IPERITĂ s. f. Substanță toxică vezicantă, cu aspect de lichid uleios, folosită ca armă chimică în primul război mondial. [Var.: hiperită s. f.] – Din fr. ypérite.

IREDENTISM s. n. Mișcare politică de eliberare națională a unor teritorii aflate sub ocupație străină, devenită, după primul război mondial, mișcare anexionistă și naționalistă. [Var.: iridentism s. n.] – Din it. irredentismo, fr. irrédentisme.

PUTERE, puteri, s. f. I. 1. Faptul de a putea; capacitate, însușire, posibilitate fizică, morală, intelectuală de a acționa, de a realiza ceva; putință. 2. Mare forță fizică, tărie, puternicie. ◊ Loc. adv. Din toate puterile = cu toate forțele, cu toată râvna. ◊ Loc. adv. și adj. În putere (sau în puteri) = puternic, sănătos, voinic. În (toată) puterea (vârstei) = în plină vigoare, în floarea vârstei. Cu puterea = cu sila, prin constrângere. ◊ Expr. A-i sta (sau a-i fi) cuiva în putere = a avea capacitatea, posibilitatea sau experiența (de a face ceva). 3. Intensitate. 4. Eficacitate, tărie. ♦ Grad mare de concentrație. Puterea unei băuturi. 5. Valoare, valabilitate. ◊ Putere de circulație (sau circulatorie) a unei monede = însușirea monedei de a servi la vânzare-cumpărare. Putere de cumpărare (a banilor) = cantitatea de mărfuri și de servicii care poate fi obținută în schimbul unei anumite sume de bani. II. 1. Autoritate, stăpânire, dominație; p. ext. influență. ◊ Expr. A fi în puterea cuiva = a depinde de voința, de bunul plac al cuiva. ◊ Mare putere = țară, stat care dispune de o mare forță economică, militară, politică etc. Puterile centrale = nume dat în primul război mondial Germaniei și Austro-Ungariei. ♦ (Concr.) Stat, țară (suverană). 2. Conducere de stat, guvernare. ◊ Putere de stat = atribut al clasei dominante, care, folosind statul ca instrument al său, înfăptuiește conducerea societății. Putere populară = regim social-economic în care conducerea politică, conducerea statului aparține clasei muncitoare și aliaților ei; stat cu un asemenea regim. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge, a veni) la putere = a deține (sau a ajunge să dețină) guvernarea într-un stat. 3. Permisiune, voie; drept, împuternicire legală de a face ceva. ◊ Loc. prep. În puterea... = în virtutea..., în baza... ◊ Expr. A avea puteri depline = a avea dreptul nelimitat și necondiționat de a acționa în numele cuiva. Cu de la sine putere = fără a fi autorizat de nimeni; în mod abuziv. 4. Capacitate, potențial. Creșterea puterii economice. ◊ Putere de muncă = capacitatea unui om de a lucra și de a realiza anumite produse într-un timp determinat. 5. (Pop.) Mijloace materiale, bani, avere; stare materială și socială a cuiva. 6. (Pop.) Punct, moment culminant; toi. În puterea nopții. ◊ Expr. În (toată) puterea cuvântului = în adevăratul înțeles al cuvântului. III. 1. (Mat.) Rezultatul înmulțirii unui număr cu sine însuși (de atâtea ori de câte ori arată exponentul). ♦ Exponent care arată de câte ori trebuie înmulțit un număr cu el însuși. ◊ Putere a unui punct față de un cerc = valoarea absolută a diferenței dintre pătratul razei cercului și pătratul distanței dintre punct și centrul cercului. 2. (Fiz., Tehn.) Lucru mecanic efectuat sau primit într-o unitate de timp; energie primită sau cedată într-o unitate de timp; mărime caracteristică unui sistem tehnic. ◊ Putere instalată = suma puterilor nominale ale mașinilor unei instalații producătoare de energie. Putere nominală = putere pentru care a fost construit un sistem tehnic. – V. putea.

CORPORATISM s. n. Doctrină social-politică și economică, apărută după primul război mondial, care preconiza înlocuirea sindicatelor muncitorești cu corporații, organizații profesionale din care să facă parte atât muncitorii, cât și patronii, precum și înlocuirea parlamentului cu o reprezentanță națională a corporațiilor. – Din fr. corporatisme.

FASCISM s. n. Ideologie apărută în Europa după primul război mondial, care a stat la baza unor partide de extremă dreaptă, caracterizându-se prin naționalism extremist, misticism, violență, demagogie socială etc.; regim politic instaurat pe baza acestui curent. – Din it. fascismo, fr. fascisme.

NAȚIONAL-SOCIALISM s. n. Doctrină politică a fascismului, apărută în Germania după primul război mondial; nazism. [Pr.: na-ți-o-nal so-ci-a-lism] – Din germ. Nationalsozialismus, fr. national-socialisme.

CONSTRUCTIVISM s. n. Curent artistic apărut după primul război mondial, care concepe realitatea într-o viziune de forme geometrice (uneori abstracționiste) și care luptă pentru puritatea și simplitatea liniilor. – Din fr. constructivisme.

REGAT, regate, s. n. Stat guvernat de un rege; monarhie. ♦ Vechiul regat = nume dat după primul război mondial (până la instituirea republicii) teritoriului României, de dinaintea acestui război. – Rege + suf. -at.

REGĂȚEAN, -Ă, regățeni, -e, s. m. și f. Denumire dată, după primul război mondial, locuitorilor Vechiului regat. – Regat + suf. -ean.

DADAISM n. Curent în literatură și artă, apărut în Europa occidentală, după primul război mondial, caracterizat prin negarea legăturii dintre gândire și expresie și prin ridicarea hazardului la rang de principiu de creație. /<fr. dadaïsme

NAZISM n. Doctrină politică a fascismului, apărută în Germania după primul război mondial. /<fr. nazisme, germ. Nazismus

ULAN ~i m. (în armatele unor țări de până la primul război mondial) Militar (mercenar) din cavaleria ușoară. /<germ. Ulan

CONSTRUCTIVISM s.n. 1. Orientare estetică, apărută după primul război mondial în artele plastice, literatură și muzică, care tinde să coboare creația artistică la nivelul unui tehnicism pur, golind arta de conținutul ei emoțional. 2. Curent în arhitectură care susține că forma arhitecturală trebuie să fie expresia exclusivă a structurii constructive a clădirii. 3. Concepție care recunoaște rolul activ, creator al gîndirii în procesul cunoașterii. ♦ Concepție a școlii intuiționiste din filozofia matematicii, potrivit căreia activitatea constructivă, rațional-intuitivă este baza exigenței matematice. [Cf. fr. constructivisme, germ. Konstruktivismus, rus. konstruktivizm].

DEFENSISM s.m. Atitudine a reacțiunii din primul război mondial, care, sub lozinca „apărării patriei”, urmărea atragerea maselor în acest război. [< fr. défensisme].

ERMETISM s.n. 1. Caracterul de neînțeles al unei opere, lucrări teoretice, caracterul secret al unei doctrine. 2. Curent literar, manifestat cu precădere după primul război mondial, care a cultivat deliberat (în poezie) un limbaj excesiv intelectualizat, încifrat, adesea ininteligibil. [Var. hermetism s.n. / < fr. hermétisme, it. ermetismo, cf. Hermes (Trismegistul) – zeu grec, considerat de alchimiști ca patron al științelor oculte și al magiei].

DADAISM s.n. Curent dezvoltat în literatură și artă după primul război mondial, care se caracterizează prin negarea oricărei legături între gîndire și expresie, prin abolirea formelor constituite și prin organizarea unor spectacole îndreptate împotriva artei, gustului estetic și moralei tradiționale. [< fr. dadaïsme, cf. dada].

MANDAT s.n. 1. Împuternicire dată cuiva de către o persoană sau de către o autoritate de a vorbi sau de a lucra în numele său. ◊ Teritoriu sub mandat = formă de administrare a fostelor colonii încredințate după primul război mondial spre administrare altor state. 2. Ordonanță judecătorească prin care o persoană este chemată în fața justiției sau este încarcerată. ◊ Mandat de arestare = ordin dat de o autoritate judiciară prin care se dispune arestarea cuiva; mandat de aducere = ordin prin care se dispune aducerea (cu forța) în fața unei instanțe a unui martor (într-o pricină penală). 3. Ordin de plată dat de un deponent de fonduri depozitarului său. ◊ Mandat poștal = formular-tip pentru expedierea banilor prin poștă. [Cf. fr. mandat, it. mandato, lat. mandatum, germ. Mandat].

DEFENSISM s. m. atitudine a reacțiunii din primul război mondial, care, sub lozinca „apărării patriei”, urmărea atragerea maselor în acest război. (< fr. défensisme)

ERMETISM s. n. 1. caracterul a ceea ce este ermetic (2). 2. direcție estetică (după primul război mondial) care cultiva deliberat (în poezie) un limbaj excesiv intelectualizat, cifrat, adesea ininteligibil. 3. ansamblul doctrinelor ezoterice ale alchimiștilor. (< fr. hermétisme)

MANDAT s. n. 1. împuternicire dată cuiva de către o persoană sau o autoritate de a vorbi ori de a lucra în numele său. ♦ teritoriu sub ~ = formă de administrare a fostelor colonii, încredințate după primul război mondial spre administrare altor state. 2. funcție, putere pe care o deține un membru ales de o adunare. 3. act procedural prin care cineva este chemat în fața justiției sau încarcerat. 4. ordin de plată dat de un deponent de fonduri depozitarului său. ♦ ~ poștal = formular-tip pentru expedierea banilor prin poștă. (< fr. mandat, germ. Mandat)

ȚĂRĂNISM s. n. 1. curent politic și ideologic, apărut în România la sfârșitul sec. XIX, care pornea de la ideea rolului conducător al țărănimii, considerată ca o clasă socială unitară, într-un stat preponderent agrar. 2. curent apărut în gândirea economică după primul război mondial, care își propunea să studieze legile de dezvoltare în economiile agrare pe baze specifice, independent de doctrina generală a economiei politice. 3. tendință a unor scriitori de a-și alege motive de inspirație din viața satului. 4. vorbă, faptă, comportare grosolană. (< țărăn/ime/ + -ism)

AFRICA DE SUD, Republica ~, stat în S Africii; 1,22 mil. km²; 33,75 mil. loc. (1988; 68,2 la sută negri; 18 la sută albi; 10,5 la sută metiși și 3,3 la sută asiatici). Limbi de stat: afrikaans și engleza. Cap.: Pretoria (reșed. guvernului) și Cape Town (reșed. parlamentului). Orașe pr.: Johannesburg, Soweto/Southwest Town, Durban, East London, Port Elizabeth. Este împărțit în patru prov. (Cape, Natal, Orange, Transvaal) și nouă teritorii autonome indigene. Relief predominant de podișuri străbătute de lanțuri muntoase nu prea înalte; excepție M-ții Scorpiei (Drakensberg) cu alt. max.: 3.657 m; în lungul țărmului înguste cîmpii litorale. Climat tropical în N și subtropical în restul terit., moderat de alt.; în NV (deșertul Kalahari) și pe litoralul vestic (deșertul Namib) ariditate accentuată. Mari expl. de aur (664,6 t. 1985, locul I pe glob), diamante (10,2 mil. carate, 1985), min. de fier (29,84 mil. t. 1989), mangan (1,5 mil. t. 1989, locul 2 pe glob), nichel, crom (1,05 mil. t., 1985, locul 1 pe glob), bauxită, cupru, uraniu, metale rare (antimoniu, platină, titan). Expl. carbonifere (173,6 mil. t., 1989) și forestiere (4,5 mil. ha de pădure). Ind. A. de S., diversificată, produce energie electrică (156,74 miliarde kWh, 1989), fontă, oțel (9,1 mil. t., 1989), material rulant, autovehicule (montaj, 368,4 mii buc., 1988), tractoare, echipament pentru centrale electrice, mașini agricole, nave maritime, aparataj electrotehnic, utilaj minier, ciment (6,94 mil. t., 1989), țesături de lînă și bumbac, produse chimice, alim. (conserve de carne și de pește, lactate), zahăr (2,26 mil. t., 1988), hîrtie și celuloză etc. Predomină creșterea ovinelor (29,8 mil. capete, 1988), bovinelor (11,8 mil. capete, 1988), caprinelor (5,84 mil. capete, 1988), porcinelor (1,5 mil. capete, 1988), realizîndu-se o producție ridicată de carne, lînă (92,4 mil. t., 1988) și produse lactate. Pescuit intens (628,7 mii t. pește, 1986). Pe 10,8 la sută din terit. se cultivă porumb (6,9 mil. t., 1988), grîu (3,4 mil. t. 1988) cartofi (956 mii t. 1988), viță de vie (1,4 mil. t. struguri, 1988), tutun, citrice (620 mii t. 1988), arahide (231 mii t. 1988), banane, ananas ș.a. C. f.: 23,4 mii km² (c. 5,5 mii km electrificați). Căi rutiere: 184.520 km. Moneda 1 rand = 100 cents. Exportă aur, cărbune, produse siderurgice, diamante, metale neferoase, utilaje și mijloace de transport ș.a. și importă utilaje industriale și mijloace de transport, produse chimice, bunuri de larg consum, prod. alim. ș.a. – Istoric. Înainte de colonizarea europeană, terit. A. de S. a fost populat de boșimani, de hotentoți, iar apoi de polulația bantu. Colonizarea a fost începută de olandezi: în 1652 s-a întemeiat Colonia Capului (din 1806 în stăpînirea Angliei). Prin războaie împotriva cafrilor, purtate în sec. 18-19 de buri și de englezi, aceștia și-au lărgit considerabil posesiunile. În deceniul 4 al sec. 19 burii întemeiază republica Natal (proclamată colonie engleză în 1843), iar în deceniul 6 al sec. 19 republicile Transvaal și Orange, ocupate de Anglia în urma războiului anglo-bur (1899-1902). În 1910 se creează Uniunea Sud-Africană, ca dominion britanic, prin unirea Coloniei Capului, republicilor Orange, Natal și Transvaal, care participă la primul război mondial, de partea Aliaților. În 1949, guvernul Uniunii Sud-Africane a anexat Africa de Sud-Vest, pe care o administrase pînă atunci sub un mandat instituit de Liga Națiunilor și mai tîrziu de O.N.U. În anii postbelici, autoritățile sud-africane au înăsprit regimul de asuprire rasială, legiferînd apartheid-ul. La 31 mai 1961 Uniunea Sud-Africană s-a proclamat republică sub denumirea actuală și s-a retras din Commonwealth. Ca urmare a politicii de apartheid și a ignorării rezoluțiilor O.N.U., Adunarea Generală a hotărît în nov. 1974 să suspende participarea delegației autorităților sud-africane la lucrările sale. Izolarea republicii A. de S. s-a accentuat după destrămarea sistemului colonial portughez (1975) și a proclamării independenței Republicii Zimbabwe (1980). Guvernul de la Pretoria a lansat atacuri împotriva Angolei și a Mozambicului (1981), apoi împotriva republicilor Zimbabwe, Botswana și Zambia (1986), pe ca le-a acuzat că sprijină mișcarea SWAPO (Angola) și Congresul Național African. Amploarea mișcărilor de protest ale populației de culoare a determinat introducerea stării de urgență pe întreg teritoriul (12 iun. 1986). Sprijinul larg acordat de opinia publică internațională luptei împotriva apartheid-ului a constrîns guvernul să facă un șir de concesii, între care eliberarea din închisoare a lui Nelson Mandela, lider al Congresului Național African. În 1991 s-a adoptat o legislație prin care apartheid-ul a fost abandonat. A. de S. este republică prezidențială. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral ales exclusiv de populația albă, iar cea executivă de președinte și de un cabinet condus de liderul partidului majoritar în Camera Adunării.

ALBANIA, stat în V Pen. Balcanice; 28,7 mii km²; 3,2 mil. loc. (1989). Limba oficială: albaneza. Cap.: Tirana. Orașe pr.: Shkodër, Durrës, Vlorë, Elbasan, Korcë. Este împărțit în 26 districte. Relief predominant muntos (85 la sută din terit.), cu vîrfuri mai semețe la ganița de E; în lungul litoralului o cîmpie mai extinsă în partea centrală (Muzeqe). Climă mediteraneană în V și temperat-continenetală în E (în munți). Expl. de petrol și bitum, de cărbune, de min. de cupru, crom, nichel, fier. Întreprinderile înd. ale A. fabrică: ciment, produse textile, oțel, tractoare, produse petroliere (3 mil. t., 1988), îngrășăminte chimice, cherestea și hîrtie, zahăr (45 mii t., 1988), conserve de fructe, țigări ș.a. Din supr. țării 24,8 la sută se cultivă cu cereale, sfeclă de zahăr, măslini, viță de vie (88 mii t struguri, 1988), citrice ș.a. Pe pășuni (13,8 la sută din supr. țării) se cresc ovine (1,4 mil. capete, 1988), caprine (0,98 mil. capete, 1988), bovine. C. f.: 380 km. Căi rutiere: 2,7 mii km. Moneda: 1 leka = 100 qindarka. Exportă petrol și produse petroliere, bitum, min. de fier și de crom, cupru, produse alim. (conserve de fructe, țigarete, vinuir ș.a.) și importă mașini și utilaje, mijloace de transport, produse chimice, semifabricate, textile, bunuri de consum. – Istoric. Locuit în antic. de triburi ilirice și trace, terit. A. face parte din Imp. Roman (167 î. Hr. – 395 d. Hr.) apoi, timp de 9 sec. din Imp. Bizantin. Primele state feudale albaneze iau ființă în sec. 12-14. Rezistența înverșunată opusă expansiunii otomane începută în 1389 cunoaște apogeul (1443-1468) sub Gjergj Kastrioti (Skanderbeg). După 1479 A. devine pentru mai mult de 4 sec. prov. a Imp. Otoman. în urma răscoalelor antiotomane (1908-1912), în cursul primului război balcanic, Congresul Național Albanezde la Vlorë proclamă independența țării (28 nov. 1912), recunoscută pe plan internațional la Conferința de la Londra (1913). În timpul primului război mondial terit. A. devine teatru de operațiuni militare. În dec. 1924 puterea este preluată de Ahmed Zogu, care, după proclamarea A. ca republică (21 ian. 1925), devine președinte, iar din 1928, rege, sub numele de Zogu I (1928-1939). Atacată de Italia fascistă la 7 apr. 1939, A. este ocupată în cursul aceleiași luni, în ciuda rezistenței populare. Crearea Frontului de Eliberare Națională la Conferința de la Peza (16 sept. 1942), transformarea Comitetului Antifascist de Eliberare Națională în guvern democratic provizoriu în frunte cu Enver Hodja (Hoxha) (20 oct. 1944) duc la eliberarea întregului teritoriu de sub dominația fascistă (29 nov. 1944). La 11 ian. 1946, A. se proclamă republică populară. Guvernul controlat de comuniști adoptă o serie de măsuri, care pregătesc condițiile pentru instaurarea structurilor totalitare. Devenit Partdul Muncii (1948), partidul comunist manifestă inițial o totală fidelitate față de U.R.S.S., dar măsurile de destalinizare, adoptate de N.S. Hrușciov, determină distanțarea ulterioară a A. de U.R.S.S. și apropierea ei de R.P. Chineză. Criticile formulate de Partidul Muncii la adresa Partidului Comunist Chinez, după moartea lui Mao Zedung, duc la deteriorarea relațiilor între cele două partide și țări și la suspendarea asistenței economice oferite de China (1978). A. se angajează într-o politică de autoizolare, continuată după moartea lui Enver Hodja (11 apr. 1985) de succesorul său, Ramiz Alia. În 1989, acesta a inițiat însă contacte cu unele state occidentale, iar în 1990 a anunțat unele măsuri de atenuare a rigidității totalitare. În 1991, în cadrul modificărilor majore petrecute în viața politică internațională și ca urmare a exodului de populație în statele vecine, însoțit de puternice manifestații de stradă, regimul a fost nevoit să organizeze alegeri pluripartite. Alegerile au fost cîștigate de Partidul Muncii (fost Comunist, devenit ulterior Socialist). Organismul suprem legislativ este Adunarea Populară, aleasă pe patru ani, iar cel executiv Consiliul de Miniștri. Alegerile legislative din 22 mart. 1992 au fost cîștigate de Partidul Democratic, punîndu-se capăt regimului comunist din A. La 3 apr. 1992 președintele Ramiz Alia a demisionat. Parlamentul a ales în funcția de președinte pe liderul Partidului Democratic, Sali Berisha (8 apr. 1992).

ALBERT I, rege al Belgiei (1909-1934). A sprijinit înfăptuirea unor reforme social-economice și militare. Comandant suprem al armatei în primul război mondial.

ALEP (ALEPPO, HALAB), oraș în N Siriei; 1,31 mil. loc. (1989). Nod de comunicații. Aeroport internațional. Ind. ușoară (textilă) și alim.; ciment. Universitate. Celebră citadelă arabă din ev. mediu; moschei. A cunoscut, succesiv, stăpînirea statelor hittit, Mitanni, Egipt (milen. 3-2 î. Hr.), a perșilor (6-4 î. Hr.); inclusiv prov. romană Siria (64 î. Hr.), apoi în Imp. Bizantin. Cucerit de arabi (636). În sec 12-13, a cunoscut o perioadă de înflorire. Încorporat Imp. Otoman în 1516. A decăzut după deschiderea Canalului Suez. În primul război mondial cucerit de Aliați (1918). În 1920 întră în componența Siriei.

ALLENBY [ælənbi], Edmund Henry Hynman, viconte de (1861-1936), mareșal britanic. În timpul primului război mondial, comandant al trupelor britanice pe frontul din Franța, îar în 1917-1918 al forțelor Antantei din Egipt și din Palestina.

AMIENS [amiẽ], oraș în N Franței (Picardia), pe Somme: 154,5 mii loc. (1982, cu suburbiile). Nod feroviar. Filaturi și țesături de lînă, încălț., metalurgie și produse alim. Universitate. Cetate puternică în ev. med. Cea mai mare catedrală gotică din Franța (sec. 13), cu sculpturi celebre. Monumente din sec. 15-18. Muzeul Picardiei (decorat de Puvis de Chavannes). La A. s-a încheiat, la 27 mart. 1802, un tratat de pace între Marea Britanie și Franța cu aliatele ei, Spania și Republica Batavă. Teatrul unor violente lupte în timpul primului război mondial (1918).

ANSCHLUSS [ánșlus] 1. Mișcare politică apărută după primul război mondial, ce viza alipirea Austriei la Germania. Constituită inițial în Austria, s-a dezvoltat în Germania după preluarea puterii de către Hitler. 2. Anexarea Austriei de către Germania nazistă la 12 mart. 1938.

TRIPLA ÎNȚELEGERE (ANTANTA), denumire a blocului militar și politic, format în anii 1904-1907 de Marea Britanie, Franța și Rusia. În cursul primului Război Mondial i s-au alăturat și alte state. Era îndreptată împotriva Triplei Alianțe.

TRIPLA ALIANȚĂ, denumire a blocului politic și militar, constituit în 1882 prin aderea Italiei la alianța dintre Germania și Austro-Ungaria (încheiată în 1879). S-a caracterizat printr-o politică agresivă. Ascuțirea contradicțiilor dintre statele T.A. și cele ale Antantei a provocat izbucnirea Primului Război Mondial. S-a destrămat în 1915, prin ieșirea Italiei din blocul militar al Puterilor Centrale și aderarea acesteia la Tripla Înțelegere.

ANTONESCU, Ion (1882-1946, n. Pitești), mareșal și om politic român. A parcurs toate treptele ierarhiei militare, de la sublocotenent (1904) la general de brigadă (1931) și mareșal (1941). În timpul primului război mondial a fost colaborator de bază al generalului Prezan, contribuind la elaborarea planurilor de operații militare. Comandant al școlii de la Sibiu și al Școlii Superioare de Război (1927-1929, 1931-1933). Atașat militar al României la Paris (1922), Londra și Bruxelles (1923). Șef al Marelui Stat Major (1933-1934), ministru al Apărării Naționale (1937-1938) și ministru ad-interim al Aerului și Marinei (febr.-mart. 1938). A protestat energic împotriva acceptării notelor ultimative ale guvernului sovietic din 26-27 iun. 1940, cerînd apărarea teritoriului național; internat la mănăstirea Bistrița din dispoziția regelui Carol al II-lea. În urma dictatului de la Viena, A. a fost însărcinat, la 4 sept. 1940, cu formarea guvernului, fiind învestit cu puteri depline. A. a impus regelui Carol al II-lea să abdice (6 sept. 1940), succesiunea tronului revenind lui Mihai I. În ian. 1941, A. a înăbușit rebeliunea legionară. A condus țara prin decrete-legi. A promovat o politică externă alături de Germania și Italia. În iun. 1941 a decis intrarea României în război pentru recuperarea Basarabiei și a N Bucovinei și a continuat operațiunile militare și dincolo de Nistru. După înfrîngerea de la Stalingrad a permis și inițiat tratative secrete privind scoaterea țării din război. A fost înlăturat de la putere prin lovitura de stat de la 23 aug. 1944; preluat de Armata Roșie (sep. 1944), a fost ținut pe teritoriul sovietic pînă în apr. 1946; adus în țară, a fost judecat, în mai 1946, de „tribunalul poporului” din București; a fost condamnat la moarte și executat la închisoarea Jilava (1 iun. 1946).

