anomalie caracterizată prin falange anormal de scurte; ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze foarte scurte; ~glosie (v. -glosie), s. f., limbă anormal de scurtă; ~gnat (v. -gnat), adj., cu maxilare anormal de scurte; ~gnatie (~gnație) (v. -gnatie), s. f., anomalie congenitală caracterizată prin dezvoltarea redusă în lungime a maxilei sau a mandibulei; ~grafie (v. -grafie), s. f., stenografie*; ~logie (v. -logie₁), s. f., specie de elipsă care constă în evitarea repetării unui element al frazei, exprimat anterior; sin. brahiologie; ~melie (v. -melie), s. f., malformație congenitală, caracterizată prin dezvoltarea incompletă sau în lungime a membrelor; sin. micromelie; ~metrop (v. metr/o-, v. -op), adj., (despre ochi) al cărui focar este situat între infinit și retină; ~metropie (v. metr/o-₂, v. -opie), s. f., stare patologică a ochiului brahimetrop; ~morf (v. -morf), adj., s. m., (tip constituțional) caracterizat prin trup îndesat și membre scurte; sin. brahitip; ~morfie (v. -morfie), s. f., stare caracterizată printr-o statură anormal de mică; ~odont (v. -odont), adj., ai cărui dinți au coroană scurtă și erupție rapidă; ~pnee (v. -pnee), s. f., respirație scurtă și sacadată; ~pode (v. -pode), adj., s. n. pl., 1. adj., Cu picioarele sau cu pețiolurile scurte. 2. s. n. pl., Clasă de animale nevertebrate bentonice, exclusiv marine; ~pter (v. -pter), adj., cu aripile anormal de scurte; ~rahie (v. -rahie), s. f., coloană vertebrală anormal de scurtă; ~rinc (v. -rinc), adj., cu ciocul scurt; ~rinie (v. -rinie), s. f., anomalie congenitală caracterizată printr-un nas foarte scurt; ~schelie (v. -schelie), s. f., dezvoltare insuficientă a membrelor inferioare; ~stafilie (v. -stafilie), s. f., anomalie caracterizată printr-un arc alveolar scurt; ~stilie (v. -stilie), s. f., tip de heterostilie cu stile mai scurte decît staminele; ~tip (v. -tip), adj., s. m., brahimorf*; ~ur (v. -ur), adj., cu coada scurtă.

cavaler sm [At: DUMITRACHE, 414 / V: ~leariu, ~lir, ga~ / Pl: ~i / E: rs кавалерь] 1 (Înv) Călăreț. 2 (Mil; înv) Soldat din cavalerie Si: cavalerist, călăraș, (înv) călariu. 3 (În vechea Romă) Cetățean din ordinul călăreților, ordin mijlociu, între patricieni și plebei având fiecare un cal întreținut pe socoteala statului. 4 (În Evul Mediu, în Apus) Nobil care era membru al ordinului sau instituției cavaleriei (cu un ceremonial deosebit) și căruia i se impuneau disprețul pericolului, lealitatea, apărarea celor slabi, curtenia față de femei. 5 (Pex) Membru al unor ordine militare și religioase instituite pentru lupta împotriva necreștinilor. 6 (Pex) Membru al unui ordin onorific instituit de suveran. 7 (Spc) Persoană cu gradul cel mai puțin înalt dintr-un ordin care are mai multe grade. 8 (Îoc damă) Bărbat care însoțește o doamnă sau o domnișoară. 9-10 (Pex) Bărbat care, la un bal, dansează cu o femeie (sau care curtează o femeie). 11 (Îs) ~ de onoare Tânăr care însoțește, împreună cu o domnișoară de onoare, pe miri, la cununie Vz frate-de-mire Cf vornicel, chemător. 12 (Înv; îs) ~ de industrie Persoană care, în ciuda aspectului onest, face înșelătorii în stil mare și trăiește din expediente. 13 (Pex) Om onest, politicos, leal, cu purtări nobile. 14 (Pex) Greutate de sârmă care se pune călare pe brațul balanțelor de precizie (pentru greutăți foarte mici). 15 (Bot; reg) Canale (Impatiens balsamina). 16 (Bot; reg) Cârciumăreasă (Zinnia elegans).

centralism sn [At: DA ms / Pl: ~e / E: fr centralisme] 1 Sistem de subordonare administrativă a instituțiilor locale față de instituțiile centrale. 2 (Îs) ~ democratic Principiu de bază al organizării și activității partidelor marxist-leniniste și al statelor socialiste, care constă în îmbinarea centralismului (1) cu participarea membrilor colectivității.