AUSTRIA, Republica ~, stat federal în Europa Centrală; 83,8 mii km²; 7,62 mil. loc. (1989). Limba de stat: germana. Cap.: Viena. Orașe pr.: Graz, Linz, Salzburg, Innsbruck. Pop. urbană: 55,1 la sută. Este format din 9 landuri. Țară muntoasă (Alpii Orientali sau Austrieci și Prealpii ocupă 3/4 din supr, țării), cu alt. mai coborîte în E, în bazinul Vienei (pe Dunăre) și în Burgenland (sector al Cîmpiei Panonice). Climă temperat-continentală cu precipitații bogate în reg. alpină (peste 2.000 mm/an). Dunărea străbate A. pe c. 300 km. Resurse de subsol variate, dar cu rezerve restrînse (excepție magnezitul); petrol, gaze naturale, min. de cupru, grafit, lignit, plumb, marmură, magneziu (c. 40 la sută din prod. mondială). Ind. A. produce energie electrică (50,2 miliarde kWh, 1989), oțel (5 mil. t, 1989), aluminiu (169,2 mii t, 1989), material rulant, echipament energetic și electrotehnic, utilaje industriale, cauciuc sintetic, medicamente, ciment (4,75 mil. t, 1989), produse textile și alim. Pădurile (38,1 la sută din supr. țării) favorizează dezvoltarea ind. de prelucr. a lemnului, celulozei și hîrtiei (255,6 mii t hîrtie de ziar, 1989), 17,1 la sută din supr. A. este cultivată cu grîu, secară, orz, cartofi (0,9 mil. t, 1988), ovăz, sfeclă de zahăr; creșterea intensivă a animalelor: bovine (2,6 mil. capete, 1988), porcine (3,9 mil. capete, 1988). C. f.: 6.482 km (3.219 electrifcați). Căi rutiere non-urbane: 11.676 km (1.405 km autostrăzi, 1988). Turism intens (12,9 mil. vizitatori străini, 1979), care asigură 1/3 din venitul național. Exportă produse metalurgice și ale ind. constr. de mașini (peste 1/2), produse chimice, textile, celuloză și hîrtie, produse din lemn ș.a. și importă materii prime și semifabricate, utilaje și mașini, bunuri industriale de consum, mijloace de transport, combustibili, produse alim. ș.a. – Istoric. Locuită în antic. de triburi germanice, A. a devenit în 1156 ducat în cadrul Imp. Romano-German. Stăpînită de Habsburgi (sfîrșitul sec. 13), care, obținînd în sec. 16-18 coroana imperială, au implicat A. aproape în toate coalițiile războaielor europene. A. și-a extins puterea asupra Cehiei, Sileziei, Ungariei, Transilvaniei și a altor teritorii. La sfîrșitul sec. 18 și începutul sec. 19, A. a participat la aproape toate coalițiile antinapoleneene. În 1806, Francisc II a renunțat la titlul de împărat romano-german, devenind împărat al A. În 1815, a participat la crearea Sfintei Alianțe. În 1848-1849 în A. și în terit. ocupate (Ungaria, Transilvania, Cehia) au avut loc revoluții burghezo-democratice. În urma războaielor cu Franța și Italia (1859) și cu Prusia (1866), A. a pierdut, rînd pe rînd, posesiunile din Pen. Italică și din Germania. În 1867 s-a creat monarhia dualistă austro-ungară, cu tendințe expansioniste în Balcani. Austro-Ungaria a participat la primul război mondial alături de Germania. În 1918, Imp. Habsburgic s-a destrămat și a luat ființă Austria (cu granițele fixate de Tratatul de la Saint-Germain, în 1919). La 12 nov. 1918, A. a fost proclamată republică. În mart. 1938, Germania hitleristă a ocupat A., anexînd-o (Anschluss). Eliberată în 1945, în cea mai mare parte de armata sovietică, A. a rămas temporar sub administrația U.R.S.S., S.U.A., Marii Britanii și Franței. La 27 apr. 1945 este proclamată cea de-a doua republică. Tratatul de stat semnat la Viena, la 15 mai 1955, restabilește suveranitatea A. Parlamentul austriac, adoptă, la 26 oct. 1955, Legea Constituțională asupra neutralității permanente a statului austriac. A. este o republică federală. Activitatea legislativă este exercitată de Adunarea Federală, compusă din Consiliul Federal și Consiliul Național, iar cea executivă, de guvernul federal (condus de liderul partidului majoritar din Consiliul Național).

AUSTRO-UNGARIA, monarhie dualistă condusă de împăratul Austriei (concomitent și rege al Ungariei), creată în 1867, în urma înțelegerii dintre cercurile conducătoare din Austria și Ungaria. S-a destrămat în 1918, în condițiile înfrîngerii suferite în primul război mondial și ale avîntului mișcării de eliberare națională a popoarelor subjugate, care au dus la formarea statelor naționale Austria, Ungaria și Cehoslovacia; o parte a terit. anexate de fostul Imp. Austro-Ungar s-au unit cu Polonia, Italia, Iugoslavia și România.

AVERESCU, Alexandru (1859-1938, n. Ismail), mareșal și om politic român. A parcurs toate gradele militare, de la sublocotenent (1881), la general de brigadă (1906) și mareșal (1930). Comandant al Școlii Superioare de Război (1894-1895). Atașat militar la Berlin (1895-1898); ca șef al Marelui Stat Major (1911-1913) a elaborat planul de luptă al armatei române în timpul celui de-al doilea război balcanic; ministru de război (1907-1909). Excepțional comandant de oști, erou al primului război mondial, A. a obținut răsunătoarele victorii de la Mărăști și Oituz (1917). Ministru în repetate rînduri, prim-ministru (1918, 1920-1921, 1926-1927), ministru secretar de stat și consilier regal (1938). A înființat (1918) și condus Liga (din 1920 Partidul) Poporului; a militat pentru consolidarea statului național unitar român, împotriva curentelor extremiste, pentru un regim parlamentar-constituțional. Teoretician și gînditor militar („Tactica”, „Notițe zilnice din război. 1916-1918”). M. de onoare al Acad. (1923).

BADOGLIO [badóλo], Pietro (1871-1956), mareșal și om politic italian. S-a distins în primul război mondial în luptele de la Monte Sabatino (1916). A condus forțele italiene în războiul de agresiune împotriva Ethiopiei (1935-1936). Ca prim-min. (1943-1944) a semnat capitularea Italiei (sept. 1943).

BALCH, Emily Greene (1867-1961), sociolog, om politic și economist american. Lider al mișcării femeilor pentru pace în timpul și după primul război mondial. Fondatoare a Ligii Internaționale a Femeilor pentru Pace și Libertate (1919). Premiul Nobel pentru pace (1946), împreună cu J.R. Mott.

BELOW, Otto von (1857-1944), general german. În primul război mondial a contribuit la victoriile de la Tannenberg (26-31 aug. 1914), lacurile Mazuriene (9-14 sept. 1914), Curlanda (aug.-sept. 1915), Caporetto (oct.-nov. 1917).

BETHMANN-HOLLWEG, Theobald von (1856-1921), om politic german. Cancelar al Reichului (1909-1917). A avut un rol important în pregătirea și declanșarea primului război mondial.

BIELORUSIA (BELARUS), Republica ~, stat în Europa estică; 207.6 mii km²; 10,2 mil. loc. (1989); 64,2% bieloruși; ruși, polonezi, ucrainieni, evrei. Limba de stat: bielorusa. Cap.: Minsk. Orașe pr.: Gomel, Moghilev, Grodno, Brest. Este împărțit în șase reg. Relief de cîmpie joasă în S, colinară în N și E, cu șiruri de morene cu alt. max. de 345 m. Climă temperat-continentală excesivă în E, cu nuanțe maritime în V (precipitații 500-700 mm/an). Rîuri pr.: Nipru (cu afl. Berezina și Pripet), Daugava (Dvina de Vest), Neman și Bugul de Vest. Peste 1/3 din terit. este mlăștinos (mai ales în reg. Polesia de S). Lacuri numeroase de origine periglaciară. Expl. de petrol, gaze naturale, turbă, sare gemă, săruri de potasiu, cărbune. Ind. B. produce energie electrică (36,3 miliarde kWh, 1986), autocamioane, tractoare, strunguri, mașini unelte, aparate de radio, televizoare și produse electrotehnice, aparate optice. Ind. chimică produse îngrășăminte, cauciuc sintetic, fire și fibre chimice, mase plastice și produse petroliere. Mari cantități de ciment, sticlă, mobilă, cherestea și hîrtie. Ind. bunurilor de consum produce tricotaje și conf., fire de lînă și bumbac, încălțăminte, ulei, produse din carne și lactate, conserve ș.a. Se cultivă 33,4% din supr. țării mai ale cereale (45%); grîu, secară, orz, ovăz (7,1 mil. t, 1986). Mari producții de cartofi (13,4 mil. t, 1986), sfeclă de zahăr (1,6 mil. t, 1986), in (95 mii t, 1986), legume, plante furajere. Peste 50% din valoarea prod. agricole este dată de creșterea animalelor: bovine pentru carne și lapte (7,5 mil. capete, 1987), porcine (5,1 mil. capete, 1987), păsări de curte. C. f.: 5,54 mii km; căi rutiere: 44,4 mii km; navigație fluvială pe Nipru, Berezina, Dvina de Vest ș.a. și canale: 3,8 mii km. – Istoric. Locuit din timpuri străvechi, o mare parte a terit. B. (Rusia apuseană), a intrat, începînd din sec. 9, în componența Rusiei Kievene. În sec. 11-12, în condițiile fărîmițării feudale, pe terit. B. s-au constituit mai multe cnezate între care: Poloțk-Minsk, Turov-Pinsk și Smolensk. În sec. 13-14, treptat, terit. B. au fost cucerite de lituanieni și incluse în Marele Ducat al Lituaniei (din 1569, Rzecsposlolita). În această perioadă a apărut denumirea de „Rusia Albă” pentru terit. de vest ale Rusiei. La sfîrșitul sec. 18, terit. B. a fost anexat de Rusia. Populația din B. a participat la evenimentele revoluționare din 1905-1907, precum și la cele din febr. și nov. 1917. În timpul primului război mondial, B. a devenit teatrul de luptă al beligeranților, partea de V a țării fiind ocupată de trupele germane. În nov. 1917, în B. s-a instaurat puterea sovietică, iar la 1 ian. 1919 s-a constituit R.S.S. Bielorusia. Prin tratatul ruso-polon de la Riga (mart. 1921) partea de V a B. a trecut la Polonia. La 30 dec. 1922, B. a intrat în componeneța U.R.S.S.; în nov. 1939, B. apuseană a fost inclusă în R.S.S. Bielorusia. Ocupată în 1941 de trupele hitleriste, în B. s-a organizat o puternică mișcare de partizani. În iul. 1944, a fost eliberată de trupele sovietice. La 25 aug. 1991 B. și-a proclamat independența. Membră a O.N.U. (din 1945).

BLASCO IBÁÑEZ [ivañéθ], Vicente (1867-1928), prozator și publicist spaniol. Romane regionaliste de orientare naturalistă („Trestii și noroi”, „Casa blestemată”), de inspirație psihologică („Arena însîngerată”), social-politică și de evocare a primului război mondial („Cei patru cavaleri ai Apocalipsului”, „Mare nostrum”). Violente pamflete politice; memorialistică („Un romancier în jurul lumii”).

BOCK, Fedor von (1880-1945), feldmareșal german. A luptat în primul război mondial. În perioada interbelică a contribuit la refacerea potențialului militar al armatei. Pe frontul de Est a comandat grupurile de armate „centru ” (1941) și „sud” (1942), iar pe cel de Vest a condus grupul de armate B, participînd la cucerirea Belgiei, Olandei și Franței (1940).

BOSNIA ȘI HERȚEGOVINA (BOSNA i HERCEGOVINA), rep. în cadrul Iugoslaviei, situată în partea centrală a țării; 51,1 mii km²; 4,44 mil. loc. (1988). Limba de stat: sîrbo-croata. Cap. Sarajevo. Orașe pr.: Zenica, Banja Luka, Mostar. În V se întind Alpii Dinari iar în N o mică parte din C. Savei. Climă temperată, cu nuanțe mediteraneene în V. Rîuri, care constituie importante surse hidroenergetice (Bosna, Drina, Vrbas). Expl. de cărbuni, min. de fier, zinc, plumb. Întreprinderile ind. produc: oțel (60% din prod. federației), energie electrică, utilaj electrotehnic, minier, chimic, produse textile și alim. Pomicultură, viticultură, silvicultură. Culturi de grîu, porumb, floarea soarelui. Locuită din antic, de triburi ilirice, întră în stăpînirea Romei (sec. 3-1 î. Hr.). În sec. 7-12 iau ființă primele cnezate și regate slave: Banatul Bosniei (regat din 1377) și Banatul Rama (Herțegovina). Invadată de turci (1386), Bosnia a devenit prov. otomană (1463), iar Herțegovina în 1482. Ocupată în 1878 de Austro-Ungaria, în 1908 prov. B. și H. a fost anexată la aceasta. După primul război mondial, integrată Regatului Sîrbilor, Croaților și Slovenilor (din 1929 Iugoslavia). Una dintre cele șase rep. federale ale Iugoslaviei (1946). În 1991 și-a declarat independența.

BREST-LITOVSK, Tratatele de Pace de la ~, semnate între Puterile Centrale și aliații lor (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Turcia) pe de o parte, Rep. Ucraina (9 febr. 1918 ) și Rusia Sovietică (3 mart. 1918), pe de altă parte. Ele încheiau ostilitățile între aceste state în primul război mondial. Se recunoștea pierderea de către Rusia Sovietică, a Poloniei, Lituaniei, Ucrainei, o parte a Bielorusiei, a provinciilor baltice, a Finlandei și Transcaucaziei. Izolată ca urmare a acestui tratat, România a fost silită să semneze Pacea de la București.

BUCUREȘTI, cap. României, municipiu în S țării, în Cîmpia Română, pe Dîmbovița și afl. său Colentina, la 70-90 m alt., la intersecția paralelelor de 44°25′50″ lat. N cu meridianul de 26°06′50″ long. E; 2.107177 loc. (1991; împreună cu Sectorul Agricol Ilfov 2.375.679 loc. și o densitate de 1.277 loc./km²). Municipiul propriu-zis se întinde pe 226 km² și este împărțit în șase sectoare ad-tive urbane. Sectorul Agricol Ilfov, care este subordonat municipiului, are 1.594 km², 268.502 loc. (1991) și cuprinde un oraș (Buftea) și 38 com. Cel mai important centru politic, economic, științific și cultural al țării. Ind. puternică (c. 13% din producția ind. a țării) cu o mare diversitate de ramuri. Mari termocentrale (București-Sud, București-Vest Militari ș.a.), laminoare, întreprinderi constructoare de mașini: utilaj greu, linii de ciment, turboagregate, motoare cu combustie internă, utilaj siderurgic, petrolier și chimic, mașini-unelte și agregate, mașini și utilaje agricole, locomotive și vagoane, avioane și elicoptere, autobuze, troleibuze și tramvaie. Se detașează subramurile electrotehnică (cabluri, ascensoare, bunuri casnice ș.a.), electronică (calculatoare și mașini de calcul, cinescoape, elemente pentru automatizări, aparate de radio și TV ș.a.) și mecanică fină și optică (aparatură medicală, ace de tricotat, microscoape, aparate de măsură și control, utilaj de precizie etc.); întreprinderi chimice (mase plastice, vopsele și coloranți, anvelope și articole din cauciuc, produse farmaceutice și cosmetice ș.a.); întreprinderi de materiale de construcții (prefabricate de beton, prelucr. marmurei, articole de porțelan și faianță ș.a.); întreprinderi de prelucr. a lemnului (mobilă, placaje și furnire, instrumente muzicale, chibrituri). Numeroase întreprinderi de piel., marochinărie, blănărie și încălț., poligrafice, textile (filaturi și țesături de bumbac, lînă, mătase, in și cînepă, iută și pîslă ș.a.) și alim. (morărit și panificație, conserve din carne și legume, produse lactate, uleiuri vegetale, produse zaharoase, alcool, bere, țigarete ș.a.). Pr. nod feroviar (nouă magistrale și o c. f. de centură de 74 km) și rutier (șapte magistrale, numeroase autogări) al țării; aeroporturile „Băneasa” (inaugurat în 1920 pentru traficul intern) și „București-Otopeni” (inaugurat 1970, pentru traficul internațional). Metrou cu 3 linii magistrale, construite între 1974 și 1989, însumînd c. 60 km lungime. În B. își au sediul Parlamentul, Guvernul, Președenția, marea majoritate a partidelor politice, numeroase instituții cultural-științifice printre care: Academia Română (fundată în 1866), peste 60 de institute de cercetări științifice, studii și proiectări, mari biblioteci (a Academiei, fundată în 1867, c. 7,5 mil. vol.; Biblioteca Națională, fundată în 1955, c. 7 mil. vol.: Biblioteca Universitară, fundată în 1896, c. 2 mil. vol., incendiată în 22-23 decembrie 1989). Învățămîntul superior este reprezentat prin Universitatea B. (înființată în 1864), Universitatea de medicină și Farmacie „Carol Davila”, institutele Politehnic, Construcții, de Arhitectură „Ion Mincu”, Agronomic „N. Bălcescu” și academiile de Studii Economice, de Muzică, de Teatru și Film, de Artă, de Educație Fizică (în total cu 56 de facultăți), precum și prin numeroase colegii tehnice, economice, de administrație și secretariat, informatică și asistență socială etc. În B. există numeroase instituții muzicale: Opera Română, Filarmonica „G. Enescu”, Orchestra Națională a Radiodifuziunii ș.a. și teatre („Național”, „Comedie”, „Mic”, „Lucia Sturdza-Bulandra”, „C.I. Nottara”, „Odeon”, de Revistă „C. Tănase” ș.a.). Monumente de arhitectură: bisericile Curtea Veche, Mihai Vodă (sec. 16), a Patriarhiei, Doamnei, Sf. Gheorghe Nou (sec. 17), Colțea, Kretzulescu și Stravropoleos (sec. 18), mănăstirile Radu Vodă (sec. 17) și Antim (sec. 18), palatele Ghica-Tei, Șuțu, Știrbei, Regal, Justiției, Poștelor (azi Muzeul Național de Istorie), C.E.C., Cantacuzino (azi Muzeul Muzicii Românești), Victoria (sediul Guvernului); casa Melik, Hanul lui Manuc, clădirea Școlii Centrale de Fete, Universitatea, Ateneul Român, Rectoratul Universității, Academia Militară, numeroase statui, busturi, fîntîni etc. Muzee: Național de Istorie, de Artă al României, Satului, de Istorie Naturală „Gr. Antipa”, Militar Central, Colecțiilor de Artă, Geologiei, Țăranului Român, Tehnic „ing. D. Leonida”, Sticlei și Porțelanului etc. În B. există mari complexe și baze sportive (Stadionul Național, „Steaua”, „Dinamo”, „Steaua”, „Giulești”, „Palatul Sporturilor și Culturii”), parcuri („Tineretului”, 200 ha, „Herăstrău”, 187 ha, „Cișmigiu”, 13 ha – cea mai veche grădină publică, inaugurată în 1860, „Parcul Carol”, 36 ha) ș.a. Grădina Botanică (10,5 ha), Grădina Zoologică Băneasa ș.a. În B. se află numeroase edituri de stat și particulare, studiouri centrale de radio și televiziune și altele independente, apar o mare diversitate de ziare și reviste. În anii de după cel de al doilea război mondial, B. a cunoscut un proces intens de modernizare și sistematizare într-o concepție urbanistică cvasiunitară, monotonă, construindu-se mari și uniforme ansambluri de locuințe (Titan-Balta Albă, Drumul Taberei, Berceni-Giurgiului, Rahova-șos. Alexandriei, Militari, Pantelimon, Colentina, Floreasca ș.a.), dar și unele clădiri monumentale: Casa Presei Libere (1952-1957), Sala Palatului (1960), Pavilionul Expoziției (1964), Studioul de televiziune (1969), Institutul Politehnic (1972), Teatrul Național (1974), Hotelul „Intercontinental” ș.a. În cadrul așa-zisului program de sistematizare a centrului istoric al orașului a fost demolată c. 1/3 din suprafața zonei centrale a municipiului, o dată cu aceasta dispărînd numeroase monumente istorice și de arhitectură. În urma cutremurelor din 1940, 1977, 1986 și 1990, în B. au fost distruse și avariate un număr mare de locuințe, edificii administrative, monumente istorice, școli, spitale ș.a., înregistrîndu-se totodată numeroase pierderi de vieți omenești. Menționat pentru prima oară într-un hrisov dat la 20 sept. 1459, de către Vlad Țepeș, orașul B. are însă o existență mult mai veche. Pe terit. actual al orașului s-au descoperit urme de așezări din neolitic, epoca bronzului și a fierului, iar din sec. XIV existența unei așezări feudale. Grație așezării sale favorabile din punct de vedere comercial, orașul s-a dezvoltat și s-a extins, începînd încă de la mijl. sec. 16 (din vremea domniei lui Mircea Ciobanul) și continuînd în sec. 17 (în vremea domniilor lui Matei Basarab, Șerban Cantacuzino și Constantin Brîncoveanu), devenind pr. centru economic, politic și cultural al țării. Capitala permanentă a Țării Românești din 1659, B. a fost principalul centru al Revoluției de la 1848 din Țara Românească. După înfăptuirea Unirii Principatelor de la 24 ian. 1859, B. a devenit capitala statului român (1862) și a cunoscut în a doua jumătate a sec. 19 o puternică dezvoltare. Ocupat de germani și de aliații lor la 23 nov. /6 dec. 1916, în timpul primului război mondial, orașul a fost eliberat în nov. 1918, devenind, după unire, capitala statului național unitar român. În perioada interbelică, în B. s-au înființat și și-au desfășurat activitatea numeroase instituții publice, administrative, economice și culturale. Orașul a avut mult de suferit de pe urma bombardamentelor anglo-americane din primăvara și vara anului 1944, și a bombardamentelor germane din aug. 1944, care au avariat numeroase clădiri (Teatrul Național ș.a.) și au făcut numeroase victime. La 23 aug. 1944, în B. a avut loc o lovitură de stat, soldată cu întoarcerea armelor împotriva Germaniei. La 8 nov. 1945, de ziua regelui, a fost reprimată, de autoritățile comuniste, marea manifestație promonarhică inițiată de organizațiile de tineret ale PNL și PNȚ. În cadrul Revoluției Române din dec. 1989 la B. s-a desfășurat (21-22 dec.) mari manifestații populare anticomuniste și anticeaușiste, soldate cu ciocniri între demonstranți și forțele de represiune, în urma cărora regimul dictatorial a fost răsturnat. La B. au fost semnate următoarele tratate de pace: 1) la 16/28 mai 1812, tratatul prin care se punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812); Basarabia era anexată Rusiei; Serbia obținea autonomie internă; totodată se sancționa alipirea Gruziei de V la Rusia; 2) la 19 febr. / 3 mart. 1886, tratatul care punea capăt războiului dintre Serbia și Bulgaria; 3) la 28 iul. / 10 aug. 1913, tratatul care încheia al Doilea Război Balcanic. Grecia obține S Macedoniei și o parte din Tracia apuseană, iar Serbia aproape întreaga parte de N a Macedoniei; totodată, prin acest tratat s-a hotărît ca partea de S a Dobrogei, jud. Durostor și Caliacra, Cadrilaterul pînă la linia Turk-Smil-Ekrené să între în componența României. 4) la 4 aug. 1916, tratatul de alianță între România și Aliați (Franța, Marea Britanie, Rusia, Italia) privind intrarea României în război. 5) la 24 apr. / 7 mai 1918, tratatul dintre România și Puterile Centrale, încheiat în urma defecțiunii militare a Rusiei soldată cu semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk; prin el se impuneau României condiții înrobitoare: cedarea Dobrogei către Bulgaria, rectificări de frontieră (5.600 km²) în Carpați în favoarea Austro-Ungariei, clauze economice dezastruoase privind livrările de produse agricole, lemn, petrol ș.a. Tratatul nu a fost ratificat de Parlament și suveran și România l-a denunțat la 28 oct. 1918.

BULGARIA, stat în SE părții centrale a Europei, în Pen. Balcanică; 110,9 mii km²; 9 mil. loc. (1989). Limba de stat: bulgara. Cap.: Sofia. Orașe pr.: Plovdiv, Varna, Ruse, Burgas. Pop. urbană: 63,5%. Este împărțit în opt regiuni și capitala. Țară muntoasă, traversată în centru de M-ții Balcani (Stara Planina) și M-ții Sredna Gora, care în SV trec în munții, mai înalți, Rila și Rodopi (alt. max. din B., 2925 m, vf. Musala). În N alt. coboară treptat spre valea Dunării (Pod. Prebalcanic). Climă temperat-continentală cu cu nuanțe mediteraneene în S. Expl. de cărbuni (34,3 mil. t., 1988), cupru, zinc, plumb, bauxită, min. de fier, mangan, petrol și expl. forestiere. Ind. dă peste 60% din venitul național. Produce energie electrică (44,3 miliarde kWk, 1988), oțel, metale neferoase, mașini-unelte, aparataj electronic și electrotehnic, autovehicule, nave, produse chimice, ciment (5 mil. t., 1989), țesături, zahăr, conserve de fructe, vinuri (3,7 mil. hl., 1988), esențe de trandafir. Terenurile cultivate reprezintă 37,3% din terit. B. pe care se cultivă grîu (4,7 mil. t, 1988), secară, porumb (1,6 mil. t., 1988), orez, cartofi, sfeclă de zahăr, tutun (117 mii t., 1988), bumbac, in, cînepă. Pomicultură, legumicultură, viticultură (929 mii t. struguri, 1988) și vaste culturi de trandafiri. Pășunile și fînețele reprezintă 18,3% din supr. țării pe care se cresc ovine (8,9 mil. capete, 1988), bovine, porcine (4 mil. capete, 1988); e dezvoltată și sericicultura. C. f.: 4.300 km (2.588 km electrificați, 1988). Căi rutiere: 36.897 km (258 km autostrăzi, 1988). Flota comercială: 1,2 mil. t. Moneda: 1 leva = 100 stotinki. Exportă echipament ind., mijloace de transport (c. 1/2), produse alim., materii prime, bunuri de larg consum ș.a. și importă combustibili, materii prime minerale și produse metalurgice (c. 1/2), echipament ind., mijloace de transport (c. 1/3), materii prime agricole și forestiere, produse chim. ș.a. – Istoric. Locuit din timpuri străvechi de triburi trace, terit. B. a făcut parte în sec. 1-4 din Imp. Roman, iar în sec. 5-7 din cel Bizantin. În sec. 5-6 terit. țării a fost populat de triburi slave, iar în a doua jumătate a sec. 7 de triburile protobulgare, asimilate de slavi în procesul cristalizării relațiilor feudale. În 681 se creează primul țarat bulgar, cu capitala la Pliska, care a dăinuit pînă în 1018, cînd a fost cucerit de bizantini. Ocupația bizantină s-a menținut pînă la răscoala din 1185-1186, condusă de frații Petru și Asan, de origine românească, în urma căreia s-a creat Imp. Vlaho-Bulgar, care a atins o mare înflorire în timpul domniei lui Ioan Asan II (1218-1241). La sfîrșitul sec. 14, B. a fost cucerită de turci, sub stăpînirea cărora a rămas cinci secole. Lupta de eliberare a poporului bulgar de sub jugul otoman a luat amploare în sec. 19, culminînd cu răscoala din mai 1876. În urma Războiului Ruso-Româno-Turc (1877-1878), B. a fost eliberată și proclamată principat (1878), sub suzeranitatea Imp. Otoman; la 5 oct. 1908 și-a proclamat independența, iar Ferdinand de Saxa-Coburg (ales cneaz în 1887) a luat titlul de țar al bulgarilor. În 1912-1913, B. a participat la războaiele balcanice (în urma cărora o serie de terit. au ieșit din componența statului bulgar), iar 1915 a intrat în primul război mondial de partea Puterilor Centrale. Înfrîngerea Bulgariei, care a semnat Pacea de la Neuilly (1919), a favorizat ascensiunea lui A. Stamboliiski, ostil participării la război. Conducător al Uniunii Populare Agrare, el a preluat puterea, fiind răsturnat în 1920 de forțele de dreapta. Pentru a pune capăt instabilității politice, Boris al III-lea a introdus un regim autoritar (1934). Orientarea revizionistă a politicii externe a apropiat B. de Germania nazistă. B., beneficiind de sprijinul Puterilor Axei și al U.R.S.S., a silit România să-i retrocedeze Cadrilaterul (1940) și a participat, alături de Germania și Italia, la ocuparea Greciei și Iugoslaviei. În stare de război cu Marea Britanie și Franța, B. a rămas neutră față de U.R.S.S., care i-a declarat, totuși, război (5 sept. 1944). Intrarea Armatei Roșii în B. a făcut posibilă luarea puterii de către comuniști (9 sept. 1944), care au trecut la epurări sîngeroase, apoi la eliminarea adversarilor politici (execuția lui N. Petkov). Monarhia a fost abolită (15 sept. 1946), B. devenind republică populară. Regimul comunist sub conducerea lui Todor Jivkov, s-a angajat în industrializarea și colectivizarea forțată și a secondat cu fidelitate U.R.S.S., în acțiunile de politică externă. În 1989, în cadrul modificărilor majore petrecute în viața politică internațională și ca urmare a intensificării nemulțumirii poporului, au avut loc manifestații de stradă soldate cu înlăturarea lui Todor Jivkov în nov. 1989. Sub presiunea populară președintele Petăr Mladenov, implicat în intenția de reprimare a mișcărilor revoluționare de la sfîrșitul anului 1989, a demisionat (1990). Funcția de șef al statului a fost preluată de liderul grupărilor de opoziție, Jelio Jelev.

balet (< fr. ballet, it. balletto, de la ballo, dans), reprezentație teatral-muzicală bazată pe dans* și (uneori) pantomimă, cu argument literar (libret*), sprijinită cel mai adesea pe muzică (uneori se folosesc și texte diverse) special compusă sau pe colaje din compoziții destinate inițial execuției în concert (1) sau din efecte sonore diverse (b. contemporane). Ca și opera*, b. a râvnit la începuturile sale să reînvie marea tradiție a spectacolului total, sincretic*, din antichitatea elină [v. tragedie (1)]. B. a luat naștere în Franța, ca b. de curte (practicat, prin îngemănarea muzicii vocale sau instr. – mai târziu cu precădere – cu dansul, în cadrul ritualurilor și serbărilor regale), evoluând către spectacolul organizat după modelul italienizat (Ballet comique de la reine, 1581, socotit ca prima lucrare în gen). Treptat, b. a asimilat diverse forme și maniere de dans, cunoscând o epocă de înflorire în timpul lui Lully (care a utilizat subiecte din Molière), autor de „comedii-balete” și „opere-balete” (Triomphe de l’Amour, 1681), în care apar pentru prima oară dansatori profesioniști, formați la Academia regală de dans, creată în 1661. Apar creatorii de coregrafii*, proveniți dintre dansatori, unii fiind preocupați de sisteme de notație sau de aspectele teoretice ale dansului și b. (Jean Georges Noverre, 1727-1810, autor al celebrelor Scrisori despre dans și balete, trad. rom.). Alți dansatori și autori de coregrafii de mare răsunet au fost Taglioni Filippo T., 1777-1871, Maria T., 1804-1884, Paolo T., 1808-1884, Vestris Gaetano V., 1729-1808, Auguste V., 1760-1842). B. romantic, ilustrat de Giselle (1841), muzica de Adolphe Adam, Silfida (1832) și multe altele, va culmina prin activitatea lui Marius Petipa (1818-1910), colaborator al lui Ceaikovski. Tradiția academică, fondată de Carlo Blasis (1795-1878) și Auguste Bournonville (1805-1879), împreună cu b. romantic vor cunoaște un impas din a cărui ieșire se impun creațiile moderne, îndeosebi ale coregrafilor „Baletelor ruse*” (1909-1929) ale lui Serghei Diaghilev (1872-1929), George Balanchine (1904-1983), Mihail Fokine (1880-1942, reformator cu puternică personalitate – Moartea lebedei, Chopiniana, Pasărea de foc, Petrușca, Daphnis și Chloé ș.a.), Serge Lifar (1905, numeroase coregrafii îndeosebi la Opera din Paris, 11 cărți despre arta dansului), Leonid Massine (1896-1950), Anna Pavlova (1882-1931) ș.a. Printre autorii de b. contemporane, după cel de-al doilea război mondial, cei mai importanți sunt Frederik Ashton, englez (1906-1988), Maurice Béjart, francez (1927-2007), Rudolf von Laban (1879-1958) austriac, autorul unui sistem de notație larg răspândit (Principii ale notării dansului și mișcării, Londra, 1956), Roland Petit, francez (n. 1924), Jerome Robbins, american (1918-1998), Anthony Tudor, englez (1909-1987). Alte personalități ale b. modern sunt: Martha Graham (1894-1991), Nikolais Alwin (1912-1993), Alvin Ailey (1931-1989). ♦ Preocuparea pentru spectacolul coregrafic se situează în cultura națională românească în aceeași perioadă cu primele începuturi ale teatrului liric (vodevil*, operă, operetă*). Abstracție fâcând de unele momente dansante din vodeviluri, sunt de reținut, printre primele lucrări cu profil coregrafic, câteva partituri situate în jurul anului 1840 – Țara dansurilor și Dans de l’auro de I.A. Wachmann, Melodrama după Baletul flăcăilor cu al priculicilor (autor necunoscut). În a doua jumătate a sec. 19 s-au evidențiat trei tipuri principale de lucrări coregrafice: b. romantic, bazat pe numere* autonome (Doamna de aur sau Demonul dansului încins, „Mare balet cu muzică națională” de Ludovic Wiest, scenariu de P. Grădișteanu, Ielele de Fr. Spetrino, libret de Ed. Aslan, Cupidon de Th. Fuchs, libret de Miron Paltin), b. de tip folcloric, axat pe datini populare (Sărbătoarea în sat, „mare b. într-un act”, montat de G. Moceanu pentru Expoziția din Chicago în 1893) și așa-numitul „b. mixtură”, spectacol cu dansuri, cântece și coruri (Patru săbii de C. Dumitrescu). Se adaugă și momente coregrafice cu o anumită autonomie în spectacolele de operă (Petru Rareș de E. Caudella, scena de b. din actul III). Reținem și numele unor coregrafi ai epocii, cum sunt balerina Auguste Maywood și, mai ales, specializat în dansurile românești, George Moceanu. Primele două decenii ale sec. 20 cunosc în general o orientare spre spectacolul coregrafic de tip folcloric (T. Brediceanu, poemul etnografic Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul în port, joc și cântec, 1905; C. Dumitrescu, tabloul coregrafic, Cântecul păstorului, 1903). Evoluția de la primele manifestări coregrafice, cu dansuri răzlețe prezente în suite* și vodeviluri, la spectacolul propriu-zis, demonstrează că b. românesc contemporan are puternice rădăcini în arta națională a sec. 19, aegumentând apariția unor creatori de prestigiu în momentul afirmării școlii componistice în contextul epocii de după primul război mondial. În ordine cronologică, primul b. apărut în acești ani este Ileana Cosânzeana de I.N. Otescu (scris pentru Opera Mare din Paris în 1918, manuscris pierdut). Creația modernă de b. este legată însă de numele lui M. Jora, care enunță și principiile definitorii ale stilului coregrafic românesc: „O artă [...] făurită de dansatori români, pe muzică scrisă de compozitori români, pe subiecte din viața românească, pe mișcări și ritmuri scoase din jocurile caracteristice populare românești” (Timpul, iunie 1937). Într-o perioadă de patru decenii, compozitorul va da publicului o serie de lucrări ce definesc drumul spectacolului de b. românesc de la tabloul coregrafiei (La piața, 1928, premiera la Opera Română din București, 1932), la b. cu acțiune (Demoazela Măriuța, 1940; Curtea veche, 1948), suita coregrafică în stil pop. (Când strugurii se coc, 1953), până la drama coregrafică (Întoarcerea din adâncuri, 1959) și comedia coregrafică (Hanul Dulcineea, 1967). În afara unor partituri de factură romantică, semnate de Nonna Otescu, C. Nottara, M. Andricu, în perioada interbelică se situează încă două importante creații de inspirație folclorică, aparținând lui Z. Vancea (b. pantomimă, Priculiciul, 1933) și P. Constantinescu (poemul etnografic Nunta în Carpați, 1939). Fără îndoială, avântul creației de gen este puternic sprijinit de activitatea unor dansatori și maeștri de b. care se afirmă începând din această perioadă, ca Floria Capsali, Mitiță Dumitrescu și Anton Romanowski, în majoritatea cazurilor semnatari ai coregrafiei și, uneori, ai libretelor respective. În deceniile 6-8, avântul creației coregrafice impune noi autori, precum și o evidentă diversificare a tematicii, stilurilor și concepțiilor dramaturgice. Se remarcă astfel b. inspirate din istorie (drama eroică populară Haiducii de Hilda Jerea, 1956; balada coregrafică Iancu Jianu de M. Chiriac, 1964), din viața poporului (Nunta de D. Popovici, 1975), din basmele naționale (Harap Alb de Alfred Mendelsohn, 1950) sau din literatura și poezia românească (Călin de A. Mendelsohn, 1956; Nastasia de C. Trăilescu, 1965). Ca și în perioada precedentă, un sprijin deosebit vine din partea interpreților (Irinel Liciu, Magdalena Popa, Ileana Iliescu, Petre Ciortea, Francisc Valkay) și maeștrilor coregrafi, ca personalități de prestigiu în acest domeniu afirmându-se Oleg Danovschi, Mercedes Pavelici, Trixi Checais, Gelu Matei, Tilde Urseanu, Vasile Marcu și, din generația tânără, Mihaela Atanasiu, Amatto Checiulescu. De remarcat că, în limbajul coregrafic contemporan, aceștia au avut un aport deosebit prin crearea de versiuni coregrafice unor lucrări simf. de mici proporții, aparținând lui A. Stroe, T. Olah, D. Capoianu, C.D. Georgescu ș.a. obținând rezultate semnificative în direcția modernizării dansului romantic atât din punct de vedere expresiv cât și estetic.

ČAKSTE, Janis (1859-1927), om politic leton. A luptat pentru recunoașterea independenței țării sale în timpul primului război mondial. Președinte al Consiliului Popular Leton (1918), a reprezentat interesele țării sale la Conferința de pace de la Paris, care a recunoscut independența Letoniei. Primul președinte al Republicii (din 1922).

BRAZILIA, Republica Federativă a Braziliei, stat în America de Sud, cu largă ieșire la Oc. Atlantic (7,4 mii km de țărm); 8,5 mil. km²; 147,4 mil. loc. (1989). Limba oficială: portugheza. Cap.: Brasilia. Orașe pr.: São Paulo. Rio de Janeiro, Belo Horizonte, Recife, Salvador, Fortaleza, Porto Alegre. Este format din 24 state, trei terit. și un district federal. Relief predominant de podiș (Podișul Braziliei în S, Podișul Guyanelor în N) care coboară treptat în bazinul depr. Amazonului. Zona litorală concentrează peste 1/3 din pop. țării. Rețea hidrografică bogată: Amazon (3.165 km între granițele țării), Paraná și afl. acestora. Climă ecuatorială, subecuatorială, tropicală și subtropicală. Vegetație bogată: păduri tropical-umede (60% din supr. țării) și savane cu pîlcuri de arbori (campos) sau cu ierburi xerofite (caatinga). Expl. de min. de fier (85,6 mil. t export, 1988), aur, diamante, bauxită (7,7 mil. t, 1989), staniu (44 mii t, 1988), petrol (29,8 mil. t, 1989), huilă, șisturi bituminoase ș.a.; mari expl. forestiere. Ind. B., diversificată, produce energie electrică (214,1 miliarde kWh, 1988), fontă (23,9 mil. t, 1988), oțel (26,1 mil. t, 1989), aluminiu (0,9 mil. t, 1988), mașini agricole, autovehicule (1,04 mil. buc., din care 313,2 mii autoturisme, 1989), îngrășăminte chim., ciment (26,5 mil. t, 1989), hârtie, zahăr (8,5 mil. t, 1988), conserve de carne, țesături de bumbac, mătase și lînă, articole de piele și încălț. ș.a. Terenurile cultivate reprezintă 9,1% din supr. țării; cafea (1,3 mil. t, 1988, 24% din prod. mondială), cacao, cocotieri, bananieri (5,1 mil. t banane, locul 1 pe glob), ananas, citrice (15,3 mil t. portocale, 1988, locul 1 pe glob), manioc ș.a. Se mai cultivă cereale (42,5 mil. t, din care 24,7 mil. t porumb și 11,8 mil. t orez), soia (18 mil. t, locul 2 pe glob), arahide, bumbac. Viticultură. Creșterea animalelor beneficiază de o vastă bază furajeră (19,7% din supr. țării este ocupată de pășuni); se cresc bovine (134,1 mil. capete, 1988), porcine (32,7 mil. capete, 1988), ovine (20 mil. capete, 1988), caprine (11 mil. capete, 1988). C. f.: 36,3 mii km. Căi rutiere: 1,5 mil. km. Rețea navigabilă internă: 35 mii km; flota maritimă comercială: 4,5 mil. t. Moneda: 1 cruzeiro = 100 centavos. Exportă produse agricole (1/3) din care cafea (10% din totalul exporturilor), mașini, utilaje și mijloace de transport, produse siderurgice, min. de fier, produse petroliere ș.a. și importă combustibili (c. 1/3), mașini și utilaje ind., produse chim., mijloace de transport ș.a. Turism. – Istoric. Locuit în vechime de triburi amerindiene (guarani, tamoios, tupinambas ș.a.), terit. B. a fost cucerit în prima jumătate a sec. 16 de portughezi. În 1815, ca urmare a mișcării de eliberare națională, a fost lichidat statul colonial, iar la 7 sept. 1822 B. s-a declarat imperiu independent. În 1888 a fost abolit sclavajul. În 1889, B. s-a proclamat republică federativă. La sfîrșitul sec. 19 a început să se dezvolte industria. După primul război mondial (în care B. a fost de partea Antantei) s-a intensificat pătrunderea în economia țării a capitalului străin, mai ales american. În 1930, în urma luptei pentru putere dintre conservatori și liberali, puterea a fost preluată de de aceștia din urmă, în frunte cu G. Vargas. În 1942, B. a intrat în cel de-al doilea război mondial de partea coaliției antihitleriste. În 1960, capitala B. s-a mutat de la Rio de Janeiro în noul oraș Brasilia. Președinții J. Kubitschek (1956-1961) și J. Goulart (1961-1964 ), care au luat unele măsuri pentru consolidarea economiei naționale, au fost răsturnați prin lovituri de stat militare. După revenirea la o conducere civilă (1985), o nouă constituție a intrat în vigoare (1988). Instabilitatea politică nu a influențat dezvoltarea economică a B., care a devenit principala putere a Americii Latine. B. este republică prezidențială. Activitatea legislativă este exercitată de președinte și de Congresul Național, compus din Senatul Federal și Camera Deputaților, iar cea executivă de un cabinet condus de președinte. Președintele Fernando Collor de Mello, acuzat de corupție și confruntat cu un val de nemulțumiri sociale, a fost suspendat din funcție în urma unei hotărîri parlamentare; a demisionat la 29 decembrie 1992. Itaman Augusto Cantiero Franco a depus jurămîntul, devenind președintele B. în aceeași zi. 2. Podișul Braziliei sau Brazilian (Planalto Central), pod. situat în America de Sud (SE Braziliei) între C. Amazonului (la N), Gran Chaco și La Plata (la V) și Oc. Atlantic (la E). Alcătuit dintr-o platformă străveche cu relief variat. Pe latura de E este brăzdat de sierre cristaline paralele cu țărmul Oc. Atlantic, cu înălțimi între 800 și 2.000 m. Alt. max.: 2.884 m (Pico de Bandeira). Spre interior se desfășoară o altă linie de sierre, paralelă cu prima. Către V. alt. sierrelor scade treptat într-un pod. înalt, care ocupă centrul de V P.B. În N și V acestui pod., alt. sînt de 500-600 m. Climă ecuatorială în N și subecuatorială și tropicală în centru și S. Rețeaua hidrografică are dispoziție radială, fiind formată din afl. ai Amazonului, ai rîului Purús și din cele care se varsă direct în Oc. Atlantic.

CAMERUN 1. Republica ~, stat în Africa Ecuatorială, cu ieșire la G. Guineii; 475,4 mii km²; 11.54 mil. loc. (1989). Limbi oficiale: franceza și engleza. Cap.: Yaoundé. Orașe pr.: Douala, Nkongsamba, Maroua. Este împărțit în zece prov. ad-tive cu 50 departamente. Podiș întins traversat de lanțuri muntoase, între care masivul Adamaoua în centru. În zona litorală apare masivul vulcanic C. (4.070 m). Climă ecuatorială cu precipitații bogate (pînă la 10 mii mm anual), care determină existența pădurii exuberante pe coastă și tropicală în care mai mare parte a țării; în nord vegetație de savană. Expl. de petrol (8,64 mil. t 1989), huilă, aur și bauxită. Pe 14,7% din supr. țării, se cultivă manioc (1,53 mil. t 1989), sorg, arahide, porumb (430 mii t, 1989); orez; plantații de cacao (440 mii ha, 120 mii t, 1989), trestie de zahăr (1,3 mil t. 1989), bananieri (1,15 mil. t, 1989) și arbori de cauciuc (31,2 mii t cauciuc natural, 1989). Se cresc bovine (4,6 mil. capete, 1989), ovine (3,2 mil capete, 1989), porcine (1,3 mil. capete, 1989). Pescuit: 82.5 mii t (1988). Pădurile ocupă 52,1% din terit. țării și sînt bogate în esențe valoroase (abanos, mahon, okoumé). Întreprinderile ind. ale C. produc energie electrică (2, 4 miliarde kWk, 1988), aluminiu (79 mii t, 1987), ciment, conserve de carne, uleiuri vegetale, zahăr ș.a. Cf.: 1,2 mii km. Căi rutiere: 67 mii km. Moneda: 1 C. f. a. = 100 centimes. Exportă cacao și cafea (c. 40%), petrol, lemn prețios, bumbac, aluminiu, cauciuc natural, banane, bumbac ș.a. și importă mașini, utilaje și mijloace de transport, semifabricate și materii alim. – Istoric. În ev. med. timpuriu, pe terit. C. au exista mai multe state (Bornu, Bagirmi). În sec. 17, C. a devenit una dintre sursele comerțului de sclavi negri pentru America. În 1884, Germania proclamă C. colonie. După primul război mondial, cea mai mare parte a țării a trecut sub administrația Franței ca terit. sub mandat al Ligii Națiunilor, iar partea de NV, sub administrația Marii Britanii. La 1 ian. 1960, C. francez a devenit stat independent, sub denumirea de Republica C. În 1961, ca urmare a unui plebiscit, partea de N a C. britanic a intrat în componența Nigeriei. Totodată partea de S a C. britanic (devenită C. de Vest) s-a unit cu Rep. C. (devenită C. de Est), constituind Rep. Federativă c. În 1972, în urma unui plebiscit, este adoptată o nouă Constituie, care proclamă C. stat unitar cu numele de Republica Unită C., iar din 1984 de Republica C. Este o republică prezidențială. Puterea executivă este deținută de un cabinet numit de președinte, iar cea legislativă de președinte și Adunarea Națională. 2. Masiv muntos vulcanic activ în Africa de Vest (Rep. Camerun) pe țărmul G. Guineea. Alt. max.: 4.070 m (vf. Fako). Ultima erupție: 1959. Climă ecuatorială umedă (c. 10.000 mm/an). Păduri ecuatoriale.

CANADA, stat în America de Nord; 9,97 mil. km² (inclusiv 755,2 mii km² de ape interioare); 26,25 mil. loc. (1989). Limbi oficiale: engleza și franceza. Cap.: Ottawa. Orașe pr.: Montréal, Toronto, Vancouver, Winnipeg, Edmonton, Calgary, Québec. Pop. urbană: 76%. Este împărțit în 10 prov. și două terit. Relieful C. este foarte variat. În SE se dezvoltă ramurile de N ale sistemului muntos al Apalașilor, cu alt. reduse. Spre V se întinde vasta peneplenă, modelată de ghețarii cuaternari, a Scutului Canadian (50% din supr. țării), dispus în jurul G. Hudson. Podișul Preriilor este încadrat de scutul Canadian și Cordilieri (M-ții Stîncoși și M-ții Coastei; alt. max. 6.050 m în vf. Logan). Terit. C. este străbătut de mari fluvii (Sf. Laurențiu, Columbia, Mackenzie ș.a.). În SE, la granița cu S.U.A., se află cel mai mare sistem lacustru de pe glob (Superior, Huron, Erie, Ontario); dispune de alte mari lacuri de interior (Winnipeg, Lacul Sclavilor, Lacul Urșilor ș.a.). Arh. Arctic, ce depășește 80° lat. N, are un relief muntos cu alt. ce trec de 3.000 m. Climă temperată cu nuanțe oceanice spre țărmuri și continentală în interior. În N, climă aspră polară. Expl. de petrol (79,25 mil t, 1988), gaze naturale (99,37 miliarde m³, 1988, locul 3 pe glob), cărbuni (69,5 mil. t, 1989), min. de fier (39,8 mil. t. export, 1989), nichel (214 mii t, 1988, locul 1 pe glob), azbest (661 mii t, 1987), aur (114.951 kg, 1987), platină, cupru, zinc (1,35 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), plumb, uraniu (13.233 t, 1988, locul 1 pe glob), radiu, cobalt, antimoniu, bismut, molibden (12.388 t 1988, locul 2 pe glob), wolfram, săruri de potasiu (7,6 mil. t 1967, locul 2 pe glob). Mare producție de energie electrică (503,5 miliarde kWh, 1988, din care 66% se realizează în hidrocentrale). Ind. C. prelucrează petrol și produce oțel (15,1 mil. t, 1988), fontă (9,5, il. t, 1988), nave, automobile (1 mil. buc., 1988), utilaj forestier, aparatură electronică, avioane, aluminiu (1,53 mil. t, 1988) etc. C. dispune de un vast patrimoniu forestier (38,9% din terit.) pe baza căruia s-a dezvoltat o puternică ind. de prelucr. a lemnului, celulozei și hîrtiei (9,7 mil. t hîrtie de ziar, 1989, locul 1 pe glob). Ind. chimică (coloranți, cauciuc sintetic, fire și fibre sintetice), a mat. de constr. (ciment, 11,9 mil. t, 1988), alim. (conserve, pește, lactate) și textilă sînt bine dezvoltate. Se cultivă 5% din terit. țării cu grîu (24,4 mil. t, 1989), ovăz (3,55 mil. t, locul 3 pe glob), orz (11,7 mil. t, 1989, locul 2 pe glob), secară, porumb (6,4 mil. t, 1989), plante furajere, sfeclă de zahăr, cartofi, tutun. Pomicultură în SV țării. Creșterea intensivă a animalelor: bovine (12,2 mil. capete, 1989), porcine (10,6 mil. capete, 1988), ovine (728 mii capete, 1989), se practică pe pășuni naturale (3,5% din terit.) și pe baza plantelor furajere. Pescuit (1,6 mil. t, 1988) și vînătoare. C. f.: 93,5 mii km. Căi rutiere non-urbane: c. 900 mii km, din care 133,5 mii km de autostrăzi. Parc auto: 11,7 mil. autoturisme, 3,5 mil. vehicule comerciale, 33.728 pipe-line-uri (1988). Flota comercială: 3.38 mil. t (1988). Turism (40,5 mil. turiști, 1986). Moneda: 1 dollar (canadian) = 100 cents. Exportă autovehicule, utilaje, echipament ind. (c. 40%), combustibili, hîrtie și produse din hîrtie, produse agricole, lemn, minereuri, produse siderurgice ș.a. și importă mijloace de transport (inclusiv subansamble), mașini și utilaje, bunuri ind. de larg consum, combustibili, produse textile, chimice ș.a. – Istoric. Locuită din timpuri străvechi de triburi amerindiene și de eschimoși (în partea de N a țării), C. a fost colonizată, începînd din sec. 17, de francezi. În urma Războiului de Șapte Ani (1756-1763), C. a fost inclusă în Imp. Britanic. La sfîrșitul sec. 18 s-a intensificat imigrația în C. din Marea Britanie, S.U.A. și din alte țări. În urma răscoalei din 1837, condusă de W. Mackenzie și L.J. Papineau, guvernul englez a fost nevoit să introducă cîteva reforme cu caracter liberal; în 1867, C. a primit statutul de dominion. A participat la primul război mondial alături de Antanta. În 1939, C. a întrat în război împotriva Germaniei hitleriste. C. este membră a N.A.T.O. (din 1949); nu face parte din Organizația Statelor Americane. La conducerea țării au alternat Partidul Liberal și Partidul Conservator Progresist, guvernarea celui dintîi fiind în ansamblu de mai lungă durată. Un loc important în viața politică l-a ocupat efortul populației francofone din Québec de a-și conserva identitatea lingvistică și culturală. Potrivit Constituției din 1982, C. este monarhie parlamentară, în cadrul Commonwealth-ului, șeful statului fiind, de iure, suveranul Marii Britanii, reprezentat de un guvernator general. De facto, statul este condus de un parlament federal bicameral, compus din Senat și Camera Reprezentanților, și de un guvern național.