TETANIE f. med. Stare patologică constând în accese de contracții musculare spasmodice ale membrelor și ale trunchiului, ca urmare a unor boli sau a insuficienței calciului din organism. /<fr. tétanie

nizam², nizamuri, s.n. (înv.) 1. (în evul mediu, în Țările Române) denumire dată statului unei bresle în care se specificau drepturile și îndatoririle membrilor acesteia. 2. normă de lucru fixată printr-un regulament. 3. ordin sau dispoziție dată de o autoritate. 4. organizarea legiferată a unei țări, raiale, județ, instituții; orânduială. 5. armată turcească în termen, soldat turc.

GAFENCU, Grigore (1892-1957, n. București), avocat, diplomat, om politic și publicist român. Unul dintre fruntașii Partidului Național Țărănesc. A participat la Războiul de Reîntregire Națională, distingându-se ca pilot în luptele de la Mărăști și Mărășești. Fondează ziarele „Revista vremii” (1921), Timpul (1937) și, în 1923, preia conducerea cotidianului „Argus”. Membru fondator al agenției telegrafice de presă Orient-Radio (RADOR). Jurist-expert și membru în consiliile de administrație ale unor societăți comerciale de stat și particulare. Ca ministru de Externe (1938-1940), în condițiile situației internaționale date, G. a încercat să consolideze Înțelegerea Balcanică și să contracareze tendințele revizioniste ale statelor vecine, pentru apărarea integrității teritoriale ale României. Ministru al României la Moscova (1940-1941). În 1941, s-a stabilit în Elveția, unde a desfășurat o intensă activitate diplomatică (oficială și oficioasă) pentru ieșirea României din război, sugerând inițierea de tratative atât cu anglo-americanii, cât și cu sovieticii în perspectiva victoriei Aliaților și a încheierii păcii cu România. Rol important, alături de alte personalități politice și diplomatice aflate în străinătate (mai ales după constituirea Ligii Românilor Liberi), în susținerea intereselor naționale la Conferința de Pace de la Paris (1946), precum și în rezistența împotriva regimului comunist. Lucrări de analiză economică: „Préliminaires de la guerre á l’Est. De l’acord de Moscou (21 août 1939) aux hostilités en Russie (22 juin 1941)”; „Derniers jours de l’Europe. Un voyage diplomatique en 1939”. Memorii.

MIR ISKUSSTVA (în rusă Lumea artei), asociație artistică (1898-1924) din Sankt-Petersburg, înscrisă în cadrul tendințelor novatoare ale Artei 1900; a apărut ca o reacție împotriva academismului, precum și a tendenționismului peredvijnicilor, militând pentru cunoașterea vechii arte ruse și pentru fundamentarea teoretică a creației. A stat la baza multora dintre programele artei de avangardă. Printre membrii ei și susținătorii tendințelor promovate de M.I. s-au aflat: S.P. Deaghilev, Al.N. Benois, L.S. Bakst, K.A. Somov. M.A. Vrubel, M.V. Nesterov.

MOHAMMED HASSANI, Ali Nasser (n. 1939), om politic yemenit. Prim-min. (1971-1985). Membru (1971-1986) și președinte (1980-1986) al Consiliului Suprem al Poporului (șef al statului) al R.P.D. a Yemenului. Răsturnat în urma unei lovituri de stat.

desmembrà v. 1. a separa membrele corpului; 2. a separa părțile unui tot: a desmembra un Stat.