CAPORETTO, localit. pe rîul Isonzo, unde a avut loc o operațiune militară de anvergură în timpul primului război mondial (24 oct.-26 dec. 1917), în care armatele austro-germane au înfrînt trupele italiene, provocîndu-le mari pierderi în oameni și materiale („dezastrul de la Caporetto”). Azi Kobarid (Slovenia).

CARAGIANI-STOINESCU, Elena (1887-1929, n. Tecuci), aviatoare română. Prima româncă brevetată pilot aviator (1914, Franța). A participat ca infirmieră voluntară la primul război mondial. Licențiată în științe juridice (1913, prima femeie avocat din România). A profesat ziaristica în perioada (1917-1929), în Mexic, S.U.A. și unele țări din Africa și Asia.

CARAIMAN, masiv și vf., cu abrupturi impresionante în E M-ților Bucegi, alcătuit din conglomerate calcaroase, care domină Valea Prahovei la Bușteni. Alt. max.: 2.384 m. Aici se află un monument de forma unei cruci din oțel, înalt de 33 m, ridicat (1926-1928) din inițiativa reginei Maria, în memoria eroilor căzuți în luptele de pe Valea Prahovei în primul război mondial.

CAROL, numele a doi suverani ai României din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Carol I (1839-1914, n. Sigmaringen), domnitor (1866-1881) și rege al României (1881-1914). M. de onoare al Acad. (1867). Ofițer în armata prusiană. Ales după detronarea principelui Al. I. Cuza, prin plebiscit la 10 mai 1866. Regele C. I a implicat România în conflictul oriental din 1876-1878 în vederea dobîndirii independenței țării. La 10 mai 1877, a sancționat hotărîrea Parlamentului României de declarare a independenței țării (9 mai 1877) instituind în aceeași zi ordinul „Steaua României”. La cererea expresă a comandamentului rus, C. I a luat conducerea efectivă a trupelor româno-ruse din fața Plevnei la 21 aug. 1877. Ca urmare a războiului, România și-a dobîndit independența de stat, recunoscută, ulterior, de Marile Puteri. C. I a favorizat încheierea tratatului politico-militar secret cu Austro-Ungaria (1883), la care au aderat ulterior Germania și Italia. A adoptat însă o politică contrară Puterilor Centrale în timpul războaielor balcanice (încheiate cu Pacea de la București din 1913). La declararea primului război mondial s-a supus hotărîrii Consiliului de Coroană din 3 august 1914 care a respins aplicarea tratatului secret din 1883 și a decis neutralitatea armată a României. Suveran constituțional, sobru și sever, și-a legat numele de acte importante ale istoriei moderne românești. A contribuit la consolidarea instituțiilor democratice ale statului. Căsătorit cu Elisabeta de Wied, fără descendenți, C. I a hotărît (1880) adoptarea nepotului său Ferdinand de Hohenzollern, care i-a succedat la tron în 1914. A murit la Sinaia, fiind înmormîntat la Curtea de Argeș. Memorii. C. II (1893-1953, n. Sinaia), rege al României (1930-1940). Fiul mai mare al regelui Ferdinand și al reginei Maria. M. de onoare al Acad. (1921). În perioada 1918-1927 a renunțat de mai multe ori la calitatea de moștenitor al tronului, părăsind țara. Sosit incognito (6 iun. 1930), a fost proclamat rege de Parlament. A manifestat o precupare specială pentru dezvoltarea economică a României și pentru viața culturală; a menținut alianța cu puterile occidentale democratice. Pe plan intern a acționat pentru dezbinarea și discreditarea partidelor politice; a instaurat, la 10 febr. 1938, regimul monarhiei autoritare. Măsurile adoptate (o nouă constituției, dizolvarea partidelor politice, înființarea Frontului Renașterii Naționale, reforma administrativă, a vieții parlamentare etc.) nu au putut asigura stabilitatea noului regim. Grava deteriorare a vieții internaționale, izbucnirea celui de al doilea război mondial au dus la izolarea completă a României și la grava amputare teritorială în vara anului 1940, prin ocuparea Basarabiei și N Bucovinei de către Armata Roșie, pierderea NV Transilvaniei anexat Ungariei și a Cadrilaterului în favoarea Bulgariei. În acest context, C. II a fost nevoit să abdice (6 sept. 1940) și să părăsească țara. Căsătorit cu Ioana (Zizi) Lambrino (1918), principesa Elena (1921), fiica regelui Greciei, mama regelui Mihai I, și Elena Lupescu (1947). A murit la Estoril (Portugalia) și a fost înmormîntat în cimitirul regal al mănăstirii São Vicente (Lisabona). Memorii („Jurnal politic”, pentru anii 1937-1951, nepublicat).

CARP, Petre P. (1837-1919, n. Iași), publicist și om politic român. Junimist; șeful Partidului Conservator (1907-1912). A fundamentat programul politic al Partidului Conservator, cunoscut sub numele de „Era nouă”. De mai multe ori ministru sau prim-min. (1900-1901, 1910-1912). Adept al participării României la primul război mondial alături de Puterile Centrale. Activitate de cronicar literar și dramatic; traduceri.

Grupul celor șase, grupare reunind șase tineri compozitori francezi în jurul compozitorului de generație mai vârstnică, Erik Satie (1866-1925). A luat naștere în 1918 (după primul război mondial) în urma reprezentațiilor din 1917 de la Baletele ruse*, cu baletul Parade (realizat de: Jean Cocteau – libretul; Pablo Picasso – decorurile și costumele; Massine – coregrafia; Erik Satie – muzica), care au provocat scandaluri teribile, atrăgând artiștii tineri de partea noutăților surprinzătoare care rupeau în mod deliberat cu ceea ce fusese până atunci expresie sensibilă (Debussy, Ravel), aducând un aer proaspăt, naiv, provocator, introducând cu dezinvoltură „licența muzicală”. Astfel muzica se apropia de revelația artelor produsă de Apollinaire și Picasso. Cei șase tineri compozitori se numeau: Georges Auric, Louis Durey, Arthur Honegger, Germaine Tailleferre, Darius Milhaud și Francis Poulenc. La început au fost cunoscuți sub denumirea de Nouveaux jeunes și își prezentau ideile novatoare și muzica în cadrul „întâlnirilor muzicale de la Vieux-Colombier”, a lui Jacques Cocteau, organizate de cântăreața Jane Bathori (descoperitoare de noi talente). Personalitățile lor erau foarte diverse, ca și gusturile, estetica și muzica însăși. Țelul însă comun: de a scăpa din închisoarea impresionismului* și a unor desfășurări post-wagneriene, militând pentru o muzică descătușată de vechile idei, orientată, pe de altă parte, spre restaurarea sentimentului clasic (în special al celui fr.), iar pe de altă parte spre exaltarea realului. Jean Cocteau este acela care, la Le coq et l’arlequin, scrie manifestul acestei orientări revoluționare, muzicale și artistice. Numele de g. apare pentru prima dată în articolul Les cinq Russes, les Six Français et M. Erik Satie, semnat de un redactor muzical al ziarului Comoedia. Grupul însă se destramă curând. Lucrarea care le reunește numele într-o creație comună este Les mariés de la Tour Eiffel (Jean Cocteau – libretul; Jean Hugo – decorurile și costumele; Georges Auric a compus Uvertura; Francis Poulenc – discursurile generalului; Germaine Tailleferre – un duadrille; Darius Milhaud – un marș nupțial; Arthur Honegger – un marș funebru). Deși nu reprezintă cu fidelitate spiritul g., lucrarea degajă totuși un aer de familie, o tinerețe a unei epoci, o extraordinară dăruire către mișcare, pe un ton primitiv, naiv, amabil și turbulent. El se mai întâlnește în lucrările lui G. Auric, ale lui Fr. Poulenc (scrise între 1918-1925), în opera Le boeuf sur le toit de D. Milhaud, dar mai ales în muzica lui E. Satie, care desemnează o „epocă de întoarcere la simplitate”, la o estetică de căutare a purității esențiale.

CEHO-SLOVACIA, Republica Federativă Cehă și Slovacă, stat în Europa Centrală; 127,9 mii km²; 15,64 mil. loc. (1989). Limbi oficiale: ceha și slovaca. Cap.: Praga. Orașe pr.: Bratislava, Brno, Ostrava, Pizeň, Košice, Olomouc. Este formată din două republici federale: Cehia și Slovacia. Împărțită în 10 reg. și două orașe autonome. Relieful de podiș cuprinde 4/5 din supr. țării. Trei reg. geografice sînt bine conturate: Cehia, Moravia și Slovacia. Cehia cuprinde Pod. Boemiei cu alt. de 350-550 m, încadrat de M-ții Sudeți, Metalici, Pădurea Boemiei Šumava, și în E Colinele Moraviei. Moravia, în partea centrală a țării, este formată din depr. Ostrava (la N) și bazinul Moraviei (în S), culoar de trecere între Oder și Dunăre. Slovacia este predominant muntoasă: Carpații Mici, Tatra Înaltă (vf. Gerlachovka, 2.663 m alt. max. din C.) și Tatra Joasă, Beskizii de Vest și de Est, M-ții Metaliferi ai Slovaciei; în S Slovaciei se află C. Dunării și a Tisei. Ape importante: Dunărea (172 km) cu afl. său Morava, Váh, Hron, apoi Oder și Labe (Elba) cu afl. săi Ohre și Vltava. Lacuri alpine în Tatra. Climă temperat-continentală cu influențe oceanice în V. Resurse importante de cărbune (mai ales lignit); rezerve mici de de min. de fier, metale neferoase, caolin, uraniu, nisipuri cuarțoase ș.a. C. are dezvoltată ind. energetică (cărbuni 119 mil. t. 1989), a energiei electrice (86,1 miliarde Kw/h, 1989), siderurgică (15,5 mil t. oțel și 10,1 mil. t. fontă, 1989), electrotehnică, material feroviar, avioane, autovehicule (279.600 buc., din care 188,4 mii autoturisme, 1989), mașini-unelte, instalații și utilaje ind., produse chimice, ciment (10,9 mil t. 1989); tradiție în prod. de porțelanuri, ceramică, sticlărie, prelucr. lemnului (creioane), textilă, alim. (bere, zahăr, carne, lactate), poligrafică, marochinărie, încălț. Terenuri arabile (39 %), pășuni și fînețe (12,9 %), păduri (36 %). Se cultivă grîu (6,4 mil t. 1989), orz (3,55 mil t. 1989), secară, porumb (1 mil t., 1989), sfeclă de zahăr (6,4 mil. t. 1989), cartofi (3,2 mil. t. 1989), in, hamei, tutun, plante furajere. Pomicultură și viticultură. Creștere intensivă a animalelor: porcine (7,4 mil. capete, 1989), bovine (5,1, il. capete, 1989), ovine (1 mil. capete, 1989), păsări. Cf.: 13,3 mii km (dintre care 3.798 km electrificate, 1988). Căi rutiere non-urbane: 73.112 km (489 km autostrăzi, 1989). Căi navigabile interioare: 483 km. Flotă fluvială: 615.000 trb (1988). Moneda: 1 koruna (coroană) = 100 haléřu. Exportă mașini, utilaje și mijloace de transport (c. 60%), produse metalurgice, textile, încălț., bere, produse ceramice, coloranți și importă petrol și gaze naturale, produse chimice, mașini și utilaj ind., min. de fier, produse siderurgice ș.a. – Istoric. Locuit din timpuri străvechi de triburi celtice, terit. C. a fost ocupat în sec. 1 d. Hr. de triburi germanice: începînd din sec. 5 s-au așezat aici triburi ale slavilor de apus. În 623 a apărut primul stat al acestora (destrămat în 658). În sec. 9 s-au pus bazele statului feudal, cunoscut în istorie sub numele statul Marilor Moravi, care a existat pînă în anul 906, cînd s-a destrămat în urma atacurilor triburilor maghiare. În prima jumătate a sec. 11, Slovacia a fost inclusă în componența statului ungar. Statul ceh, apărut la sfârșitul sec. 9, sub conducerea dinastiei Přemysl, a devenit nucleul în jurul căruia s-a constituit, în a doua jumătate a sec. 12, regatul Cehiei (Boemiei), intrat ulterior în componența „Sfîntului Imperiu Roman”. În prima jumătate a sec. 15, în Cehia a avut loc mișcarea cunoscută sub numele de războaiele husite (1419-1434). În sec. 16-17 Cehia și Slovacia au ajuns în stăpînirea Habsburgilor. Înfrîngerea răscoalei antihabsburgice (1618-1620), prolog la Războiul de 30 de ani (1618-1648) a dus la pierderea totală a independenței Cehiei (care se bucurase de o oarecare autonomie în statul habsburgic). Lupta popoarelor ceh și slovac pentru independență, împotriva asupririi feudale, s-a intensificat în sec. 17-19, culminînd cu revoluția de la 1848-1849, reprimată cu cruzime. La 14 nov. 1918, după înfrîngerea Austro-Ungariei în primul război mondial și ca urmare a luptei de eliberare națională a popoarelor ceh și slovac, s-a format Republica Cehoslovacă independentă (președinte Tomáš Masaryk). În sept. 1938, în urma acordului de la München, C. i-au fost răpite regiunile sudete, iar în nov. 1938 partea de sud a Slovaciei a fost anexată de Ungaria; în mart. 1939 țara a fost ocupată de Germania fascistă. Hitleriștii au înființat pe terit. ceh așa numitul „Protectorat al Cehiei și Moraviei”, Slovacia fiind proclamată stat „independent”. În anii celui de-al doilea război mondial s-a desfășurat o puternică mișcare de rezistență, culminînd cu insurecțiile armate din Slovacia (1944) și Praga (1945). În luptele pentru eliberarea Cehoslovaciei, alături de armata sovietică au participat și trupele române. La 9 mai 1945, în urma insurecției naționale, cu sprijinul armatei sovietice, Praga a fost eliberată de sub ocupația germană. Edvard Beneš (aflat în exil între 1940 și 1945) a revenit în țară, preluînd prerogativele prezidențiale (deținute pînă în 1948). În alegerile generale din 1946, partidul comunist s-a plasat pe primul loc (38% din voturi). Guvernul de coaliție, prezidat de C. Gottwald s-a dezagregat prin demisia miniștrilor ce s-au opus intervențiilor sovietice în politica țării și a metodelor brutale ale comuniștilor. Criza politică a fost soluționată prin acțiunile de forță ale partidului comunist, care și-a asigurat controlul puterii („Lovitura de la Praga” din 25 febr. 1948). Regimul comunist s-a caracterizat prin măsuri represive, care au avut un larg spectru politic (de la executarea fostului secretar general al partidului comunist, R. Slansky, la arestarea arhiepiscopului de Praga, monseniorul Beran). Dificultățile economice și tensiunile politice au determinat schimbări majore în conducerea de partid și de stat. Noul secretar general al P.C.C., Al Dubček (ales la 5 ian. 1968) a inițiat o politică de reformă („Socialismul cu chip uman”), care a alertat Pactul de la Varșovia. Membrii acestuia, cu excepția României, au invadat C. în noaptea de 20/21 aug. 1968 punînd capăt „Primăverii de la Praga”. La 1 ian. 1969, Republica Socialistă Cehoslovacă a devenit stat federal compus din două republici egale: Republica Socialistă Cehă și Republica Socialistă Slovacă. Politica represivă și stagnarea economică au provocat mari nemulțumiri, care și-au găsit expresia în mișcarea contestatară „Carta 77”. În 1989, în cadrul modificărilor majore petrecute în viața politică internațională și ca urmare a intensificării nemulțumirii poporului au avut loc manifestații de stradă în urma cărora regimul comunist a fost înlăturat („revoluția de catifea”, nov. 1989). Alegerile generale din 1990 au fost cîștigate în Cehia de Forumul Cetățenesc și în Slovacia de Opinia Publică împotriva Violenței, Vaclav Havel devenind președintele republicii. Puterea executivă este deținută de președinte și un cabinet de miniștri, iar cea legislativă de Adunarea Federală. Alegerile parlamentare din 5-6 iun. 1992 au fost câștigate de Partidul Democrat Cetățenesc al lui Vaclav Klaus și de Mișcarea pentru o Slovacie Democrată a lui Vladimir Meciar. După patru runde de negocieri bilaterale (19-20 iun.) s-a semnat un acord politic care prevede declanșarea procesului de separare a Ceho-Slovaciei în două state independente începînd cu 1 ian. 1993. Președintele Vaclav Havel, nereușind să stopeze acest proces de destrămare a statului federal, a demisionat la 20 iul. 1992.

modernă, muzică ~. Opoziția între modern (cu conotația sa de „nou”) și tradiție apare cu regularitate, în ipostaze diferite, în istoria muzicii: Ars nova versus Ars antiqua, stile moderno sau nuovo versus stile antico (Caccini, Le nuove musiche, 1601, de asemenea în alte scrieri din sec. 17), Seconda prattica versus Prima prattica (Monteverdi) etc. În măsura în care, în anumite perioade, termenului de clasic i se atribuie sensul vechi sau academic în arte sau literatură, lui i se va opune altul, semnificând noutatea, modernul. Astfel vor apare mișcări precum „Querelle des anciens et des modernes” (Franța, sfârșitul sec. 17) sau romantismul german (sfârșitul sec. 18) ca opoziție tipologică la clasicism*. Termenul de modern apare în teoretizările muzicale de la începutul sec. 19, în replică la noțiuni precum clasic, antic, medieval, fără să desemneze un stil anume, ci doar folosit în sens cronologic (v. E. Hanslick, 1848; criticul vienez va scrie mai târziu despre „opera modernă” referindu-se la perioada de la Gluck până în contemporaneitatea sa). Astfel se configurează un concept ce semnifică noutatea valorizată pozitiv: noul este echivalent cu progresul artistic. R. Schumann, J. Brahms sau R. Strauss sunt salutați de diverși critici ai sec. 19 drept compozitori moderni. P. Hindemith devine – în opinia lui H. Mersmann – exponent al m.m. în jur de 1930. Doar odată cu răspândirea conceptului de „muzică nouă”, după 1950, precum și a celui de muzică postmodernă* (la sfârșitul anilor ’60), asocierea între modern și nou (= contemporan) în critica și estetica muzicală* își pierde din semnificații. S-a formulat și perspectiva potrivit căreia, ca epocă delimitată istoric, modernul marchează muzica între sfârșitul romantismului* și afirmarea „muzicii noi”, așadar între 1890 și primul război mondial, cu prelungiri în anii ’20 (v. C. Dahlhaus). S-ar încadra aici nu numai curentele verismului*, impresionismului*, neoclasicismului*, dar și expresionismul* sau futurismul (ultimele două fiind revendicate de alții drept „muzică nouă”). La nivelul limbajului muzical, m.m. s-ar putea defini, ca trăsătură generală, prin depărtarea de tonalitatea* tradițională. Extrem de diverse soluții modale (folclorice, impresioniste, neoclasice, neomodale) sau atonale (dodecafonice*, seriale*) sunt propuse de compozitorii moderni. Trebuie menționate, de asemenea, câteva aspecte ale sfârșitului de sec. 19 – începutului de sec. 20 ce au influențat gândirea muzicală modernă: schimbările din perimetrul științific (bunăoară apariția fonografului și impulsionării culegerii folclorice); noile perspective ce au apropiat compozitorul european de arta extraeuropeană (contactul lui Debussy cu perimetrul asiatic la Expoziția mondială de la Paris, 1889); instituționalizarea cercetării muzicologice care devine, la sfârșitul sec. 19, disciplină universală autonomă (v. muzicologie), inclusiv în reviste de specialitate, societăți muzicale, congrese internaționale etc.; modernizarea comercializării și difuzării muzicii prin legalizarea dreptului de autor – bază a industriei muzicale moderne. Pentru a observa nuanțele conceptului de m.m. și modalitățile în care a fost folosit în literatura muzicologică a sec. 20, se impune clarificarea noțiunilor de muzică nouă și de avangardă. Conceptul de muzică nouă (germ.: neue Musik, echivalent cu engl. contemporary music și fr. musique contemporaine) provine din spațiul muzicologic de lb. germ. Apare pentru prima oară la Paul Bekker (1919), pentru a desemna muzica opusă romantismului și afirmând diverse opțiuni stilistice în contemporaneitate (vizibile în manifestările artistice ale Societății Internaționale de Muzică Contemporană din epoca interbelică). Astfel, în categoria muzicii noi din prima jumătate a sec. 20 sunt menționate în principal unele creații ale lui Hindemith, dar și orientările: expresionistă (școala a doua vieneză), folcloristă (Stravinski, Bartók), transcendentalismul lui Ives, precum și emanciparea timbrală la Varèse. Ulterior, sub influența teoretizărilor lui Th. W. Adorno (pe la mijlocul sec. 20), muzica nouă se va referi, cu mai multă precizie, la creațiile atonale*, dodecafonice (v. dodecafonie) ale școlii a doua vieneze, iar după 1950 serial-integrale (v. serialism) ale unor Boulez, Stockhausen ș.a.; conceptul va fi folosit după 1950 pentru a distinge creațiile de avangardă de acelea moderne. Adică, într-un sens larg, avangarda și muzica nouă devin sinonime. Avangarda muzicală, asemănător mișcărilor similare din artele plastice și literatură, se bazează pe protestul împotriva tradițiilor, pe experimentalismul uneori dus la extrem. Se poate distinge între mișcările de avangardă „istorice” din prima jumătate a sec. 20 (dadaism, futurism, suprarealism, bruitism) și o „neoavangardă” plasată după 1950, cu accent pus pe negarea tradiției și a istoricității (manifestată de ex. prin serialismul integral, aleatorismul radical – v. aleatorică, muzică, muzica concretă și electronică). În muzica sec. 20, delimitările terminologice între modern – muzică nouă – avangardă – postmodern conțin o mare doză de echivoc, putând fi aplicate pe teritorii restrânse, precum perioadele de creație ale unui compozitor sau chiar lucrări izolate.