DECONTARE, decontări, s. f. Faptul de a deconta; operație contabilă prin care se justifică întrebuințarea unei sume primite. Comisia de revizie verifică în mod amănunțit decontările cu membrii gospodăriei colective, dezvăluie orice greșeală în dauna membrilor sau a gospodăriei și greșelile în calcularea zilelor-muncă. STAT. GOSP. AGR. 47. Decontările contabile anuale centralizate asupra execuției planurilor de venituri și cheltuieli... se întocmesc și se înaintează organelor financiare superioare. B. O. 1951, 764.

EXTERITORIALITATE s. f. (Jur.) Regim de excepție de la normele de drept comun de care se bucură, în anumite împrejurări, membrii corpului diplomatic, sediile oficiilor diplomatice, uneori și resortisanții anumitor state, în baza presupunerii că ei nu s-ar afla pe teritoriul statului respectiv, ci pe acela al statului lor național. – Pronunțat: -ri-a-.

DELĂSARE, delăsări, s. f. Faptul de a (se) delăsa; nepăsare, neglijență, lipsă de interes față de o sarcină sau de o muncă începută. Partidul cheamă pe membrii săi și pe toți oamenii muncii să întărească necontenit statul de democrație populară prin aplicarea fermă a tuturor legilor și combaterea oricărei manifestări de slăbire a disciplinei de stat, a oricărei tendințe de delăsare și moleșeală în îndeplinirea sarcinilor de stat. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2365. Oltul străbate lumea, viața lui semănînd tot timpul cu a unui om care își trăiește destinul în mod patetic, cu izbucniri frenetice și delăsări cumplite. BOGZA, C. O. 143.

HIPOSTAZĂ s. f. Stagnarea sîngelui în vasele capilare ale membrelor inferioare ale corpului sau în plămînii bolnavilor care au stat mult timp în pat.

TETANIE s. f. Stare patologică care se manifestă prin contracția mușchilor și înțepenirea membrelor, ca urmare a anumitor boli sau a unor stări fizice excepționale.

hipostază sf [At: DL / Pl: ~ze / E: fr hypostase] Stagnare a sângelui în vasele capilare ale membrelor inferioare ale corpului sau în plămânii bolnavilor care au stat mai mult timp în pat.

stauroplegie sf [At: DN³ / P: sta-u~ / Pl: ? / E: fr stauroplégie] (Med) Paralizie încrucișată a membrelor corpului.

vistier s.m. 1 (în Ev. Med., în Țările Rom.) Mare dregător, membru al sfatului domnesc, însărcinat cu administrarea financiară a vistieriei statului, repartizarea și încasarea dărilor, avînd și atribuții judecătorești, de control al ispravnicilor etc. Michail, fostul vistier (ODOB.). ♦ Ext. Demnitar la diverse curți împărătești sau regale cu funcții asemănătoare ale acestui mare dregător. Strămoșul său au fost vistieriu la Paleologí (BUD.). 2 (înv.) Vistierie. • sil. -ti-er. pl. -i. /<slav. внстнюрь; cf. ngr. βεστιάρις <lat. vestiarĭus, -ii.

CONSFĂTUIRE, consfătuiri, s. f. Acțiunea de a se consfătui și rezultatul ei. ♦ Întâlnire de lucru a salariaților unei instituții sau întreprinderi, a membrilor unei organizații, a reprezentanților unor domenii de activitate, ai unor state etc., în care se discută probleme de interes comun, general. – V. consfătui.

CAZAC ~că (~ci, ~ce) m. și f. 1) Membru al comunității militare-agricole de coloniști privilegiați de la periferia statului rus, care participau activ la apărarea hotarelor. 2) Țăran urmaș al acestor coloniști în unele regiuni din sudul Rusiei. 3) Militar din unitățile de cavalerie formate din cetățeni recrutați din aceste regiuni. /<rus. kazak

PENTICOSTALISM s. n. sectă religioasă care acordă o importanță doctrinară centrală botezului cu Duhul Sfânt și ai cărei membri, prin asceză și prin alți stimuli psihici, își produc o stare de extaz și de convulsii. (< penticostal + -ism)

SIEYÈS [sieiés], Emmanuel Joseph (1748-1836), om politic francez. Abate. Participant la Revoluția Franceză (1789-1794), unul dintre deputații moderați ai Convenției. Cunoscut mai ales prin broșura „Ce este starea a treia...” (1789), un veritabil program politic al burgheziei franceze. A fost membru al Directoratului. Împreună cu Napoleon Banaparte a organizat lovitura de stat de la 18 Brumar (9 nov. 1799), devenind consul. Exilat (1816-1830) ca regicid.