CHINA, Republica Populară Chineză, stat în Asia cuprinzînd o parte din Asia Centrală și din Asia Orientală, cu o largă ieșire la Oc. Pacific (linia țărmurilor măsoară 18 mii km); 9,6 mil. km² (locul 3 pe glob); 1,13 miliarde loc. (1989; țara cu cea mai numeroasă pop.), dintre care 93,3% chinezi (han). Limba de stat: chineza. Cap.: Beijing. Orașe pr.: Shanghai, Tianjin, Shenyang, Wuhan, Guanghzou, Chongqing, Harbin, Chengdu, Nanjing, Xian, Dalian, Taibei, Jinan, Changchun, Taiyuan, Zhengzhou, Kunming, Lanzhou, Anshan, Qiqihar, Qingdao, Hangzhou. Este împărțit în 23 de prov., cinci reg. autonome și trei orașe de subordonare republicană. În funcție de condițiile orohidrografice, de climă și vegetație poate fi împărțită în China de Est și China de Vest. În China de Est întră reg.: C. de Nord-Est, cu caracter muntos la extremități și o întinsă cîmpie interioară, climă temperată cu precipitații de 750-1.000 mm/an și ierni aspre; C. de Nord drenată de fl. Huanghe (Fl. Galben) cuprinde Marele Podiș de Loess (parțial), Cîmpia Chinei de Nord și M-ții Tzinlin; climă temperată de tranziție; C. Centrală cuprinde o vastă cîmpie vălurită, traversată de fl. Chang-Jiang (fl. Albastru), o reg. muntoasă înaltă (Alpii Sichuan au peste 7.000 m alt.) și Pod. Yunnan; climă subtropicală (media lunii ian. 6 °C, cu precipitații 750-2.000 mm/an); C. de Sud este o reg. muntoasă traversată de rîuri scurte (excepție fl. Xijiang / fl. Perlelor), în care zona litorală este bine populată; climă caldă-musonică. Ins. Taiwan și Hainan au un relief variat, predominant muntos (alt. max. 4.500-5.000 m), cu înguste cîmpii litorale. Climă tropicală musonică. În C. de Vest intră următoarele regiuni naturale: Tibet-Tsinghai (Xizang-Qinghai), cea mai întinsă și înaltă, include sectorul de N al M-ții Himalaya (alt. max.: 8.848 m în vf. Chomolungma), cel estic al M-ților Karakorum (vf. K₂ = Qogir Feng, 8.611 m), podișul Tibet (alt. medie: 5.000 m), bazinul endoreic Tsaidam (Qaidam Pendi, alt. minimă: 2.700 m) și depr. Tsinghai (alt. minimă: 3.200 m). Climă aspră cu precipitații bogate în S și reduse în NV; Xinjiang, vastă zonă endoreică în Asia Centrală, la N de M-ții Altîn Tagh, cuprinde două sectoare: Kashgaria (cu pustiul Taklimakan) și Jungaria, podiș semideșertic prin care trecea odinioară celebrul „Drum al mătăsii”. Ele sînt separate de M-ții Tian Shan (alt. max.: 6.995 m), sistem de munți lung de 2.500 km și în care unele depr. tectonice se află sub nivelul mării (Turpan – 154 m). Ultima mare reg. a C. de Vest o reprezintă Mongolia interioară ce include sectoare ale M-ților Marele Hingan, ale Marelui Podiș de Loess și ale Deșertului Gobi; climă rece, precipitații reduse. Mari zăcăminte de: cărbune, min. de fier, mangan, petrol, șisturi bituminoase, metale neferoase, prețioase și rare, sare ș.a. Ind. extractivă este bine dezvoltată: expl. de cărbuni (946,5 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), petrol (136,8 mil. t, 1988), gaze naturale (14,3 miliarde m³, 1988), min. de fier (154,4 mil. t, 1988, locul 2 pe glob), mangan, molibden, bauxită (2,4 mil. t, 1987), wolfram (18.000 t, 1987, locul 1 pe glob), cupru, nichel, vanadiu, stibiu, mercur, fosfați naturali (9 mil. t, 1987), sare (17,6 mil. t, 1987, locul 2 pe glob), jad. C. produce energie electrică (593,5 miliarde kWh, 1988), oțel (59,1 mil. t, 1988), fontă (59,1 mil. t, 1988, locul 3 pe glob), utilaje ind., mașini agricole, material feroviar, automobile și autocamioane, nave maritime și fluviale, produse electronice și electrotehnice, tractoare, aparate de precizie, produse chimice, ciment (204,4 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), celuloză și hîrtie, textile (4,52 mil. t fire de bumbac, 17,62 miliarde m țesături de bumbac, 1988, mătase naturală, țesături din lînă, covoare ș.a.), conf. și tricotaje, produse alim. (ceai, țigarete, făină, conserve, ulei, zahăr ș.a.); ind. atomică și aerospațială. Veche tradiție în prod. meșteșugărească (sticlă, porțelanuri, obiecte de artă ș.a.). Terenuri arabile reprezintă 9,7% din supr. țării, pășunile 32,2%, iar pădurile 12,2%. Se cultivă orez (179,4 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), grîu (91 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), porumb (75,8 mil. t, 1989, locul 2 pe glob), gaolean, floarea-soarelui, rapiță (5,4 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), soia (10,8 mil. t, 1989, locul 3 pe glob), cartofi (29,6 mil. t, 1989, locul 3 pe glob), batate (110,6 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), arahide (5,4 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), sfeclă de zahăr, trestie de zahăr (55,3 mil. t, 1989), bumbac (11,76 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), ceai (590 mii t, 1989, locul 2 pe glob), iută (565 mii t, 1989, locul 3 pe glob), camfor (75% din prod. mondială), cafea, cacao, tutun (2,9 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), arbori de chinină, de cauciuc, banane (2,43 mil. t, 1989), ananas ș.a. Pomicultură (inclusiv plantații de citrice), legumicultură, viticultură. Creșterea animalelor (capete 1989): bovine (77,1 mil.), ovine (102,7 mil., locul 3 pe glob), porcine (349 mil., locul 1 pe glob), caprine (77,9 mil., locul 2 pe glob), cabaline (10,7 mil., locul 1 pe glob), păsări; sericicultură, pescuit (10,36 mil. t, 1988, locul 3 pe glob), vînătoare. C. f.: 88,6 mii km (inclusiv cele forestiere și speciale). Căi rutiere: c. 1 mil. km; căi navigabile interne: 136 mii km. Flota comercială maritimă: 19,36 mil. t (1988). Moneda: 1 yuan (= renminbi) = 100 fen. Exportă textile și conf. c. 25%, produse agricole și alim., petrol și prod. chimice, piei, bumbac, fosfați, mașini și utilaje, metale ș.a. și importă mașini, utilaje și mijloace de transport (c. 1/3), semifabricate și materii prime ind., produse chimice, produse alim. ș.a. – Istoric. Pe terit. C., locuit din timpuri străvechi, leagăn al uneia dintre cele mai strălucite civilizații antice (milen. 3 î. Hr.), s-a constituit în sec. 18 î. Hr. statul Shang, care în sec. 11 î. Hr. a fost cucerit de statul Zhou; acesta din urmă s-a destrămat în mai multe formațiuni de sine stătătoare, unificate de-abia în sec. 3 î. Hr., sub dinastia Qin. În timpul dinastiei Han (206 î. Hr.-220 d. Hr.), C. a cunoscut o mare dezvoltare. Răscoala țărănească a „Turbanelor galbene” (184 d. Hr.) a slăbit statul chinez, care s-a destrămat. S-a unificat din nou în 589 sub dinastia Sui, iar din 618 pînă la începutul sec. 10 sub dinastia Tang. Între 1279 și 1368 C. a fost ocupată de mongoli. În timpul dinastiei Ming (1368-1644) a avut loc Marele Război Țărănesc (1628-1645), înăbușit cu ajutorul manciurienilor, care însă au cucerit întreaga țară, instaurînd dominația dinastiei Qing (1644-1911). În sec. 19, în urma celor două „războaie ale opiului” (1840-1842 și 1856-1860) și a încheierii unor tratate înrobitoare cu Marile Puteri, începe pătrunderea capitalului străin în C., amplificată, către sfîrșitul sec., după înăbușirea răscoalei populare I-he-tuan. Revoluția din 1911-1913, condusă de Sun Zhongshan, a răsturnat dinastia manciuriană, C. devenind republică. În timpul primului război mondial s-a intensificat lupta antiimperialistă și antifeudală. În 1921 a fost creat Partidul Comunist Chinez. În 1924-1927 s-a desfășurat primul război civil revoluționar, în care partidul Gomindan a colaborat cu P.C. Chinez împotriva forțelor conservatoare din nord. Însă, în 1927 conducătorii Gomindanului au adoptat o atitudine anticomunistă. În cursul celui de-al doilea război civil revoluționar (1927-1937), comuniștii chinezi au creat Armata Roșie Chineză și baze revoluționare la sate. În 1931, Japonia a ocupat partea de NE a Chinei, iar în 1937 a început un război pentru cucerirea întregii Chine. În timpul războiului de eliberare (1937-1945) forțele armate create și conduse de P.C. Chinez au eliberat o mare parte a terit. ocupat de japonezi. În 1946 Gomindanul a întrerupt tratativele inițiate de P.C. Chinez, în 1945, în vederea formării unui guvern de coaliție, ceea ce a provocat al treilea război civil revoluționar (1946-1949), în cursul căruia Armata Populară de Eliberare a înfrînt forțele armate gomindaniste; rămășițele acestora s-au retras în ins. Taiwan. La 1 oct. 1949 a fost proclamată Republica Populară Chineză. În 1971 au fost restabilite drepturile R.P. Chineză la O.N.U. R.P. Chineză este un stat socialist; este unui dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al O.N.U. În 1954 a fost adoptată prima constituție de tip socialist din istoria Chinei. Mao Zedung (Mao Tzedun) președintele C.C. al P.C. Chinez a fost ales președintele R.P. Chineză (1954). Încercarea de a forța dezvoltarea economică a țării („Marele salt înainte”), întreprinsă între anii 1958 și 1960, a eșuat. În 1965 a fost lansată „Marea revoluție culturală proletară”, amplu program de îndoctrinare a populației cu ideologia comunistă în varianta maoistă. „Revoluția culturală” a fost însoțită de grave excese și acte de violență împotriva celor considerați „adepți ai capitalismului” (în realitate adversarii extremismului stîngist). După moartea (1976) a lui Mao Zedong, grupul radicalilor stîngiști condus de soția sa („banda celor patru”) a fost inlăturat. Din 1982, conducătorul de fapt al țării devine Deng Xiaoping, care lansează un amplu program de reforme, menit să modernizeze structurile societății chineze în cadrul menținerii socialismului. Cererile formulate de studenți privind democratizarea vieții politice au fost însă respinse și manifestațiile acestora din Beijing reprimate dur (Piața Tiananmen, 3-4 iun. 1989). Pe plan extern, după o lungă perioadă de tensiune și confruntare cu U.R.S.S., care a culminat cu incidente de frontieră (1969), a intervenit din 1986 o destindere, care a făcut posibile vizite reciproce la cel mai înalt nivel de partid și de stat (1989, 1991). În C. are loc un amplu proces de modernizare a agriculturii, industriei, științei și tehnologiei; politica externă cunoaște o largă deschidere, prin stabilirea sau consilodarea relațiilor de cooperare politică, economică și culturală cu țările industrializate și cu cele în curs de dezvoltare. Potrivit constituției, puterea executivă este deținută de președintele republicii și de Consiliul de Stat (guvernul), iar cea legislativă de Adunarea Națională a Reprezentanților Populari (între sesiunile ei de Comitetul Permanent).

CIHOSKI, Henry (1871-1950, n. Tecuci), general român. Inspector de armată (1927), ministru de Război (1928-1930). S-a remarcat în timpul primului război mondial în luptele de pe Valea Oltului, a Topologului, precum și la Mărăști.

CENTRISM s. n. Curent politic oportunist, conciliatorist, ivit înainte de primul război mondial în interiorul partidelor social-democrate ale Internaționalei a II-a, care, sub pretextul adoptării unei poziții de mijloc între burghezie și proletariat, subordona interesele proletariatului intereselor burgheziei. – Rus centrizm.

CIPRU, stat în ins. cu același nume din E M. Mediterane; 9.251 km²; 690 mii loc. (1989). Limbi oficiale: greaca și turca (81% din populație sînt greci și 18,7% turci). Cap.: Nicosia. Orașe pr.: Limassol, Famagusta, Larnaca. Este împărțit în cinci districte. Terit. țării este străbătut de două lanțuri muntoase care încadrează o cîmpie mai înaltă, fertilă și bine populată. Climă mediteraneană. Vegetație de maquis. Expl. de gips (46 mii t, 1987), min. de fier (114 mii t, 1987), pirite, cuprifere, azbest. Terenurile agricole ocupă 17,6% din supr. țării (33.000 ha irigate, 1988), pe care se cultivă orz (95% din producția de cereale), cartofi (193 mii t, 1989), tutun; plantații de citrice și măslini. Viticultură (30 mii ha, 212 mii t struguri, 1989). Creșterea animalelor (caprine și ovine). Întreprinderi ind. care produc ulei de măsline, conserve de pește, ciment (1 mil. t, 1989), țesături, încălț., produse chim. ș.a.; rafinărie de petrol. C. f.: 35 km. Căi rutiere: 9,2 mii km. Flota comercială: 8,2 mil. t (1985). Trafic maritim internațional: 6,15 mil. t (1988). Moneda: 1 liră = 1.000 mils. Exportă textile și conf (c. 1/3), legume, cartofi și fructe (c. 1/5), produse electronice, produse petroliere, ciment, azbest ș.a. și importă mașini, utilaje și mijloace de transport, bunuri ind. de larg consum, combustibili, produse alim. ș.a. – Istoric. În insulă s-au stabilit prin milen. 2 î. Hr. aheii; ulterior, C. s-a aflat în stăpînirea succesivă a egiptenilor, hitiților, asirienilor, perșilor, Egiptului elenistic, romanilor, bizantinilor, arabilor, cruciaților, Veneției. În 1571 a fost cucerit de turci. În 1878, Turcia, în baza unui acord secret, a trecut temporar Marii Britanii drepturile sale asupra insulei. În 1914, după intrarea Turciei în primul război mondial, de partea Germaniei, Marea Britanie a anexat C., declarîndu-l în 1925 colonie britanică. În 1955 ciprioții au trecut la lupta armată pentru eliberarea națională a țării; la 16 aug. 1960, C. a fost proclamat republică independentă. În 1963 au avut loc primele incidente grave între membrii comunităților greacă și turcă, marcînd începutul unei îndelungate crize. În iul. 1974, o lovitură de stat organizată de Garda Națională greacă duce la înlăturarea, temporară, a președintelui rep. C., arhiepiscopul Makarios III (care părăsește ins. și se reîntoarce în dec.). În partea de nord a ins. debarcă trupele turcești, care au ocupat o parte din terit. Tratativele intercomunitare sînt reluate (ian. 1975), dar în febr. 1975, administrația cipriotă turcă proclamă ilegal N ins. drept „stat autonom și federat”. Negocierile intercomunitare desfășurate, cu unele întreruperi, între 1975 și 1983, sub egida O.N.U., nu au dus la rezultate concrete. În nov. 1983, administrația cipriotă turcă proclamă unilateral „Republica Turcă a Ciprului de Nord” și întrerupe tratativele cu comunitatea cipriotă greacă. Negocierile au fost reluate ulterior sub egida secretarului general O.N.U., dar nu au dus la nici un rezultat semnificativ (1989-1990). Potrivit constituției din 1960, puterea executivă este deținută de un cabinet condus de președintele statului, iar cea legislativă de Camera Reprezentanților.

DADAISM s. n. Curent literar și artistic născut în Europa în perioada Primului Război Mondial, caracterizat prin ruptura de valorile existente, cultivând ilogicul și exaltând iraționalul. – Din fr. dadaïsme.

CIREȘOAIA, defileu pe cursul mijlociu al Trotușului, la NV de Tîrgu-Ocna. În timpul primului război mondial (9-11 sep.t 1917) aici s-a desfășurat o mare acțiune ofensivă a trupelor române împotriva pozițiilor germane.

CÎMPULUNG 1. Depr. subcarpatică, tectono-erozivă, la poalele M-ților Iezer-Păpușa, între Argeșel și Bratia, mărginită de dealurile Mățău și Ciocanul și străbătută de Rîul Tîrgului și Argeșel. Supr. c.: 100 km². Relief reprezentat prin văi largi, terase și culmi prelungi cu aspect de muscele. Climă blîndă (media termică anuală 8°C). Pomicultură (meri, pruni). Se mai numește Cîmpulung-Muscel. 2. Oraș în jud. Argeș, în depr. Cîmpulung-Muscel; 43.270 loc. (1991). Expl. de argile. Constr. de automobile de teren (ARO) și de motoare auto. Combinat de fibre și fire sintetice. Fabrici de ciment, de încălțăminte, de cherestea și var; morărit și panificație. Centru pomicol. Muzeu. Monumente: fundațiile unei biserici romanice (sec. 14), corul Bisericii Bărăției (sec. 14), biserica mănăstirii Negru Vodă, ctitorie a lui Basarab I, datînd din sec. 14, refăcută de mai multe ori, ruinele palatului domnesc (sec. 17), biserici din sec. 16-18. În sec. 18-19 a funcționat aici o școală de „zugrăvie”. Menționat pentru prima dată la 1300; aici și-a avut prima reședință Basarab I, primul domn al Țării Românești. Situat pe unul dintre cele mai importante drumuri de legătură dintre Țara Românească și Transilvania, a fost un însemnat centru meșteșugăresc și comercial. În 1521, Neacșu, negustor din C., adresează lui Hanăș Benkner din Brașov o scrisoare care reprezintă unul dintre primele texte scrise în limba română care s-a păstrat. Aici au funcționat, în sec. 17 și 18, două școli. În vara anului 1737, orașul a fost incendiat în timpul luptelor dintre turcii otomani și austrieci. În timpul primului război mondial, armată română a purtat lupte grele în zona orașului (oct.-nov. 1916).

Pimen Georgescu (1857-1934), mitropolit, originar din com. Provița de Sus, jud. Prahova. Doctor în teologie la Cernăuți și prof. la Facultatea de teologie din București, a fost hirotonit în 1895 arhiereu-locotenent, ales episcop al Dunării de Jos (1902-1909) și mitropolit al Moldovei (1909-1934). În timpul primului război mondial a organizat spitale pentru răniți în m-rile moldovene și colecte pentru sprijinirea războiului. Membru de onoare al Acad. Române, ale la 15 octombrie 1918.

IRAQ (IRAK), Republica ~ (al-Jumhūriyah al-’Irāqῑyah), stat în SV Asiei, în Orientul Mijlociu, suprapunându-se în mare parte Mesopotamiei antice; 434,1 mii km²; 19,9 mil. loc. (1994). Limba oficială: araba. Religia: islamică (șiiți – 62,5% și sunniți – 34,5%) c. 95%, catolică. Cap.: Bagdad (Baghdād). Or. pr.: Basra (Al-Bașrah), Mosul (Al-Mawșil), Kirkūh, Al-Hillah etc. Este împărțit în 15 guvernorate și 3 reg. autonome. Relieful prezintă 4 reg. naturale: în centru câmpia drenată de fl. Tigru și Eufrat, care se unesc și formează fl. Shatt al-Arab ce se varsă în G. Persic (câmpia concentrează 75% din terenurile cultivate ale țării); în N, o unitate colinară piemontană (vechea Asirie), cu precipitații mai bogate; în V, câmpii deșertice, sectoare ale deșertului sirian; în NE M-ții Kurdistanului, prelungire nord-vestică a M-ților Zagros din Iran. Climă subtropicală, cu ariditate accentuată, cu veri toride, fără precipitații și ierni mai blânde. Vegetație de stepă cu tufișuri (în N și E) și plante xerofite și halofite (în S și V). I. dispune de mari rezerve de petrol (13,4 miliarde t, locul 3 pe glob), atât în N, cât și în S țării. Expl. de petrol (36,7 mil. t, 1994), gaze naturale (124 miliarde m³), sulf, fosfați (1.000 mil. t), sare și zăcăminte de cupru, crom și gips. Ind. produce: energie electrică (27,1 miliarde kWh, 1994), gaze lichefiate, derivate petroliere, oțel, autovehicule, tractoare, aparate radio, televizoare, calculatoare, frigidere, acid sulfuric, îngrășăminte azotoase și fosfatice, ciment (2,5 mil. t, 1992), țesături de bumbac, lână, mătase, in, textile și conf., covoare, produse alim. (lactate, zahăr, carne, bere, țigarete etc.). Circa 75% din supr. țării este neproductivă. Terenurile agricole reprezintă 21,7% din terit. țării. Agricultura antrenează 40% din populația activă și asigură 15% din PIB. Se cultivă grâu, orz, porumb, mei, orez, bumbac, tutun, susan, in, sfeclă de zahăr, fasole, linte; plantații de curmali, citrice, viță de vie, măslini, trestie de zahăr. Mari cantități de legume (tomate 800 mii t, 1994, ceapă, cartofi, castraveți, vinete) și fructe (mere, piersici, prune). Se cresc ovine (6,3 mil. capete, 1994), caprine (1,1 mil. capete, 1994), asini, cămile, bovine și bubaline (1,2 mil. capete, 1994), cabaline. Pescuit de pește și perle în G. Persic. C. f.: 2,0 mii km. Căi rutiere: 25,5 mii km; pipe-line-uri: peste 3 mii km. Flota comercială: 1,6 mil. t. r. b. (tone-registru-brut) (1995). Moneda: 1 dinar = 1000 fils. Turism cu mari obiective antice: în N, vestigii ale civilizației asiriene (Ninive, Nimrud, Assour, Khorsābād), zona Babylon-Bagdad-Samarra (ultimele două capitale ale Califatului Arab) cu minaretul elicoidal Malwiya din Samarra (sec. 9), în SE ruinele orașelor-state antice Ur, Lagash, Eridu ș.a. Export: petrol și produse petroliere, curmale, ciment, țesături, îngrășăminte chimice, lână, piei, orz ș.a. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, produse alim., textile, chimice, cherestea, hârtie, medicamente ș.a. – Istoric. Sub numele de Mesopotamia, regiunea dintre Tigru și Eufrat, teritoriul I. a fost leagănul unor mari civilizații ale Orientului Antic, precum cea akkadiană, asiriană, babiloniană și caldeeană. Cucerit succesiv de perși (539 î. Hr.), de Alexandru cel Mare (331 î. Hr.), parți (sec. 2 î. Hr.- 3 d. Hr.), Sasanizi (sec. 3-7) și arabi care, după victoria repurtată la al-Qadisiyya (637) asupra oștilor sasanide, au întemeiat aici importante orașe (Basra, 638 și al-Kŭfa, 639). În timpul Abbasizilor (750-1258), I. a devenit provincia centrală a Imperiului Arab, califul al-Mansur fundând, în 762, orașul Bagdad, devenit noua capitală (de aceea statul s-a numit și Califatul de Bagdad). În ciuda unei dezvoltări economice și intelectuale remarcabile, I. a avut de suferit din cauza numeroaselor tulburări și revolte, precum și a dominației străine care a urmat: a Buizilor (din 945), a turcilor selgiucizi (din 1056), a mongolilor (din 1258), a Sefevizilor (din 1508) și a turcilor otomani (din 1534). În sec. 16-17, în cadrul războaielor turco-persane, I. a fost obiect de dispută până în 1639, când Sefevizii au recunoscut adversarilor lor stăpânirea asupra I., care s-a menținut până în 1917. Descoperirea unor zăcăminte petrolifere (sf. sec. 19) la Mossul impulsionează dezvoltarea țării. Ocupat de trupe britanice în timpul primului război mondial, este încredințat (1920) de Societatea Națiunilor, sub mandat, Marii Britanii. În 1921, I. este proclamat regat, având ca suveran pe Faysāl ibn Hussain, din familia Hașemiților. Cu toate că își proclamă independența la 3 oct. 1932, I. rămâne sub o puternică influență politică britanică și semnează, în 1955, Pactul de la Bagdad (I., Arabia Saudită, Iordania) de orientare prooccidentală. În urma loviturii de stat din 14 iul. 1958 se instaurează un regim militar (condus până în 1963, de generalul Abd al-Karim Kassem), care abolește monarhia, scoate I. din Pactul de la Bagdad și, prin partidul Baas, aflat la putere, adoptă o linie politică radicală, panislamică. Are loc naționalizarea băncilor și a societăților de asigurare, precum și distanțarea de politica externă filooccidentală. Din 1979, puterea este preluată de vicepreședintele Consiliului Comandamentului Revoluției, Saddam Hussein. Disputa teritorială cu Iranul provoacă un îndelungat și costisitor război iraniano-irakian (1980-1988), soldat cu distrugeri și numeroase victime. La 2 aug. 1990, I. invadează emiratul Kuweit, pe care îl anexează (28 aug.), proclamându-l a 19-a provincie. Condamnat de O.N.U. (care-i cere printr-o rezoluție ultimativă retragerea trupelor din emirat până la 15 ian. 1991), I. este confruntat cu acțiunea forței multinaționale, condusă de S.U.A., operațiunea „Furtună în deșert” (16 ian.-28 febr. 1991), care se încheie cu totala înfrângere a I., obligat să abandoneze Kuweitul (28 febr. 1991). Sancțiunile impuse de O.N.U. I. au generat mari dificultăți economice, cărora Saddam Hussein le-a făcut față prin consolidarea controlului personal asupra regimului și prin hărțuielile asupra corpului de inspectori O.N.U., în încercarea de a obține ridicarea sancțiunilor (1997), Acțiunile separatiștilor kurzi au agravat tensiunile interne și au atras incursiuni ale trupelor turce și crearea unei zone de excludere aeriană a trupelor irakiene în nordul I., locuit de kurzi și în sud, unde populația șiită este majoritară. Anii 1997-1998 au dus la o creștere a tensiunilor și la repetarea unor momente de criză, capabile să ducă la declanșarea unui nou conflict militar în zonă provocat de refuzul autorităților irakiene de a accepta controlul neîngrădit al inspectorilor O.N.U. la toate obiectivele presupuse de aceștia a fi baze de fabricare a armelor de distrugere în masă (nucleare, bacteriologice etc.). Plecarea inspectorilor O.N.U., ca urmare a continuelor neînțelegeri, a determinat reacția forțelor militare anglo-americane, care, începând din noaptea de 16-17 dec. 1998, au bombardat, timp de patru nopți, anumite obiective din I. (operațiunea „Vulpea Deșertului”). Republică prezidențială, potrivit constituției din 22 sept. 1968. Activitatea legislativă este exercitată de președinte, de Consiliul Comandamentului Revoluției și de Adunarea Națională, iar cea executivă, de Consiliul Comandamentului Revoluției și un Consiliu de miniștri, care are doar funcții administrative.

regățean, regățeni s. m. (în Ardeal) denumire dată, după Primul Război Mondial, locuitorilor vechiului regat al României (din Moldova și Țara Românească)

RENAULT [renó], grup automobilistic francez fondat (1898) la Boulogne-Billancourt de Louis R. (1877-1944), împreună cu frații săi Marcél (1872-1903) și Fernand (1865-1909) sub numele de „Frații R.”. În timpul Primului Război Mondial a realizat producție de război (tancuri, motoare de avion). Naționalizat (1945), sub numele de „Regia națională a uzinelor R.”, a început să producă și echipamente ind., ustensile, materiale feroviare și automobilistice, echipamente agricole. Din 1996, a devenit majoritar privată (56%).

carte-document s. f. Carte cu valoare documentară ◊ „O carte-document despre Eminescu.” R.l. 1 VIII 74 p. 1. ◊ „«Toamna pătimirii noastre» – de Vartan Arachelian – este o foarte bună carte-document despre participarea României la primul război mondial, o evocare a unui moment de răscruce din istoria dobândirii unității noastre naționale.” Sc. 18 III 80 p. 4; v. și Săpt. 10 II 78 p. 3 (din carte + document, după fr. livre-document; DMC 1975)

retro adj. inv. Care marchează o întoarcere (reluând sau imitând un stil mai vechi) ◊ „[...] o modă «retro» a pălăriilor și coafurilor aducând încă aminte de moda anilor dinainte de primul război mondial.” R.l. 15 VII 75 p. 6. ◊ „A adopta stilul retro, în concepția lor, înseamnă a da libertatea să se folosească toate formele, schemele, combinațiile care de-a lungul anilor au prins la public, au făcut vânzare, au avut succes.” Săpt. 3 XI 78 p. 8. ◊ „Parfumul «retro» al străzilor, cafenelelor bucureștene [...]” Sc. 22 II 79 p. 4 (abreviere din fr. retro[grade]; DMC 1973; L. Seche în SCL 2/76 p. 202; DEX-S)

PHILIPS [fílips], companie olandeză fondată în 1891, la Eindhoven, de inginerul Gerard P. (1858-1942) și de tatăl său, bancherul Frederik P. Inițial s-a numit P. Electronics N.V.; în 1912 a luat actualul nume, iar în 1914 a creat P. Research Laboratories. După Primul Război Mondial, a devenit cea mai mare exportatoare din lume de lămpi cu incandescență. După 1927, s-a lansat în fabricarea tuburilor electronice și a aparatelor de radio, creându-și numeroase filiale. În prezent își desfășoară activitatea în aproximativ 60 de țări, cuprinzând producție de instalații de iluminat, aparate electrocasnice, instalații și aparate pentru sunet și imagine, semiconductori, echipamente electronice și medicale etc.