DIRECTORÁT, formă de guvernământ a Republicii Franceze, creată pe baza Constituției anului III; format din cinci membri (directori). Au fost două directorate: 1795-1797 și 1797-1799. În urma loviturii de stat a lui Bonaparte, din 18-19 brumar (1799), D. este răsturnat și se instaurează Consulatul.

IZETBEGOVIĆ [izetbégovitʃ], Alija (1925-2003), om politic bosniac. Președinte al Bosniei și Herțegovinei (1990-1996), apoi membru al Președenției colective (din 1996). Apărător al drepturilor musulmanilor din acest stat; a semnat, în 1995, tratatul de pace cu Croația și Republica Federativă Iugoslavia.

GENERAL², -Ă, generali, -e, adj. 1. (În opoziție cu particular) Comun tuturor ființelor sau obiectelor (dintr-o anumită categorie). Caracterele generale ale mamiferelor. ◊ (Substantivat, n.) E o punte între știință și artă, în sensul că și arta expune generalul, însă concret. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 108, 5/4. ♦ (Despre un fenomen sau o situație) Care privește pe toți, care se referă la toată lumea; care cuprinde pe toți, la care participă toată lumea. Cauză generală. ▭ După o clipă de consternare generală, Deliceanu exclamă în culmea indignării: Asta e provocare directă la rebeliune! REBREANU, R. II 25. Sistemul dumitale... este a sacrifica interesele generale în favoarea intereselor individuale. BOLINTINEANU, O. 440. ◊ Criza generală a capitalismului v. criză. 2. Care privește ceva în ansamblu, care se ocupă în linii mari de ceva (fără oprire la detalii de specialitate). Medicină generală. Noțiuni generale de astronomie. ▭ Scoțînd în relief faptele fundamentale, recapitularea stimulează puterea de judecată a elevilor, îi ajută să-și formeze o concepție generală științifică despre lume. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 293, 1/1. ♦ (În opoziție cu parțial) Care îmbrățișează toate aspectele, cunoștințele, datele etc. Examen general. ◊ Cultură generală = (spre deosebire de cultura profesională sau de specialitate) cultură bazată pe cunoașterea elementelor fundamentale ale creațiilor și cuceririlor din diferitele domenii ale științei și ale artei. ◊ Loc. adv. În general = a) în ansamblu, în linii mari; îndeobște. Tînărul povesti că în general a găsit liniște. REBREANU, R. II 25; b) fără referire la un caz anumit; vag. Dă-mi un exemplu, nu-mi vorbi în general. În linii generale (sau în termeni generali) = în punctele esențiale, în aspectele principale. A prezenta o problemă în linii generale. 3. (Despre un fenomen, o situație; în opoziție cu local) Care se întîmplă, care există pe o întindere mare, care cuprinde totul. Ploaie generală. Anestezie generală. 4. (Ca determinant al unor substantive) Care are toată răspunderea în conducerea unei diviziuni anumite dintr-un minister, dintr-o instituție, întreprindere sau dintr-o organizație de masă. Director general ◊ Adunare generală = adunare (II 2), adesea reprezentînd organul suprem de conducere al unei organizații, la care iau parte, cu drept de vot, toți membrii acesteia. Adunarea generală este organul suprem de conducere al gospodăriei. STAT. GOSP. AGR. 40.

DIVERGENȚĂ, divergențe, s. f. 1. Deosebire de păreri, de concepții, de atitudini; nepotrivire, neînțelegere. Divergențe pot exista și între membrii uneia și aceleiași grupări politice, cu atît mai mult între state destul de deosebite ca structură; esențial este însă spiritul de colaborare și voința de a rezolva toate problemele prin buna înțelegere. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 8. ◊ Expr. (Despre o parte a unui complet de judecători) A face (sau a fi în) divergență = a avea păreri deosebite asupra unei pricini judecate. 2. (Mat.) Proprietatea unor drepte de a pleca dintr-un punct în direcții diferite. ♦ Proprietatea unei serii de a nu avea o sumă determinată a termenilor ei.

STAURO- „cruce, încrucișare, palisadă”. ◊ gr. stauros „cruce, gard, palisadă” > fr. stauro-, it. id., engl. id., germ. id. > rom. stauro-. □ ~filă (v. -fil₂), s. f., frunză formată din celule palisadice; ~gamie (v. -gamie), s. f., polenizare încrucișată; ~id (v. -id), adj., în formă de cruce; ~lit (v. -lit₁), s. n., silicat natural de aluminiu și fier, cristalizat în sistemul rombic; ~plegie (v. -plegie), s. f., paralizie încrucișată a membrelor corpului; ~spor (v. -spor), s. m., spor în formă de stea, cu trei sau mai multe brațe; ~zom (~som) (v. -zom), s. m., glomerul cu patru grăuncioare de polen.

acromicrie sf [At: DEX² / E: fr acromicrie] Stare patologică manifestată prin oprirea din creștere a corpului și a membrelor, din cauza unui dereglaj hormonal al hipofizei.

consfătuire sf [At: DA / Pl: ~ri / E: consfătui] 1 Consultare între două sau mai multe persoane. 2 Întâlnire de lucru a salariaților unei instituții sau întreprinderi, a membrilor unei organizații, a reprezentanților unor domenii de activitate, ai unor state etc., în care se discută probleme de interes comun, general.

LENEȘ, -Ă, leneși, -e, adj., subst. 1. Adj., s. m. și f. (Om) căruia îi lipsește dorința, plăcerea de a munci, de a fi activ, căruia îi e lene; (om) trândav. 2. Adj. Care trădează, exprimă lene. Gesturi leneșe. ♦ Care este domol, încet. Mersul leneș al melcului. 3. S. m. (La pl.) Familie de animale mamifere din America de Sud, cu corp robust, cu membre prevăzute cu gheare puternice și arcuite, care se mișcă încet și stau zile întregi agățate pe aceeași creangă (Bradypodidae); (și la sg.) animal din această familie. – Lene + suf. -eș. (2) Calc după fr. paresseux, germ. Faultier.