IPERÍTĂ (< fr. {i}; {s} n. localit. Ypres, Belgia) s. f. (CHIM.) Lichid uleios, cu miros agreabil, puțin solubil în apă, cu acțiune vezicantă; substanță toxică de luptă, foarte persistentă; a fost folosită pentru prima dată de germani, în primul război mondial, în orașul Ypres (Ieper).

DEBELIANOV, Dimcio (1887-1916), poet bulgar. Înrolat ca voluntar în primul război mondial, moare pe front. Poezie de factură simbolistă, publicată postum („Versuri”), caracterizată prin intensitate lirică și perfecțiune formală.

HAIG [heig], Douglas, conte Bemersyde (1861-1928), feldmareșal britanic. Comandant al Corpului 1 Armată (1914), al Armatei 1 (1915) și al Corpului Expediționar Britanic (1915-1918) în timpul primului război mondial. A luat parte la bătăliile de pe Somme, de la Ypres și Cambrai (1917), unde a folosit pentru prima dată tancurile. Memorii.

DADAÍSM (< fr.) Mișcare literar-artistică dezvoltată în perioada Primului Război Mondial și în anii imediat următori. Primele manifestări apar la Zürich în 1916, când poetul francez, originar din România, Tristan Tzara, scriitorii germani Hugo Ball și Richard Huelsenbeck, sculptorul francez Hans Arp ș.a. fondează cabaretul Voltaire-club literar, galerie de expoziție și sală de teatru. Din 1919, gruparea s-a mutat la Paris, inițiind manifestări nihiliste împotriva culturii, puternic discreditată după Primul Război Mondial; s-au făcut experimente de poezie și colaje în pictură și sculptură. Hazardul este ridicat la rang de principiu de creație, iar negația este cuvântul de bază în vocabularul dadaist. Mijloacele principale folosite au fost împrumutate din mișcare futuristă: manifeste, poezii fonetice, poemul simultan, muzica zgomotoasă, spectacole publice provocatoare. Printre reprezentanții mișcării: M. Duchamp, Man Ray, F. Picabia, Marcel Iancu, Max Ernst.

DABIJA, Gheorghe (1872-1943, n. Iași), general român. A participat la primul război mondial, distingându-se în bătăliile de la Mărăști și Oituz, în campania de eliberare a Transilvaniei și în lupta împotriva agresiunii Republicii Ungare a Sfaturilor (1919). Autor al lucrării: „Armata română în războiul mondial (1916-1918)”.

RĂZBOAIELE BALCANICE, denumire a două războaie purtate în Peninsula Balcanică. Primul R.B. (oct. 1912-mai 1913), război de eliberare națională, purtat de Alianța balcanică (Bulgaria, Serbia, Grecia, Muntenegru) împotriva Imp. Otoman; s-a încheiat cu victoria Alianței. Prin Pacea de la Londra (mai 1913), Turcia restituia toate posesiunile din Europa, cu excepția orașului Istanbul și a unui mic teritoriu din jurul orașului, iar Albaniei i se recunoștea independența (proclamată la 28 nov. 1912). ◊ Al doilea R.B. (iun.-aug. 1913), război care a avut loc între Bulgaria, pe de o parte, și Grecia, Serbia, Muntenegru, România și Imp. Otoman, pe de altă parte, încheiat cu înfrângerea Bulgariei. Potrivit Tratatului de Pace de la București (28 iul./10 aug. 1913), Bulgaria ceda S Macedoniei și V Traciei Greciei, N Macedoniei Serbiei, regiunea din S Dobrogei (Cadrilaterul) întra în componența României, iar o parte a Traciei răsăritene, cu Adrianopolul, revenea Turciei potrivit unui tratat turco-bulgar (29 sept. 1913) încheiat la Istanbul. R.B. au provocat ascuțirea contradicțiilor internaționale, contribuind la izbucnirea Primului Război Mondial.

RĂZVAD, com. în jud. Dâmbovița, situată în zona de contact a C. Târgoviștei cu Subcarpații Ialomiței, pe stg. văii Ialomiței; 8.516 loc. (2005). Stație (în satul R.) și haltă de c. f. (în satul Valea Voievozilor). Expl. de petrol. Punct muzeal cu colecții de istorie și etnografie (în satul R.). În satul Gorgota se află biserica Schimbarea la Față, ctitorie din anii 1554-1557 a domnului Pătrașcu cel Bun, incendiată de turci în 1597 și refăcută de mai multe ori (1612, 1623, 1836, 1968). În satul R., atestat documentar în 1431, există bisericile Adormirea Maicii Domnului (1859) și Sf. Nicolae (1868), clădirea Primăriei (sec. 19), conacul Vlădenilor (începutul sec. 20) și un monument închinat eroilor Primului Război Mondial, iar în satul Valea Voievozilor, biserica Adormirea Maicii Domnului (1824).

IRAN Republica islamică ~ (al-Jomhūrῑ-ye Eslamῑ Irān), stat în SV Asiei, în Orientul Mijlociu, cu ieșire la M. Caspică, G. Persic și G. Oman; 1,6 mil. km²; 65,8 mil. loc. (1994). Limba oficială: persana (farsi). Religia: islamică (șiiți) 99%. Cap.: Teheran (Tehrān). Orașe pr.: Mashhad, Esfahān, Tabrῑz, Shῑrāz, Akwāz, Bākhtārān, Qom, Rasht, Hamadān. Este împărțit în 24 provincii. Relieful este reprezentat printr-un podiș central (pod. Iranului) cu alt. între 300 m și 1.800 m, ocupat de două deșerturi întinse (Dasht-e-Kavῑr și Dasht-e-Lūt) și înconjurat de munți înalți: în N, lanțul M-ților Elburz (alt. max.: 5.604 m, vf. Demavend sau Damāvand), în NE Khurasan și în V și SV lanțul M-ților Zagros, continuat cu M-ții Zaristan și Fars. În NV se află un sector al Pod. Armeniei. Climat subtropical continental excesiv, cu precipitații reduse. Stre M. Caspică și G. Persic clima este mai umedă (500-1.000 mm/an). Rețea hidrografică săracă (râul Karun, lacul Urmia). Vegetație cu caracter stepic și semideșertic, cu excepția reg. țărmurilor (păduri cu aspect tropical) și a versantului nordic al M-ților Elburz (pădure temperată). Economia țării se bazează, în principal, pe exploatarea și prelucr. petrolului, care asigură 20% din PNB și peste 90% din exporturi. Expl. de petrol (171,3 mil. t, 1992, locul 4 în lume; rezerve: 12,6 miliarde t, 1994, locul 5 pe glob), de gaze naturale (54,9 mil. m³, 1995; rezerve: c. 14 miliarde, 14 miliarde m³, locul 2 pe glob), min. de mangan, crom, cupru, plumb, zinc, fier, nichel, antimoniu, argint, bauxită, magnezit, sulf, azbest, sare gemă și huilă. Ind. prelucrătoare, în care este ocupată 1/3 din totalul populației active, produce: energie electrică (68,4 miliarde kwh, 1992), fontă, oțel, aluminiu, cupru și plumb rafinat, autovehicule, tractoare, aparate radio, televizoare, frigidere, derivate din petrol (benzină 5,9 mil. t, 1992), îngrășăminte chimice, acid sulfuric, sodă caustică, anvelope, ciment, țesături de lână și bumbac, sticlărie, piel. și încălț., zahăr (866 mii t., 1992), produse lactate, bere, țigarete. Agricultura concentrează c. 40% din populația activă și asigură 20% din PNB, principalul sector fiind producția vegetală. Peste 50% din supr. țării este neproductivă; 8,6% din supr. țării (între care c. 6 mil. ha irigate) se cultivă cu grâu (11,5 mil. t, 1994), orez (2,7 mil. t, 1994), porumb, orz, mei, sorg, cartofi (2,85 mil. t, 1994), tutun, bumbac, sfeclă de zahăr (4,7 mil. t, 1994), trestie de zahăr, soia, floarea-soarelui, in, susan, ricin, kenaf, legume (tomate 1,94 mil. t, 1994, fasole, mazăre, ceapă, năut, linte), pepeni, fructe (mere 1,69 mil. t, 1994, locul 7 pe glob, pere, caise, migdale, alune, struguri, 1,88 mil. t, 1994, locul 7 pe glob); plantații de citrice (lămâi 640 mii t, 1994, locul 5 pe glob), curmali, ceai (75 mii t, 1994), smochini, măslini, fistic (locul 1 pe glob). Se cresc ovine (45,4 mil. capete, 1994, locul 4 pe glob), caprine (23,5 mil. capete, 1994), bovine (7,1 mil. capete, 1994), bubaline, asini și catâri (2 mil. capete, 1994), cămile. Pescuit: 344 mii t (1993). Veche tradiție meșteșugărească (covoare persane, piel., ceramică). C. f.: 5,1 mii km. Căi rutiere: 151,1 mii km. Pipe-line-uri: 3,5 mii km. Flota comercială: 6,7 mii t. r. b. (1995). Moneda: 1 rial = 100 dinari. Turism slab dezvoltat, dar cu obiective de importanță mondială: locurile istorice au vestigii antice (îndeosebi persane) cum sunt Persepolis cu împrejurimile, Susa, Pasargada, Damghan, Bam sau din perioada postsasanidă (mai ales din sec. 11-18), Esfahān, Hamadān (ambele și cu vestigii persane), Shῑrāz, Tabrῑz, Bākhtārān, Mashhad, Yazd, apoi capitala Teheran (cu monumente vechi și moderne), țărmul M. Caspice cu stațiuni balneoclimaterice (Ramsar, Babolsar) și de sporturi de iarnă, lanțul muntor Elburz etc. Export: petrol și produse petroliere, gaze naturale, bumbac, fructe, țesături (covoare), lână și piei, autovehicule. Import: mașini, utilaje echipament ind., bunuri de lard consum, produse chimice și alim., animale vii etc. – Istoric. În mil. 3 î. Hr., în partea de SV a teritoriului I., s-a constituit statul Elam (cu capitala la Susa), legat și influențat de civilizația mesopotamiană. După stabilirea, în milen. 2 î. Hr., a indo-europenilor (mezii și perșii), se constituie regatul mezilor (sec. 8 î. Hr.), supus de regele perșilor, Cyrus II, care cucerește Media (550 î. Hr.), Lidia (547 î. Hr.) și Babilonul (539 î. Hr.) și pune bazele Imp. Persan, condus de dinastia Ahemenizilor. Sub Darius I, imperiul atinge maxima întindere teritorială: din Tracia și Egipt până la Ind, dar eșuează în încercarea de a supune Grecia (Războaiele medice). Imp. Persan este cucerit (334-330 î. Hr.) de Alexandru Macedon, iar, după moartea acestuia, teritoriul devine o parte a Regatului Seleucid. În sec. 3 î. Hr., se constituie Regatul Parților (240 î. Hr.-226 d. Hr.), care rivalizează cu Im p. Roman, apoi cu Imp. Bizantin. În urma cuceririi arabe (635-651), pe teritoriul persan se răspândește religia islamică. Inclus în Califatul de Bagdad, a fost cucerit (1258) de către mongoli. În perioada 1502-1736, sub dinastia Safavizilor, se consolidează pe teritoriul I. un stat care atinge apogeul sub Abbas cel Mare, iar șiismul devine religie de stat. Sub dinastia Kajarā (1775-1925), ca urmare a declinului, Persia pierde întinse teritorii din N, ocupate de Rusia, și face obiectul Tratatului anglo-rus (1907), care delimitează zonele de influență ale celor două mari puteri. În 1908, au fost descoperite primele zăcăminte petrolifere, făcând din I. unul dintre cei mari exportatori de țiței din lume. Un puternic curent novator și de emancipare națională, culminând cu instituirea (1906) parlamentului (Mejlis), împiedică, după primul război mondial, transformarea țării într-un protectorat de facto britanic și îl aduce pe tron pe Reza Khan (1925). Fondator al dinastiei Pahlavi, el schimbă denumirea țării în Iran (1935). Simpatizant al Germaniei naziste, Reza a fost constrâns să abdice în favoarea fiului său, Mohammad Reza, după ocuparea I. (1941) de trupe britanice și sovietice (evacuate în 1945-1946). Încercarea primului ministru M. Mossadegh de a elimina (1951-1953) capitalul străin din industria petrolieră eșuează. În perioada 1965-1977, șahul lansează o amplă politică de modernizare (laicizarea sistemului de învățământ, drepturi egale pentru femei ș.a.) și occidentalizare a I., ceea ce provoacă via nemulțumire a clerului islamic, al cărui exponentt devine ayatollahul Khomeini. Sub presiunea crescândă a opoziției, care îl acuza pe șah că s-a îndepărtat de valorile tradiționale islamice, acesta este silit să părăsească țara, iar puterea este preluată de Consiliul Revoluționar Islamic, în frunte cu Khomeini (1979). Noua constituție, care intră în vigoare la 3 dec. 1979, proclamă I. republică islamică. Relațiile I. cu S.U.A. cunosc o progresivă deteriorare, care culminează cu luarea ca ostatici a personalului ambasadei americane din Teheran (nov. 1979-ian. 1981). În I. se instaurează un regim islamic fundamentalist, controlat de cler. Disputa teritorială legată de posesia zonei Shatt al-Arab generează un lung și costisitor război cu Iraqul (1980-1988), soldat cu aproximativ un milion de victime. După moartea lui Khomeini (3 iun. 1989), se accentuează divergențele între fundamentaliști și reformatori. Sprijinul acordat de I. grupărilor fundamentaliste și antiisreraliene, îndeosebi în Liban, a generat încordări în raporturile cu S.U.A. și Europa Occidentală. Alegerea în funcția de președinte al țării (23 mai 1997) a lui M. Khatami, reprezentant al curentului moderat, a dus la un început de relaxare a relațiilor interne și internaționale. Republică parlamentară, conform Constituției adoptate la 3 dec. 1979. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral (Adunarea Consultativă Islamică – Mejlis) și de Consiliul pentru protecția Constituției numit de ayatollah, iar cea executivă, de un președinte și un Consiliu de miniștri.

RĂZBOAIELE MONDIALE, denumirea celor două mari conflagrații din sec. 20. Primul Război Mondial (1914-1918), conflict armat izbucnit ca urmare a contradicțiilor între marile puteri, în lupta pentru reîmpărțirea sferelor de influență și pentru acapararea de colonii și teritorii străine. A început prin ofensiva Puterilor Centrale (Germania și Austro-Ungaria) împotriva Antantei (Franța, Marea Britanie și Rusia), antrenând, în final, 33 de țări cu o populație de peste un miliard locuitori. A izbucnit prin atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria (28 iul. 1914), pretextând asasinarea prințului moștenitor al Austriei, Franz Ferdinand, la Sarajevo. Principalele acțiuni militare s-au desfășurat în Europa, acțiuni secundare având loc în Africa, Asia și Oc. Pacific. În 1914 armatele germane au ocupat V Belgiei (aug.) și o parte a Franței, fiind oprite de armatele franco-engleze pe Mama, iar în E, ai oprit ofensiva rusă prin victoriile de la Tannenberg și Lacurile Mazuriene (sept.). La sfârșitul lui 1914 fronturile stabilizându-se, războiul a devenit un război de poziții. În 1915 frontul răsăritean a fost mai activ; ofensiva Puterilor Centrale s-a soldat cu ocuparea Poloniei, Lituaniei și a Galiției. Ofensiva armatei italiene, intrată în război alături de Antantă (mai), este oprită în Alpi. După intrarea în război a Bulgariei (oct.), alături de Puterile Centrale, Serbia este înfrântă și ocupată, iar Antanta debarcă trupe în Grecia (oct.), formând frontul de la Salonic. În 1916 pe frontul de V au avut loc marile bătălii de la Verdun și de pe Somme, iar în E armata rusă, în urma ofensivei din iun.-sept., a silit armata austro-ungară să se retragă din Galiția răsăriteană și din Bucovina. La 14/26 1916, după doi ani de neutralitate, România s-a alăturat Antantei, care promitea terit. românești stăpânite de de Austro-Ungaria (Transilvania, Banat, Bucovina). După câteva succese militare în Transilvania, armata română înfrântă pe Frontul de Sud, la Turtucaia, a fost obligată să se retragă. În dec. 1916, trupele inamice au ocupat Capitala și, o dată cu ea, aproximativ 2/3 din terit. României, frontul stabilizându-se la începutul anului 1917, pe linia Siretului, de-a lungul Dunării și al brațului Sf. Gheorghe. În 1917, prin intrarea în război a S.U.A., Chinei și a altor state, alături de Antantă, șansele acesteia de a obține victoria s-au mărit. Pe frontul românesc, armată română reorganizată a desfășurat ofensiva de la Mărăști și a zdrobit ofensiva armatei germane de la Mărășești. În febr. 1917, în urma revoluției bolșevice, țarismul a fost răsturnat, iar ca rezultat al insurecției de la Petrograd (24-25 oct./6-7 nov. 1917) este instaurată puterea sovietică, Rusia fiind proclamată Republică Sovietică Federativă Socialistă (ian. 1918). În condițiile refuzului Germaniei de a încheia o pace fără anexiuni, Rusia Sovietică a semnat, în interesul salvării revoluției, Tratatul de Pace de la Brest-Litovsk (3 mart. 1918). Se declanșează războiul civil (1918-1922), în sprijinul forțelor albgardiste intervenind Marea Britanie, Franța, S.U.A., Japonia și Italia, ostile puterii sovietice. În 1918 armatele Antantei trec la ofensivă pe toate fronturile. În Balcani ele înaintează rapid spre Dunăre; Bulgaria, unde izbucnise o răscoală republicană, capitulează (sept.). În Austro-Ungaria au loc mișcări de eliberare națională și pentru transformări democratice ale cehilor, slovacilor, sârbilor, croaților, românilor. Revoluția din Ungaria, izbucnită în oct., a proclamat abolirea dualismului austro-ungar, independența Ungariei, republică democratică; Croația, Slovenia, Muntenegru, Bosnia s-au unit cu Serbia, formând Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, iar Cehia și Slovacia au format Cehoslovacia. În nov. a fost restabilit statul polon independent. Austro-Ungaria înfrântă și pe frontul italian a semnat armistițiul la 3 nov., iar Germania la 11 nov. România, care încheiase cu Puterile Centrale, Bulgaria și Turcia, Pacea de la Buftea-București, o denunță printr-un ultimatum la 27 oct./9 nov., reintrând în război. În împrejurările prăbușirii Imp. Habsburgic și a țarismului în Rusia a apărut posibilitatea încheierii procesului de formare a statului național unitar român. Basarabia, Bucovina și Transilvania se unesc cu România, ca urmare a hotărârilor adoptate în 1918 la Chișinău (27 mart./9 apr.), Cernăuți (15/28 nov.) și Alba Iulia (18 nov./1 dec.). Primul Război Mondial a luat sfârșit cu victoria Antantei, concretizată prin sistemul de tratate de pace de la Versailles, cel mai important, cu Germania, fiind semnat la 28 iun. 1919. În acest război s-au folosit submarinele, gazele toxice (Ypres, 1916) și avioanele. S-au pricinuit uriașe pierderi umane (c. 9.700.000 morți și c. 20.000.000 răniți) și materiale (evaluate la peste 278 miliarde dolari). Al Doilea Război Mondial (1939-1945), cel mai mare conflict militar, politic, economic și diplomatic din istoria omenirii, care a cuprins în final, 72 de state cu o populație de c. 1.700.000.000 de oameni (80% din populația lumii), fiind mobilizați sub arme 110.000.000 de oameni. A fost dezlănțuit de Germania, aliată cu Italia și Japonia, cu scopul instaurării dominației lor asupra lumii. La 1 sept. 1939 Germania a atacat Polonia, dezlănțuind războiul. Marea Britanie și Franța, deși au declarat război Germaniei (3 sept.) n-au întreprins acțiuni militare de anvergură („Războiul ciudat”), Polonia fiind înfrântă în 26 zile. După ce au ocupat Danemarca și Norvegia, armatele germane au invadat Olanda, Belgia, Luxembourg și Franța care, atacată și de Italia (intrată în război la 10 iun. 1940), a semnat armistițiul la 22 iun. 1940. Prin intrarea Italiei în război, au început operațiunile militare și în Africa. Prinsă între Germania și U.R.S.S., care își delimitaseră sferele de interese prin Pactul Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), România s-a găsit izolată pe plan extern, lipsită de orice sprijin din afară; în acest context, i-au fost impuse importante cesiuni teritoriale: Basarabia, partea de nord a Bucovinei și ținutul Herța au fost anexate (iun. 1940) de U.R.S.S.; partea de NE a Transilvaniei, prin Dictatul de la Viena (aug. 1940) a fost cedată Ungariei, iar apoi Bulgariei partea de S a Dobrogei – Cadrilaterul (sept. 1940). La 6 sept. 1940 regele Carol al II-lea renunță la tron, puterea fiind preluată de generalul Ion Antonescu; din oct. 1940 trupele germane intră în țară. În primăvara lui 1941, Germania ocupă Iugoslavia și Grecia (atacată anterior de Italia), instaurându-și controlul în Pen. Balcanică. La 22 iun. 1941, trupele germane, încălcând Tratatul de neagresiune încheiat între U.R.S.S. și Germania în 1939, au atacat prin surprindere Uniunea Sovietică, sperând ca prin desfășurarea „războiului fulger” să o învingă până la sfârșitul anului. Împreună cu Germania au început operațiuni militare împotriva Uniunii Sovietice, România, Finlanda, Slovacia, Ungaria și Italia. Prin concentrarea de forțe și amploarea bătăliilor, frontul sovieto-german a devenit principalul front al războiului. În primele luni, trupele germane au ocupat o mare parte a terit. U.R.S.S., dar în dec. au suferit, în fața Moscovei, prima mare înfrângere. În Extremul Orient, Japonia, care continua războiul împotriva Chinei, a atacat baza maritimă a S.U.A. de la Pearl Harbor (7 dec. 1941), provocând intrarea S.U.A. în război. S-a constituit astfel coaliția statelor antifasciste. Un rol însemnat în lupta împotriva Germaniei l-au avut mișcările de rezistență din țările ocupate de Reich. În 1942, pe Frontul de Est începe la 19 nov. contraofensiva de la Stalingrad, terminată printr-un mare dezastru pentru trupele germane și române. Pe frontul din Extremul Orient, unde Japonia câștigase până atunci o serie de victorii, începe contraofensiva anglo-americană. În Africa de N aliații trec la ofensivă, provocând grele pierderi trupelor italo-germane (El Alamein). Anul 1943 a marcat trecerea definitivă a inițiativei strategice în mâinile coaliției antifasciste. Pe frontul răsăritean, după bătălia de la Kursk, ofensiva armatei sovietice silește armatele germane la retragere. În iul. 1943, armatele anglo-americane debarcă în Italia. În sept. Italia iese din război și declară război Germaniei, ceea ce provoacă ocuparea Italiei de N și centrale de către germani (Republica de la Salò). În unele țări – U.R.S.S., Iugoslavia, Italia, China – mișcarea de rezistență ia o amploare deosebită, provocând grele pierderi ocupanților. În 1944, pe frontul de E armatele sovietice au zdrobit mari grupuri de armate germane și, după eliberarea terit. U.R.S.S., au depășit granițele de stat ale acesteia, desfășurând operațiuni militare victorioase pe terit. Poloniei, României, Bulgariei, Iugoslaviei, Ungariei, Cehoslovaciei, Austriei, Danemarcii, Norvegiei. În sept., Finlanda cere armistițiu. În V, puternice forțe anglo-americane au debarcat în Normandia (6 iun.) și, împreună cu Forțele Franceze din interior, au început operațiunile de eliberare a Franței. Anul 1944 a fost anul unor victorii hotărâtoare ale coaliției antifasciste, al insurecțiilor din Paris (aug.), Slovacia (aug.), Bulg. (sept.) și al ofensivei forțelor de rezistență antigermană din Iugoslavia, Grecia, Albania. În oct. 1944, trupele engleze au debarcat în Grecia. România, în urma loviturii de stat de la 23 august 1944, a întors armele împotriva Germaniei, alăturându-se coaliției antifasciste. Schimbarea de orientare a dus la prăbușirea dispozitivului german din Balcani, deschizând larg calea înaintării rapide a armatelor sovietice, grăbind victoria armatelor aliate împotriva Germaniei. După alungarea, la 25 oct. 1944, a tuturor trupelor hitleristo-horthyste de pe întreg teritoriul României trupele române au luptat alături de Armata Roșie, contribuind la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei și a unei părți din teritoriul Austriei. În 1945, armatele sovietice încercuiesc Berlinul și-l ocupă (2 mai), după lupte îndârjite. La 5 mai izbucnește insurecția de la Praga, orașul fiind eliberat la 9 mai. Înfrântă, Germania capitulează fără condiții (9 mai 1945). În Extremul Orient, Japonia suferea înfrângeri importante. În iun. 1945, americanii debarcă pe terit. Japoniei, în arh. Ryūkyū. În aug. 1945, U.R.S.S. începe operațiunile militare împotriva Japoniei, în Manciuria, iar la 6 și respectiv 9 aug., S.U.A. efectuează bombardamente atomice asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki. Zdrobită, Japonia capitulează fără condiții la 2 sept. 1945. În cel de-al Doilea Război Mondial au pierit c. 50.000.000 de oameni. Încălcând convențiile internaționale, Germania, Italia și Japonia au folosit metode barbare de ducere a războiului. Hitler a dus o politică de exterminare a populației evreiești din spațiul german și din terit. ocupate vremelnic („Holocaust”). Numai în lagărele de concentrare au pierit c. 6 mil. oameni din rândurile evreilor. Pierderile materiale se cifrează la c. 1.384 miliarde dolari. Crimele de război săvârșite au fost condamnate la procesele de la Nürnberg și Tōkyō. După terminarea războiului s-au încheiat la Paris (febr. 1947) tratatele de pace cu Italia, România, Bulgaria, Ungaria și Finlanda. Germania a fost divizată în urma ocupării ei de către forțele S.U.A., U.R.S.S., Marii Britanii și Franței și a începutului Războiului rece (în 1949 s-au constituit cele două state germane R.F.G. și R.D.G.). În sept. 1951, S.U.A. și Marea Britanie au încheiat un tratat de pace separat cu Japonia; în 1956, încetează starea de război dintre U.R.S.S. și Japonia. În mai 1955 a fost semnat Tratatul de Pace cu Austria.