AUSTRALIA 1. Cel mai mic continent al Pământului împreună cu Oceania, așezat în emisfera australă, traversat de Tropicul Capricornului; 8,94 mil. km²; 28,2 mil. loc. (1986). Este cuprins între 10°41′ lat. S (Capul York) și 38°55′ lat. S (Wilson’s Promontory), pe 3.600 km și între 113°05′ long. E (Steep Point) și 153°34′ long. E (Capul Byron), pe 3.800 km. Înconjurat de Oc. Indian (la S și V) și Oc. Pacific și mările mărginașe ale acestuia (la E și N). Relieful australian este compus din trei trepte hipsometrice. În E se desfășoară, pe c. 3.400 km de-a lungul coastei, Cordiliera Australiană (Alpii Australieni), formată în timpul cutărilor caledoniene și hercinice, după care a urmat peneplenizarea mezozoică și reînălțarea terțiară. Alt. max.: 2.234 m (vf. Kosciusko). Podișul Australiei de Vest ocupă c. 50 la sută din suprafața continentului și prezintă o reg. aflată sub nivelul Oceanului Planetar. Marginile sale au alt. mai mari, centrul său constituind o imensă arie depresionară, ocupată de pustiurile Victoria, Gibson și Marele Deșert de Nisip. Cîmpiile centrale, desfășurate între G. Carpentaria (la N) și Marele Golf Australian (la S), ocupă c. 30 la sută din suprafața continentului, constituind treapta cea mai joasă a reliefului, cu extindere mai mare în partea centrală și meridională. A. este bogată în zăcăminte de cărbuni, min. de fier, plumb, min. auroargentifere, cupru, zinc, metale rare, min. radioactive etc. Clima și apele. Clima este ecuatorial-musonică în N (cu temperaturi ridicate, amplitudini termice mici și precipitații abundente), tropicală în centru (cu temperaturi ridicate) și subtropicală în S. Cel mai important sistem hidrografic este cel al fl. Murray (cu afl. său Darling). În cîmpiile centrale se găsesc lacurile Eyre și Torrens, iar în Podișul Australiei de Vest lacurile Moore, Barlee, Mackay și Amadeus. 2. Uniunea Australiană, stat federal ocupînd continentul australian, ins. Tasmania, și cîteva ins. mici; 7,68 mil. km²; 16,81 mil. loc. (1989) (81,8 la sută anglo-australieni, 5,7 la sută englezi, 2,1 la sută asiatici, 2 la sută italieni, 1,1 la sută aborigeni ș.a.). Limba de stat: engleza. Cap.: Canberra. Orașe pr.: Sydney, Melbourne, Brisbane, Adelaide, Perth. Este format din 6 state și două terit. federale. Se expl. cărbune (178 mil. t. 1988), petrol (22,73 mil. t, 1989), gaze naturale, min. de fier (97,7 mil t, 1989), bauxită (39,64 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), min. de plumb, zinc, argint, titan, aur, min. radioactive și zirconiu (85 la sută din prod. mondială). Ind. țării produce anergie electrică (140,35 miliarde kWh, 1988), fontă (5,88 mil. t, 1989), oțel (6,7 mil. t, 1989), aluminiu (1,07 mil. t, 1988), motoare, mașini-unelte, instrumente de măsură, motoare electrice, mașini agricole și tractoare, material rulant, autoturisme (332,4 mii buc., 1989), nave, explozibili, îngrășăminte chimice, coloranți, produse farmaceutice, derivate petroliere (capacitatea rafinăriilor 36 mil. t, 1986), ciment (6,9 mil. t, 1989), țesături de bumbac, încălț., zahăr (3,6 mil. t, 1988), produse lactate și din carne. Pe întinsele pășuni naturale (56,7 la sută din supr. țării) s-a dezvoltat creșterea animalelor. A. ocupînd locul 1 pe glob în ce privește efectivul de ovine (164 mil. capete, 1988, majoritatea de rasă merinos, c. 30 la sută din prod. mondială de lînă), alături de care se mai cresc bovine (23,5 mil. capete, 1988), porcine (2,7 mil. capete, 1988), cabaline. Pe 6,2 la sută din supr. țării se cultivă grîu (14,1 mil. t, 1988), orez, sorg (1,6 mil. t, 1988), trestie de zahăr (27,7 mil. t, 1988), bumbac, plante furajere, legume, cartofi (1 mil. t, 1988). Mari prod. de unt, brînzeturi, carne și piei. Pescuit. C. f.: 40,8 mii km. Căi rutiere: c. 900 mii km. Flota comercială: 2,36 mil. t (1988). Moneda: 1 australian dollar = 100 cents. Exportă produse agricole, cărbune, minereuri, lînă, mașini, utilaje și mijloace de transport, aur, aluminiu ș.a. și importă mașini și utilaje, materii prime și semifabricate, mijloace de transport, bunuri de larg consum, produse alim. ș.a. A. administrează și teritoriile ins. Christmas (din Oc. Indian), ins. Norfolk, Cocos/Keeling și Teritoriul Antarctic Australian. – Istoric. Triburi de vînători și pescari au populat terit. A. cu 40.000 de ani î. Hr. În sec. 18, cei c. 300 mi aborigeni erau grupați în 500 de triburi. Navigatorii spanioli, portughezi și olandezi descoperă și explorează la începutul sec. 17 coasta de N și V a A. În apr. 1770, James Cook atinge coasta răsăriteană și declară A., la 23 aug. 1770, posesiune engleză. Fondarea primei așezări (26 ian. 1788) este urmată de crearea de colonii separate care primesc, din 1850, o largă autonomie internă. Se intensifică explorarea și popularea interiorului continentului. Descoperirea aurului (1851) în New South Wales și Victoria determină un nou val de emigranți. La 1 ian. 1901 cele șase colonii engleze autonome din A (New South Wales, Victoria, Queensland, Western A., South A. și Tasmania) se unesc, formînd Commonwealth of Tasmania, cu statul de dominion în cadrul Imp. Britanic; colonia britanică Papua și terit. german Noua Guinee sînt administrate de A. (1919-1975). A. participă, alături de Marea Britanie, la primul și al doilea război mondial. În 1986, A. a abolit ultimele prerogative ale intervenției Marii Britanii în afacerile sale interne. Este membru fondator al O.N.U. (1945). A. este o monarhie constituțională, șeful statului fiind, de iure, suveranul Marii Britanii, reprezentat de un guvernator general. Activitatea legislativă este exercitată de Parlamentul Federal (Senat și Camera Reprezentanților), iar cea executivă de Consiliul Executiv, condus de primul-ministru.

GIOBERTI, Vincenzo (1801-1852), filozof și om politic italian. Ca membru al societății Tânăra Italie, a militat pentru crearea și independența viitorului stat italian. A încercat să împace umanismul filozofiei cu dogmele religiei („Introducere asupra studiului filozofiei”, „Primatul moral și civil al italienilor”, „Iezuitul modern”). În exil (1833-1848), a ocupat pentru scurt timp (1848-1849) funcția de prim-min. al Regatului Sardiniei.

PÂRVULESCU, Constantin (1895-1992, n. Băile Olănești), om politic român. Unul dintre membrii fondatori ai P.C.R. (1921); membru al C.C. (din 1929) și al Biroului Politic al C.C. al P.C.R. (din 1932). Arestat (1934), reușește să scape și se refugiază în U.R.S., unde rămâne pe toată durata războiului. Revenit în țară (1944), face parte (par.-sept. 1944) alături de E. Bodnăraș și I. Rangheț, din conducerea operativă a partidului. După 1945 a ocupat înalte funcții de partid și de stat. Acuzat de deviere ideologică și de complicitate la activitățile grupului Miron Constantinescu-Iosif Chișinevski (plenara din nov.-dec. 1961), P. este marginalizat ăb viața politică și de stat. La Congresul al XII-lea (nov. 1979) P., decan de vârstă printre membrii C.C. a criticat vehement cultul personalității creat în jurul lui N. Ceaușescu și al soției acestuia, cerând Congresului să nu-l mai aleagă în funcția de secretar general al partidului. Alături de alți cinci foști demnitari ai regimului și partidului comunist în perioada dejistă, P. a semnat o scrisoare adresată prin mass-media occidentală, președintelui N. Ceaușescu, în care este criticată politica profund greșită a acestuia, atât în plan intern, cât și extern. Ca răspuns i s-a impus domiciliu forțat.

BANCĂ¹, bănci, s. f. Scaun lung și îngust pentru două sau mai multe persoane. ◊ Expr. Banca ministerială = locurile din parlament rezervate membrilor guvernului. Banca acuzaților = locurile dintr-o sală de tribunal pe care stau acuzații. Banca apărării = locurile dintr-o sală de tribunal destinate avocaților care apără pe acuzați. ♦ Scaun, de obicei cu pupitru în față, pentru școlari. ◊ Loc. adv. (De) pe băncile școlii = (de) la școală, din (sau în) timpul petrecut în școală. ◊ Expr. A sta (sau a rămâne) în banca sa = a rămâne la locul său, a sta pasiv față de orice inițiativă, a fi docil. – Din fr. banc.

LENEȘ, -Ă, leneși, -e, adj., s. m., s. f. 1. Adj., s. m. și f. (Om) căruia îi lipsește dorința, plăcerea de a munci, de a fi activ, căruia îi e lene; (om) trândav. 2. Adj. Care trădează, exprimă lene. Gesturi leneșe. ♦ Care este domol, încet. Mersul leneș al melcului. 3. S. m. (La pl.) Familie de mamifere din America de Sud, cu corp robust, cu membre prevăzute cu gheare puternice și arcuite, care se mișcă încet și stau zile întregi agățate pe aceeași creangă (Bradypodidae); (și la sg.) animal din această familie. – Lene + suf. -eș. (2) Calc după fr. paresseux, germ. Faultier.