SAN, râu în SE Poloniei, afl. dr. al Vistulei, la NE de Sandomierz; 397 km. Izvorăște din m-ții Carpați și formează pe o porțiune frontiera polono-ucraineană. Lupte puternice în Primul Război Mondial (mai 1915), între trupele ruse și cele germane.

LANGER [láŋger], František (1888-1965), medic și scriitor ceh. Povestiri inspirate din realitățile siberiene ale primului război mondial (a luptat în Legiunea cehoslovacă împotriva bolșevicilor în războiul civil) sau din viața orașului Praga („Lupul de fier”, „Băieții și pumnalul”). Se afirmă în special ca dramaturg („Cămila trece prin urechile acului” – comedie, „Periferie”, „Îngeri printre noi”).

LACOUR-GAYET [lakúr gaié], Goerges (1856-1934), istoric francez. A publicat mai multe studii despre români („Chestiunea românilor din Austro-Ungaria”, „Românii din Transilvania sub jugul maghiar”, „Trecutul României”); în timpul primului război mondial a susținut cauza unității politice a poporului român. M. de onoare al Acad. Române (1919).

RENOUVIN [renuvē], Pierre (1893-1974), istoric francez. Prof. univ. la Sorbona. Studii asupra Primului Război Mondial și al relațiilor internaționale („Criza europeană și Marele Război 1904-1918”, „Istoria relațiilor internaționale”).

ROCKFELLER [rákifelər], familie de oameni de afaceri, filantropi și oameni politici din S.U.A. 1. John Davison (1839-1937), industriaș și filantrop american. Continuând afacerile cu petrol ale tatălui său, a fondat (1862) prima antrepriză petrolieră, în 1863 o rafinărie de petrol, apoi (1870) imperiul industrial Standard Oil Company, cu peste 30 de corporații, care i-a adus venituri imense. Dedicându-se activităților filantropice, a creat Fundația R. (1913), Universitatea R. din Chicago (1902), Institutul R. pentru cercetări medicale din New York (1901), care a devenit (din 1954) Universitatea R. Prin generozitatea lui a fost refăcută (după distrugerile din Primul Război Mondial) catedrala Notre-Dame din Reims. 2. John D. Jr. (1874-1960), industriaș și filantrop american. Fiul lui R. (1). A continuat donațiile tatălui său (locul pe care s-a construit sediul Națiunilor Unite), a construit Center R. și a restaurat în stil colonial Williamsburg. 3. Nelson Aldrich (1908-1979), om politic și filantrop american. Nepotul lui R. (1). Vicepreședinte al S.U.A. (1974-1977), în timpul lui G. Ford. Colecționar de artă. A făcut donații la Muzeul de Artă Modernă și a fondat Muzeul de Artă Primitivă, ambele în New York.

SAVOIA, Luigi Amedeo, duce de Abruzzi (1873-1933), militar și explorator italian. A efectuat ascensiuni în Alpi, Alaska și Ruwenzori. A comandat unități navale în Primul Război Mondial.

SAXA-COBURG-GOTHA, casă regală britanică (1901-1917) care a succedat dinastia de Hanovra, la moartea ultimei sare reprezentante, regina Victoria (22 ian. 1901). Numele dinastiei de Saxa-Coburg-Gotha vine de la soțul reginei Victoria (din 1840), născut german, principele Albert (Franz Albrecht August Karl Emmanuel) de Saxa-Coburg-Gotha (1819-1861), ca principe consort al reginei Victoria. Într-o vie atmosferă antigermană din timpul Primului Război Mondial, regele George V (1910-1936) a proclamat, la 17 iul. 1917, că descendenții masculini ai reginei Victoria au adoptat numele de familie Windsor (așa se numește un castel, situat în orașul New Windsor, comitatul Berkshire, din S Angliei, la 32 km S de Londra, principala reședință a regilor englezi începând cu sec. 11, din timpul lui William Cuceritorul).

SANAA (SAN’Ᾱ) [saná:], cap. Rep. Yemen, situată în V țării, pe versantul E al m-ților Jabal an Nabi Sh’ayb, la 2.210-2.400 m alt.; 1,5 mil. loc. (2001). Aeroportul Ar Rahaba. Nod rutier. Pr. centru politic, economic, cultural, financiar, comercial și religios al țării. Ind. textilă (prelucr. bumbacului) și a tananților. Artizanat (bijuterii, covoare, articole de marochinărie, țesături ș.a.). Piață pentru cafea, fructe și piei. Universitate (1970). Fortăreața Ghundam (25 î. Hr.); 103 moschei, din care se remarcă Marea Moschee al-Jamῑ al-Kabῑr (sec. 8-11) și moscheea Jamῑ Masjid (sec. 7). Poarta Bāb al-Yaman. Partea veche a orașului a fost inclusă (în 1986) în Patrimoniul cultural universal. Fundat în sec. 1 d. Hr. cu numele Azāl. Populația orașului a fost convertită la Islam (din 632); mai târziu, în 1516, a intrat sub dominația nominală a Porții Otomane, dar conducerea efectivă a fost exercitată, în sec. 17-1872, de imamii Zaydizi. Ocupat de turci în anii 1872-1918. În 1918, după înfrângerea turcilor otomani în Primul Război Mondial, a devenit cap. imamatului Yemen (sau Yemenului de Nord), în perioada 1962-1990 a fost cap. Rep. Arabe Yemen, iar din 1990 cap. Rep. Yemen (după unirea R.A. Yemen cu R.P.D. Yemen). geografie

PERSHING [pə:rʃiŋ], John Joseph (1860-1948), general american. A servit în războaiele cu Cuba (1898), Filipine (1899-1903 și 1906-1913) și Mexic împotriva lui Pancho Villa (1916). Comandant al Corpului Expediționar S.U.A. în Europa (1917-1919) în timpul Primului Război Mondial, Șef al Marelui Stat-Major al S.U.A. (1921-1924). Memorii.

PERISCÓP (< fr {i}; {s} peri- + gr. skopein „a examina”) s. n. Instrument optic în care razele de lumină sunt deviate cu ajutorul oglinzilor sau al prismelor cu reflexie totală și care permite observatorilor aflați în tranșee, submarine etc. să urmărească ceea ce se întâmplă la suprafața pământului sau a apei. Primul periscop instalat pe un submarin francez datează din 1893, iar periscoapele de tranșee au fost folosite în Primul Război Mondial.

PELLETIER-DOISY [peltjé-duazí], Georges (1892-1953), general și aviator francez. Luptător în Primul Război Mondial. Realizator al unor importante legături aeriene de la Paris la Istanbul (1919), Tunis (1922), Tōkyō (1924), Beijing (1926).

PETAIN [petẽ], Henri Philippe (1856-1951), mareșal și om politic francez. În timpul Primului Război Mondial a oprit ofensiva germană la Verdun (1916); șef al Marelui Cartier General și comandant al armatei franceze (1917-1918). Comandant al trupelor franceze în Maroc (1925-1926). Ministru de Război (1934). Vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (18 mai 1940) și șef al statului (iul. 1940 -aug. 1944) și prim-mim. al Regimului de la Vichy (1940-1942). A încheiat cu Germania armistițiul de la Compiègne (1940), în condiții de subordonare politică pentru Franța. În 1942, germanii l-au obligat să-l accepte pe P. Laval ca premier, el păstrându-și însă rolul nominal de șef al statului. Condamnat la moarte de un tribunal francez (apr. 1945), dar având în vedere vârsta înaintată și meritele sale în Primul Război Mondial, pedeapsa i-a fost comutată în închisoare pe viață, din inițiativa generalului de Gaulle.

ØVERLAND, Arnulf (1889-1968), poet norvegian. După Primul Război Mondial devine membru al grupului marxist de la revista „Mot dag”. Versuri exprimând compasiunea pentru cei oropsiți și revolta față de oprimatori („Pâine și vin”, „Muntele albastru”, „Frontul roșu”). Deportat de naziști (1941-1945), devine poet național cu poemele de război („Supraviețuitorii noștri în toate”, „Reîntoarcerea vieții”). În ultimii ani, poezie lirică („Minutele vieții”).

OWEN [óuin], Wilfred (1893-1918), poet englez. Participant la Primul Război Mondial, a fost rănit grav. Poemele sale („Poezii”), apărute postum, denunță cu o putere de evocare excepțională mizeria, cruzimea și inutilitatea războiului.

OITUZ 1. Râu, afl. dr. al Trotușului în amonte de municipiul Onești; 62 km. Izv. din N m-ților Vrancei, de la 1.420 m alt., din apropierea pasului O. și drenează, în cursul inferior, depr. Tazlău-Cașin. 2. Trecătoare în Carpații Orientali situată între culmile de SSE ale munților Nemira și cele de NNV ale m-ților Vrancei, la 865 m alt. Face trecerea între depr. Tazlău-Cașin și depr. Brașov. Aici au avut loc, în timpul Primului Război Mondial, trei bătălii de apărare, în care armatele române au oprit pătrunderea forțelor germano-austro-ungare în Moldova; 28 sept./11 oct. – 14/27 oct. 1916, 28 oct./10 nov.-2/15 nov. 1916 și 26 iul./8 aug.-9/22 aug. 1917. 3. Com. în jud. Bacău, situată în zona de contact a depr. Cașin cu prelungirile m-ților Vrancea și Nemira, pe valea râului omonim; 9.634 loc. (2003). Expl. de petrol. Cherestea. Fabrică de sucuri naturale. Centru de meșteșuguri populare (olărit, cusături și țesături – covoare, cergi, lăicere, costume -, obiecte împletite din lemn de alun) și instalații tehnice populare (vâltori, dârste, în satul Ferestrău-Oituz). Izv. cu ape minerale clorurate, sodice, bicarbonatate (în satul Poiana Sărată). Până la 17 febr. 1968, satul și com. O. s-au numit Grozești. În satul O. au fost descoperite vestigii ale unei așezări din Epoca bronzului (cultura Monteoru), ale uneia geto-dacice (sec. 1 î. Hr.-sec. 1 d. Hr.) și ale uneia din sec. 8-10, precum și un tezaur monetar alcătuit din 200 drahme.

ROLLS-ROYCE Ltd. [róulz róis], societate britanică fondată (1906), la Manchester, de Charles Stewart Rolls (1877-1910) și Frederick Henry Royce (1863-1933), specializată în producția de mașini de lux, în care a deținut supremația mondială absolută. În timpul Primului Război Mondial a fabricat motoare pentru avioane (primul fiind modelul „Eagle”). În 1931, R.-R. a achiziționat Bentley Motors, altă companie producătoare de mașini de lux. Un contract încheiat cu Lockheed Aircraft pentru producerea de motoare cu reacție a dus la falimentul firmei în 1971. R.-R. s-a separat în două companii: secțiunea producătoare de motoare cu reacție, care a fost salvată de guvernul britanic și ulterior privatizată ca r.-r., PLC, și R.-R. Motor Holdings Ltd., care a fuzionat cu Vickers Ltd. în 1980 și a fost cumpărată de Volkswagen în 1998.

SĂULESCU, Mihai (1888-1916, n. București), scriitor român. Versuri simboliste („Departe”, „Viața”); piesa de teatru „Săptămâna luminată” anunță expresionismul românesc. A murit pe front, în cele dintâi zile ale intrării României în Primul Război Mondial.

SOMME [som], fl. în N Franței; 245 km. Izv. din înălțimile Fonsommes, din apropiere de Saint-Quentin, și se varsă în Marea Mânecii printr-un estuar. Regim hidrologic reglat prin construcții hidrotehnice. Irigații. Legat prin canale cu Oise și Schelde. Navigabil în aval de Bray. Trece prin Amiens și Abbeville. Pe fl. S. a avut loc, de la 1 iul. la 18 nov. 1916, una dintre cele mai mari bătălii din Primul Război Mondial, încheiată cu sute de mii de morți și răniți de ambele părți; în timpul ofensivei de pe S. trupele engleze au folosit pentru prima dată tancurile ca armă de luptă (15 sept.). Între 5 și 8 iun. 1940 au avut loc lupte violente, în care armata franceză a încercat, fără succes, să oprească înaintarea trupelor germane spre mare.

SONNINO, Giorgio Sidney, baron (1847-1922), om politic italian. Conservator. Prim-min. (febr.-mart. 1906 și 1909-1910), ministru de Externe (1914-1919). Partizan al intrării Italiei în Primul Război Mondial de partea Antantei. A reprezentat Italia la Conferința de Pace de la Paris (1919).

SOTHEBY’S, casă pentru vânzarea prin licitație a obiectelor de artă, colecțiilor de carte rară ș.a. fondată, în 1744, la Londra de Samuel Baker. Își trage numele de la John Sotheby, nepotul fondatorului; cel mai de seamă reprezentant al familiei s. a fost anticarul S.L. Sotheby (1805-1861), expert principal în incunabule și manuscrise. După Primul Război Mondial s-a specializat pe pictura sec. 19-20, îndeosebi pe impresioniști. După al Doilea Război Mondial s-a stabilit la New York, iar din 1983 a trecut în proprietatea americanului A. Alfred Taubman. Are o rețea de sucursale în întreaga lume.

SINN FEIN (cuv. gaelic „Noi înșine”), mișcare republicană naționalistă irlandeză. A preluat tradiția fenianilor, organizându-se în 1902. S-a radicalizat în preajma primului Război Mondial, organizând insurecția de Paști din 1916. A pus bazele partidului Fianna Fáil (1926). Prin înăsprirea luptei împotriva britanicilor a devenit, după 1980, aripa politică a IRA. După ruptura între autorități și IRA, din 1996, a căpătat o poziție dificilă în viața politică irlandeză.

RIVIÈRE [riviér], Jacques (1886-1925), scriitor francez. Unul dintre fondatorii influentei „La Nouvelle Revue Française” (1910), pe care avea s-o conducă între 1919 și 1925. Autor al unor solide studii privitoare la scriitorii moderni francezi (Rimbaud, Gide, Claudel, Jammes). Însemnări din lagărul de prizonieri unde a fost internat în timpul Primului Război Mondial. Note privind problemele religiei și moralei („Moralism și literatură”, „Despre credință”).

MANNERHEIM [mánəheim], Carl Gustav Emil, baron von (1867-1951), feldmareșal și om politic finlandez. După o carieră excepțională în armata rusă (Războiul Ruso-Japonez, 1904-1905, primul război mondial), a revenit în Finlanda. A înăbușit încercarea comuniștilor finlandezi de a prelua puterea (1918). Regent al Finlandei (1918-1919). Comandant al Consiliului de Apărare (1931-1939), a organizat realizarea unei linii de apărare (linia M.) la granița cu U.R.S.S. Comandantul armatei finlandeze în războaiele împotriva Uniunii Sovietice (1939-1940 și 1941-1944). Președinte al Finlandei (1944-1946).

MODEL [módəl], Walther (1891-1945), feldmareșal german. Participant la primul război mondial, a devenit după preluarea puterii de către Adolf Hitler unul dintre fidelii lui. A comandat mari unități blindate germane pe Frontul de Est, în bătălia Moscovei, (dec. 1941-febr. 1942) și în cea de la Kursk-Orel (iul.-aug. 1943). Pe Frontul de Vest, a respins atacurile Aliaților la Arnhem (sept. 1944), dat a fost înfrânt în bătălia pentru Ruhr (mart.-apripr, mart.-apr. 1945). S-a sinucis.

MEHMET (MAHOMED, MOHAMMED, MEHMED), numele a șase sultani otomani: M. I (1413-1421). A pus capăt luptelor pentru tron (izbucnite în 1403) și a înfrânt răscoalele din Asia Mică și Pen. Balcanică. M. II Cuceritorul (1451-1481), cuceritorul Constantinopolului (1453). A purtat numeroase războaie, supunând Serbia (1456-1459), Despotatul de Morea (1460), Imperiul de Trapezunt (1461), stăpânirile din Asia Mică ale hanului Uzun-Hasan, cetățile genoveze din Crimeea, Hanatul Crimeii devenind dependent de Imperiu (1475). A luptat împotriva Veneției, Albaniei (condusă de Skanderbeg), a lui Iancu de Hunedoara, de care a fost înfrânt la Belgrad (1456), apoi împotriva lui Vlad Țepeș (1462) și Ștefan cel Mare, care la învins la Vaslui (1475). M.. III (1595-1603). A înăbușit răscoala din Asia Mică (1595-1598). Armata sa a fost învinsă de Mihai Viteazul, în 1595, la Călugăreni. În 1596, a obținut victoriile de la Eger și Mezökeresztes asupra armatelor imperiale și transilvănene. M. IV (1648-1687). Sub sultanatul său, imperiul a fost guvernat de marii viziri Mehmed, Ahmed Köprülü și Kara Mustafa, care au încercat prin reforme să consolideze situația internă, iar pe plan extern, să reia politica expansionistă. În timpul lui au avut loc, între 1657 și 1661, războiul antiotoman al Țărilor Române, condus de Gh. Rákóczi II, Mihnea III și Constantin Șerban, Războiul Turco-Austriac (1663-1664), Războiul Turco-Polon (1672-1676), Războiul Turco-Rus (1676-1681) și primul asediu al Vienei (iul.-sept. 1683) din cadrul Războiului Turco-Austriac (1683-1699). M. V (1909-1918). Urcat pe tron în urma Revoluției „Junilor turci”, a acceptat introducerea regimului de guvernare constituțională. După înfrângerea în Războiul Italo-Turc (1911-1912), în primul război balcanic (1912-1913) și în primul război mondial (1914-1918), la care a participat de partea Puterilor Centrale, Imp. Otoman s-a dezmembrat. M VI (1918-1922), ultimul sultan al Turciei. Înlăturat prin rezoluția Marelui Medjilis Național care abolea sultanatul (nov. 1922).

LAWRENCE [lórəns], Thomas Edward (zis Lawrence al Arabiei (1888-1935), scriitor și colonel britanic. În timpul primului război mondial a organizat și condus (1916-1918) în Orientul Apropiat răscoala arabilor împotriva dominației otomane, dobândind o faimă legendară. Jurnalul alcătuit cu această ocazie, apărut sub titlul „Cei șapte stâlpi ai înțelepciunii” (în versiunea prescurtată „Revoltă în deșert”), evocă, în stil simbolic, frământata sa experiență de viață.

RUHR [ru:r] 1. Râu în V Europei (Germania), afl. dr. al Rinului la Duisburg; 235 km. Izv. din zona înaltă Rothaargebirge. navigabil pe 48 km. Legat cu canalele Dortmund-Ems și Rhein-Herne. Hidrocentrale. 2. Regiune industrială și bazin carbonifer în Germania (Renania de Nord-Westfalia) cu rezerve de huilă de c. 100 miliarde t; c. 6,2 mii km²; formează conurbația Ruhrstadt (Duisburg, Essen, Bochum și Dortmund), de peste 5,5 mil. loc.; realizează c. 70% din producția de cocs și c. 90% din cea de oțel a țării. Datorită întârzierii plății reparațiilor de război datorată după Primul Război Mondial, Franța a ocupat (8 mart. 1921) o parte a R.; cu acordul Belgiei și Italiei, dar nu și al Marii Britanii, la 11 ian. 1923 a ocupat întreaga reg. După adoptarea planului Dawes (aug. 1924) R. a fost progresiv eliberat de francezi. După al Doilea Război Mondial reg. a fost administrată (1948-1952) de Autoritatea Internațională a R. până la crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului și apoi de autoritățile germane.

RUNDSTEDT [rúntʃtet], Gerd von (1875-1953), general-feldmareșal german. Șef de stat-major de divizie și corp de armată în Primul Război Mondial. Comandant de grupuri armate în Polonia (1940), Franța (1940) și U.R.S.S. (1941) și comandant-șef al Frontului de Vest (mart. 1942-iul. 1944 și sept. 1944-1945), calitate în care a fortificat terit. Franței în eventualitatea unei neașteptate invazii ale Aliaților. A condus ofensiva din Ardeni. Capturat în 1945, a fost eliberat din cauza stării sale de sănătate.

RYDZ-ŚMIGŁY, Edward (1886-1941), general polonez. A luptat în primul război mondial. Comandant-șef al forțelor armate poloneze (1939). După înfrângerea și ocuparea Poloniei de către Germania, s-a refugiat în România.

SAID-PAȘA, Halim (1863-1921), om politic turc. Mare vizir al Imp. Otoman (1913-1917). Deși a semnat un tratat de alianță cu Germania, s-a opus intrării în Primul Război Mondial. Asasinat.

SAINT-GERMAIN-EN-LAYE [sẽ ʒemẽ ã lé], oraș în N Franței (Île-de-France), în conurbația pariziană, situat pe stg. fl. Sena, la marginea pădurii Saint-Germain (3.500 ha), la 18 km VNV de Paris; 39.9 mii loc. (1999). Stațiune climaterică estivală, locul favorit al parizienilor în timpul vacanțelor de vară. Muzeu de antichități naționale deschis în 1867. Parcuri și grădini din sec. 17, operă a lui A. Le Nôtre. Castel construit în timpul regelui Ludovic VI cel Gros (1108-1137), reconstruit în vremea regelui Carol V cel Înțelept (1364-1380) și refăcut în timpul lui Francisc I (1515-1547); ample renovări în sec. 18. Donjon în stil renascentist (sec. 14). Reședința Curții regale până în 1682. – Tratatul de pace de la ~, unul dintre tratatele de pace ale sistemului Versailles, semnat la 10 sept. 1919, între puterile învingătoare în Primul Război Mondial și Austria. Tratatul consfințea dezmembrarea Imp. Austro-Ungar, crearea statelor naționale Austria, Cehoslovacia și Ungaria și unirea unor părți din terit. fostului Imperiu cu România, Serbia, formând Regatul Sârbilor Croați și Slovenilor, Italia și Polonia.

SOCIETATEA NAȚIUNILOR, organizație internațională creată oficial la 10 ian. 1920, în urma Conferinței de pace de la Paris (1919) care a pus capăt Primului Război Mondial. Scopul S. n., conform statului, era „dezvoltarea colaborării între popoare, garantarea păcii și securității internaționale”. Organele principale ale S. n. au fost: Adunarea, Consiliul și Secretariatul. Statutul S. n. a fost semnat de 44 de state printre care și România. Deși S.U.A. au fost printre inițiatori, n-au ratificat statutul S. n. Sediul organizației a fost la Geneva. În anii 1930-1931 președintele S. n. a fost Nicolae Titulescu. S. n., care și-a încetat activitatea în 1940, a fost dizolvată la 18 apr. 1946.

SIKORSKI, Władisław (Eugeniuz) (1881-1943), general și om politic polonez. Fondatorul Legiunii poloneze care a participat împotriva Rusiei în Primul Război Mondial. A luptat în Războiul Sovieto-Polon (1920-1921). Prim-min. și ministru de Interne (1922-1923). Ministru de Război (1924-1925). Adversar al guvernului condus de J. Piłsudski (din 1928). Între 1939 și 1943 a condus guvernul polonez constituit în emigrație, cu sediul la Paris și apoi la Londra. Mort într-un accident de avion.

SIKORSKI [səkɔrski], Igor Ivanovici (1889-1972), inginer american de origine rusă. Pionier al aviației. A construit (1910) unul dintre primele bombardiere („Ilia Moromeț”), folosit în Primul Război Mondial. Emigrat (1919) în S.U.A., a fondat (1923) propria societate (pe care a condus-o personal între 1929 și 1957), consacrându-se construcției de elicoptere; a construit primul elicopter practic utilizabil (1939); cu elicopterul „S-52” a bătut, în 1949, recorduri de viteză și de altitudine.

SILEZIA (în lb. polonă ŚLASK; în. lb. cehă SLEZSKO; în lb. germ. SCHLESIEN), reg. naturală, cu importanță istorică și economică, situată în Europa central-estică, pe cursul superior al Odrei și Vistulei, cu extindere mai mare în SV Poloniei și în mai mică măsură în Rep. Cehă și Germania. În S și SV se întind Carpații, Sudeții și dealurile submontane, iar în E și NE o zonă deluroasă. Expl. de huilă, lignit, min. de fier, polimetale, sare gemă. Orașe pr.: Katowice, Opole, Wrocław, Zieloga, Iona Góra. Locuită de slavi (sec. 5), a intrat sub stăpânire polonă (sec. 10). Posesiune a Sfântului Imp. Roman din 1335, a trecut în stăpânirea Habsburgilor austrieci (1526) și apoi a Prusiei (1742). După Primul Război Mondial a fost împărțită între Polonia, Cehoslovacia și Germania, iar după al Doilea Război Mondial cea mai mare parte a S. a intrat în componența Poloniei, o mică parte fiind dată Republicii Democrate Germane. În al Doilea Război Mondial S. poloneză a fost ocupată de trupele germane, naziștii săvârșind numeroase atrocități față de populația locală.

SKAGERRAK [ská:gərag], strâmtoare care desparte pen. Scandinavia de pen. Iutlanda, unind apele M. Nordului (prin str. Kattegat) cu cele ale M. Baltice. Lungime: 240 km; lățime max.: 145 km; ad. max.: 809 m. Aici s-a desfășurat în cursul Primului Război Mondial (31 mai-1 iun. 1916) o importantă bătălie navală între flota germană, condusă de amiralul R. Scheer, și cea engleză, coordonată de amiralul J. Jellicoe, terminată nedecis. Este cunoscută și sub numele de „Bătălia Iutlandei”.

LOCURILE SFINTE, ansamblu de localități și monumente celebrate de o religie în amintirea unor momente semnificative pentru propria istorie. În mod particular, această denumire este folosită în legătură cu locurile din Palestina care amintesc de prezența lui Iisus Hristos (Grota de la Bethlehem, Nazareth, muntele Tabor, Sfântul Mormânt ș.a.), venerate de religiile mozaică, creștină și musulmană. După începutul diasporei ebraice (135 d. Hr.) și al construirii (c. 330) în timpul lui Constantin cel Mare, a bisericilor creștine Sfântul Mormânt, la Ierusalim și a Nativității, la Bethlehem, regiunea a trecut sub dominația arabă (638). Recucerirea L.s. de către creștini a constituit principalul obiectiv al cruciadelor, care vor garanta trecerea Ierusalimului sub protecție occidentală, dar numai pentru scurte perioade (1099-1187 și 1129-1244). În timpul dominației mamelucilor (1260-1516), a fost fundată (1342) pe muntele Sion o mănăstire franciscană cu scopul apărării intereselor creștinătății. A urmat dominația otomană, care s-a prelungit până la sfârșitul primului război mondial, perioadă în care, conform unui acord diplomatic din 1535 și reconfirmat în 1673, 1690 și 1742, Franța a fost cea care a reprezentat interesele creștinătății. Între 1850 și 1853 a avut loc așa-numita „afacere a L.s.”, care opune Franța Rusiei pentru preluarea tutelării acestora. În 1923, regiunea a trecut sub protectorat britanic. În 1947, O.N.U. a propus internaționalizarea L.s. și stabilirea unui nou statut adoptat în Adunarea Generală (1950). După războiul de 6 zile (1967), statul Israel ale de facto controlul asupra tuturor L.s. din regiune.

LODGE [lodʒ] 1. Henry Cabot L. (1850-1924), om politic american. Unul dintre liderii Partidului Republican. Favorabil intrării S.U.A. în primul război mondial, a condus curentul care se opunea participării S.U.A. la nou creata Societate a Națiunilor; a participat la conferințele de la Washington pentru limitarea armamentului (1915). Lucrări: „Senatul și Societatea Națiunilor”. 2. Henry Cabot L. (1902-1985), diplomat și om politic american. Nepotul lui L. (1). Ambasador al S.U.A., la O.N.U. (1953-1960). Negociator șef din partea guvernului american la Conferința de la Paris asupra păcii în Vietnam (1969).

ŁODZ [u:dʒ], oraș cu regim de voievodat, situat în partea central-sudică a Poloniei, la 120 km SV de Varșovia; 825,6 mii loc. (1996). Nod de comunicații. Aeroport. Pr. centru al ind. textile. Constr. de mașini textile, de transformatoare, de echipament electric, aparate de filmat; pielărie și încălțăminte, produse chim. și alim. Universitate (1945). În nov.-dec. 1914, în timpul primului război mondial, la L. s-au desfășurat lupte grele, în care armata rusă a oprit ofensiva germană.

LUDENDORFF, Erich (1865-1937), general german. În timpul primului război mondial a fost adjunct (1916-1918) al șefului Marelui Cartier General al armatei germane, P. von Hindenburg. A condus operațiuni militare pe frontul pe frontul răsăritean; l-a sprijinit pe Hitler, participând la puciul militarilor condus de W. Kapp (1920) și la puciul „de berărie” (1923). Lucrări: „Războiul total”.

LVOV, Ghiorghi Evghenievici, prinț ~ (1861-1925), cneaz rus. În timpul primului război mondial a condus Uniunea panrusă a zemstvelor. Prim-min. al primului guvern provizoriu (mart.-iul. 1916). După preluarea puterii de către bolșevici, a fost silit să emigreze.

LVOV-VARȘOVIA, Școala de la ~, școală poloneză de logică întemeiată după primul război mondial (A. Tarski, T. Kotarbiński, J. Łukasiewicz, K. Ajdukiewicz ș.a.). Contribuții la dezvoltarea logicii moderne (semantică, logici polivalente ș.a.).

MACKE, August (1887-1914), pictor și desenator german. Influențat de Matisse, a fost unul dintre promotorii grupării expresioniste „Der Blaue Reiter”. Scene de stradă și peisaje cu o cromatică bazată pe contraste puternice („Fete în parc”, „Copii în port”, „Drum însorit”). A murit pe front, în Franța, în timpul primului război mondial.

MACKENSEN [mákənzən], August von (1849-1945), feldmareșal german. În timpul primului război mondial a comandat trupele austro-germane în Galiția și Serbia (1915). Comandant al trupelor germano-bulgare-turce, care au atacat România dinspre S (1916). A condus ofensiva de la Mărășești, înfrântă de armata română (aug. 1917). Supranumit „spărgătorul de fronturi”, a fost folosit de comandamentul german pentru acțiuni de străpungere a liniilor de apărare inamice.

MAINZ [maints], oraș în Germania, port pe stg. Rinului, situat în zona de confl. cu râul Main, la 82-135 m alt., centru ad-tiv al landului Renania-Palatinat; 184,8 mii loc. (1997). Nod feroviar. Aeroport. Siderurgie; ind. chimică, constr. de automobile (uzinele firmei „Opel” din suburbia Rüsselsheim) și vagoane, fabrici de aparate optice, de prelucr. a lemnului, de ciment, de sticlărie, textile, hârtie, cosmetice și alim. Ind. poligrafică. Piață agricolă, vestită pentru vinurile de Rin. Institutul „Max-Planck” pentru chimie. Universitate (1476-1816, redeschisă în 1946). Academie de Științe și Literatură și Institutul de Istorie Europeană. Muzeul Gutenberg. Monumente: Coloana lui Iupiter (sec. 3 d. Hr.), Arcul lui Davitius-Victor (sec. 3 d. Hr.), Domul cu dublu hram Sankt Martin și Sankt Stephan (975-1009, unul dintre cele trei domuri imperiale renane), bisericile Sankt Stephan (1257-1328), Sankt Quintin (1288-1330), a Carmelitelor (1326-1404), Sankt Peter (1749-1756), Sankt Ignaz (1763-1773); palat în stil renascentist (1627-1678) ș.a. Centru turistic. Sediu arhiepiscopal din sec. 7 și al dietelor imperiale din sec. 10 și 13. Oraș liber imperial (1118). A fost integrat în Imp. German după Congresul de la Viena (1814-1815) și ocupat de trupe franceze după primul război mondial (1918-1930).

MARCHAND [marʃã], Jean-Baptiste (1863-1934), general și explorator francez. A cercetat Africa, urmând cursul fl. Niger până la izvoarele acestuia și a explorat reg. Coastei de Fildeș. Comandant al expediției care a traversat Africa de la Tombouctou la Djibouti. În sept. 1898, întâlnirea detașamentului condus de el cu trupele britanice conduse de H.H. Kitchener a provocat „incidentul de la Fashoda”. Comandant al unei divizii în timpul primului război mondial.

FALKENHAYN [fálcənhain], Erich von (1879-1967), general german. În timpul primului război mondial a fost șef aș Marelui Stat-Major (1914-1916), comandant al Armatei a IX-a în campania din România (1916-1917), iar din martie 1918, al Armatei a X-a pe frontul rusesc.

FALKLAND [fɔ:lclənd] (în sp. MALVINAS) 1. Arh. în SV Oc. Atlantic, la c. 500 km ESE de țărmul Americii de Sud, format din două ins. pr. (F. de Vest și F. de Est) și din c. 200 ins. mici; 12,2 mii km²; 2,1 mii loc. (1993). Centrul ad-tiv: Stanley. Relief muntos (705 m), țărmuri crestate, climă rece, oceanică și vegetație de tundră. Creșterea animalelor (ovine, bovine). Pescuit și vânătoare de balene. Descoperit de navigatorul englez J. Davis în 1592 și numite de englezi Falkland, iar de francezi din Saint-Malo – Malouines, insulele sunt ocupate în 1770 de spanioli, în 1820 de argentinieni, iar după alungarea acestora de către trupele engleze, în 1833, devin colonie a Coroanei britanice (1892). Autoritățile argentiniene consideră terit. ca aparținând Argentinei. Debarcarea forțelor armate argentiniene, în apr. 1982, la Stanley, în scopul „reintegrării insulelor Malvinas în patrimoniul național”, a determinat, în apr.-iun. 1982, declanșarea unui conflict armat argentiniano-britanic, soldat cu reocuparea insulelor de către unități militare britanice. Între 1908 și 1985, ins. Georgia de Sud și Sandwich de Sud au fost dependente politic și ad-tiv de ins. F. După 3 oct. 1985, depind numai ad-tiv. În timpul primului război mondial, lângă F. a avut loc o luptă navală (dec. 1914) între escadrilele germană și engleză, încheiată cu victoria englezilor. 2. Curent rece în Oc. Atlantic, lângă coastele Americii de Sud (între Arh. Falkland și estuarul La Plata). Viteza: 1-2 km/h. Temperatura apei: 4-15°C.

FASCÍSM (< it., fr.; {s} lat. fasciae „mănunchi de nuiele”) s. n. Ideologie și regim politic apărute în Europa după primul război mondial, în condițiile declanșării unor crize economice și sociale, precum și al imposibilității guvernanților de a-și menține și exercita puterea cu mijloace parlamentare. Organizatoric, f. a apărut mai întâi în Italia (1919), sub forma „fasciilor”, mișcare ce a avut în frunte pe Benito Mussolini, care, în 1922, a preluat puterea și a instaurat regimul fascist. Partide și regimuri fasciste sau de tip fascist au luat ființă și au fost instaurate în Germania, Japonia, Portugalia, Spania și în unele țări din centrul și estul Europei, îmbrăcând forme specifice, „naționale”. Devenind ideologie oficială a mai multor state, s-a caracterizat prin: naționalism extremist, misticism, violență, cultul forței, intoleranță față de alte partide sau mișcări politice, mai ales a celor de extremă stângă; a presupus existența unor partide puternic centralizate, cu o largă bază socială conduse de lideri charismatici, supunerea necondiționată față de voința acestora, tendința de monopolizare a tuturor sferelor vieții sociale, promovarea rasismului, în forma antisemitismului și șovinismului, și a unor concepții filozofice voluntariste și iraționaliste. În planul politicii externe, f. a propovăduit așa-numitul drept al unor rase și națiuni la dominația mondială, justificând expansiunea și cotropirea teritorială. A contribuit la declanșarea celui de-al doilea război mondial, al cărui sfârșit a însemnat prăbușirea principalelor regimuri politice fasciste. V. naționalism-socialism, neofascism.

FERDINAND I de Saxa-Coburg, prinț german, ales, în 1887, cneaz al Bulgariei. În 1908, când Bulgaria s-a declarat independentă, a luat titlul de țar. Exponent al intereselor austro-germane, a contribuit la împingerea Bulgariei în primul război mondial de parte Puterilor Centrale. A abdicat în 1918.

FILIPESCU, familie de boieri din Țara Românească. Mai importanți: 1. Alexandru F.-Vulpe (1775-1856, n. București), mare ban în timpul domniei lui Gh. Bibescu. A dus tratative cu Tudor Vladimirescu la intrarea acestuia în București. Logofăt al Dreptății, apoi ministru de Externe. A participat la redactarea Regulamentelor Organice și a fost favorabil alegerii ca domn a principelui Gheorghe Bibescu. 2. Dimitrie (Mitică) F. (1808-1843), om politic român de orientare liberală. Conducător al acțiunii revoluționare secrete din 1840, după descoperirea căreia a fost închis la la Mănăstirea Snagov. 3. Ion A. F. (1811-1863), om politic. Fiul lui F. (1). Caimacam al Țării Românești (1858-1859). Adept al unirii Principatelor. Ministru în timpul lui Al.I. Cuza. 4. Nicolae F. (Nicu) (1862-1916, n. București), om politic român. Orator de mare talent. Președinte (1915-1916) al Partidului Conservator (adept al Antantei). A fundat și condus ziarul „Epoca” (1885-1916). Primar al Capitalei (1893-1895). De mai multe ori ministru; ca ministru de Război (1910-1912) a inițiat: înzestrarea armatei cu armament și echipament militar, înființarea Liceului militar de la Mănăstirea Dealu și construirea Cercului Militar din București. Situându-se pe pozițiile apărării marii proprietăți, F. s-a pronunțat împotriva proiectelor de reformă agrară preconizate de liberali. În perioada neutralității României, F. a susținut cu fervoare intrarea României în primul război mondial de partea Antantei, în vederea înfăptuirii idealului național – Unirea, din inițiativa lui creându-se, în 1915, „Federația unionistă”. Contribuții teoretice importante la îmbogățirea doctrinei conservatoare românești („Către un nou ideal”, „Finanțele noastre”, „Discursuri politice 1911, 1912-1915”. „Pentru România Mare. Cuvântări din război. 1914-1916”). 5. Grigore F. (1886-1838, n. București), om politic conservator român. Fiul lui F. (4). Președinte al Partidului Conservator (1932-1938). Director al ziarului „Epoca” (1918-1938). Președinte al Societății de Telefoane (1931-1938).

FOCH [foș], Ferdinand (1851-1929), mareșal francez. În timpul primului război mondial s-a remarcat în luptele de pe Marna (1914) și mai ales în operațiile din Arois și de pe Somme (1916); șef al Marelui Stat Major al armatei franceze (1917), apoi comandant suprem al forțelor armate aliate (1918). Memorii.

FOKKER, Anthony Herman Gerard (1890-1939), aviator și constructor olandez de aeronave. A conceput un avion monoplan, prototipul avionului de vântoare Eindecker, folosit în primul război mondial. În 1913, deschide propria firmă, în care, după 1920, intră în producția de serie avionul comercial standard, ce-i poartă numele.

FRANCHET D’ESPEREY [frãșé desperé], Louis (1856-1942), mareșal al Franței. În timpul primului război mondial s-a remarcat în luptele de pe Marna (1914); comandant șef la Armatelor Aliate în Pen. Balcanică (din 1918), colaborând cu armata română.

FRANZ FERDINAND [franț] (1863-1914), arhiduce din familia de Habsburg. Nepot al împăratului Franz Joseph I. Moștenitor al tronului Austro-Ungariei (din 1889). Unul dintre promotorii politicii expansioniste a monarhiei austro-ungare în Balcani. Asasinarea sa, la Sarajevo (28 iun. 1914), de către naționaliștii sârbi, a constituit pretextul pentru declanșarea primului război mondial.

FRIED [fri:t], Alfred Hermann (1864-1921), publicist austriac. Fondator al Societății Germane pentru Pace (1892). A protestat contra politicii Germaniei în primul război mondial și a Tratatului de la Versailles. Premiul Nobel pentru Pace (1911), împreună cu T.M.C. Asser.

GALIȚIA, regiune istorică situată pe pantele de nord-est ale Carpaților, pe cursurile superioare ale râurilor Nistru, Prut și Siret. În sec. 9-11, a făcut parte din Rusia Kieviană, apoi din cnezatul Halici-Volînia. În 1349 a fost cucerită de poloni, iar din 1352 a fost inclusă în componența Poloniei. Între 1772 și 1918, G. s-a aflat în stăpânirea Imperiului Habsburgic. În timpul primului război mondial, a fost teatrul unor operațiuni militare de anvergură între trupele austro-germane și cele ruse. Din 1920, G. răsăriteană a intrat în componența Poloniei, iar din 1939 în cea a Ucrainei.

GALLIPOLI, oraș în pen. cu același nume din Turcia europeană. Cunoscut din Antichitate (Kallipolis), în Ev. med. orașul s-a aflat în stăpânirea bizantinilor, a venețienilor (1204-1234), din nou a bizantinilor, iar în 1354 a fost cucerit de otomani. În timpul primului război mondial, aici a avut loc o ofensivă nereușită a unui corp expediționar anglo-francez (1915-1916). Azi Gelibolu.

GARROS [garó:s], Roland (1888-1918), pilot francez. Recordman mondial la înălțime. În 1913, a realizat prima traversare a M. Mediterane. A murit în primul război mondial, în timpul unei lupte aeriene. Numele său a fost atribuit celui mai important concurs internațional de tenis pe zgură care aloc anual în Franța, pe arena ce-i poartă numele.

GÂNDIRÍSM (< Gândirea) s. n. Curent filozofic în România, de orientare existențialist-ortodoxă, cristalizat în jurul revistei „Gândirea”, în primele decenii ale sec. 20. Având ca trăsătură generală, autohtonismul, g. a cunoscut o orientare religioasă (prin N. Crainic, D. Stăniloaie ș.a.) și una metafizică (ilustrată îndeosebi prin L. Blaga). G. s-a afirmat după primul război mondial ca reacție la degradarea morală și la politicianismul care amenințau noul edificiu politic și spiritual al României Mari. A fost conceput ca mișcare de reafirmare a spiritului ortodox în cultura română, direcție impusă de N. Crainic (pe urmele lui O. Spengler, N. Berdeaev), respingând „nihilismul europenizat” și „occidentalizarea”. Considerând că ortodoxia este trăsătura specifică, definitorie a etosului românesc și că sinteza dintre ortodoxie și românism este singura care poate scoate România din criza morală și poate apăra ființa și identitatea etnică a românilor, g. și-a propus să formeze o punte între idealurile naționale pașoptiste și orientarea tradițională, între autohtonism (etnicism) și ortodoxie. A pus bazele unei sociologii „etnocratice”, în cadrul căreia arta este un mijloc de exprimare a aspirațiilor omului către dumnezeire („nostalgia Paradisului”). Pe plan politic, g. formulează programul „statului etnocratic”, opunând democrației „corporatismul etnocratic”. Curent neomogen, cu disidențe de răsunet (L. Blaga), g. a determinat manifestări reducționiste, dar și realizări de excepție în cunoașterea și afirmarea tradiției spirituale și a creativității românești.

GENOCÍD (<. fr. {i}; {s} gr. genos „neam” + lat. -cido „a omorî”) s. n. (Dr.) Infracțiune săvârșită în scopul de a distruge deliberat și sistematic, în întregime sau în parte, o colectivitate sau un grup național, rasial, religios sau politic și care constă în: uciderea membrilor colectivității sau grupului, vătămarea gravă a integrității fizice sau mintale a acestora, supunerea la condiții de existență sau tratament de natură să ducă la distrugerea fizică, luarea unor măsuri pentru împiedicarea nașterilor, transferarea forțată a copiilor aparținând colectivității sau grupului în altă colectivitate sau în alt grup (ex. masacrarea unor populații din colonii, a armenilor de către turci la începutul primului război mondial, exterminarea de către naziști a unei părți a populației din teritoriile ocupate în timpul celui de-al doilea război mondial). În 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a aprobat Convenția pentru prevenirea și pedepsirea crimei de g., care a intrat în vigoare în ian. 1951.

GEORGE [dʒɔ:dʒ], numele a mai multor regi britanici. Mai importanți: 1. G. I, rege al Marii Britanii și Irlandei (1714-1727), fondatorul dinastiei de Hanovra. 2. G. III, rege al Marii Britanii și Irlandei (1760-1820); în timpul domniei sale, coloniile engleze din America de Nord și-au proclamat independența (1776). 3. G. V, rege al Marii Britanii, Irlandei de Nord și împărat al Indiei (1910-1936) din dinastia Saxa-Coburg-Gotha, care, din 1917, își schimbă numele în dinastia de Windsor; domnia sa a fost marcată de participarea Marii Britanii la primul război mondial. 4. G. VI, rege al Marii Britanii și Irlandei de Nord (1936-1952) și împărat al Indiei (1936-1948), în timpul căruia țara a participat la cel de-al doilea război mondial.

GRIGORESCU, Eremia Teofil (1863-1919, n. Târgu Bujor), general român. Ministru de Război (oct.-nov. 1918). A contribuit la achiziționarea și modernizarea materialului de luptă folosit de armata română. A comandat în primul război mondial Divizia 15 infanterie pe frontul din Dobrogea (1916), Grupul Oituz-Vrancea (1916-1917), corpurile 4 și 6 armată și Armata I (1917). A lansat în prima bătălie de la Oituz deviza celebră „Pe aici nu se trece”; s-a acoperit de glorie la Mărășești.

GUYNEMER [gínemer], Georges (1894-1917), aviator francez. Comandant al escadrilei „Berzele”. Erou al primului război mondial, având la activ 53 de victorii omologate.

DRAGALINA 1. Ion D. (1860-1916, n. Caransebeș), general român. Ofițer în armata austriacă, a demisionat în 1887 și a trecut în România. În primul război mondial, în fruntea Armatei 1, a condus apărarea eroică de pe Jiu (1916), în cursul căreia a fost rănit mortal. 2. Corneliu D. (1887-1949, n. Caransebeș), general român. Fiul lui D. (1). A participat la campaniile din 1913, 1916-1918 și 1941-1945; în calitate de comandant al Corpului 6 Armată, s-a remarcat pe Frontul de Est în bătăliile de la Odessa și Stalingrad.

DRAGOSLAVELE, com. în jud. Argeș, pe Dâmbovița; 2.484 loc. (1995). Expl. de calcare. Microhidrocentrală (7,6 MW). Prelucr. lemnului (cherestea). Bisericile Adormirea Maicii Domnului (1661) și Înălțarea Domnului (1745). În Evul Mediu, important punct de vamă al Țării Românești. Teatrul unor lupte violente în primul război mondial (oct. 1916).

DUMITRESCU, Petre (1881-1950, n. sat Dobridor, jud. Dolj), general român. A participat la primul război mondial, contribuind la victoriile de la Mărăști și Oituz. Comandant al Armatei a 3-a (mart. 1941-aug. 1944); pe Frontul de Est a condus luptele pentru eliberarea Bucovinei, luând apoi parte la acțiunile militare de dincolo de Nistru. Arestat a murit în închisoare.

LATÉCOÈRE [latekoér], Pierre (1883-1943), industriaș francez. Constructor al avioanelor Salmson, destinate armatei în primul război mondial. A pus bazele liniei aeriene Franța-Maroc (1919), prelungită (1925) până la Dakar și (1930) până în Brazilia. În 1927, societatea sa devine Compania Generală Aeropoștală.

LAUSANNE [lozán], oraș în SV Elveției, centrul ad-tiv al cantonului Vaud, situat pe țărmul de N al L. Geneva, la 374 m alt., la 51 km NE de Geneva; 115,9 mii loc. (1996). Aeroport. Important nod feroviar pe traseele europene. Mare centru financiar, industrial, comercial și turistic. Ind. de prelucr. a metalelor, chimico-farmaceutică, a maselor plastice, instrumentelor de precizie, poligrafică, textilă, a pielăriei și alim. (ciocolată, bere, țigarete etc.). Universitate (f. 1891, pe baza Academiei Tehnologice din 1537). Muzeu olimpic. Parcul Mon-Repos. Sediul Comitetului Olimpic Internațional. Renumită stațiune balneoclimaterică. Monumente: catedrala Notre-Dame, construit în stil gotic (1160-1275), cu refaceri din sec. 19 datorate lui Viollet-le-Duc; bisericile Saint-François (sec. 13-15) și Saint-Laurent (sec. 18); castelul Sainte-Marie (1397-1406), azi sediul guvernului cantonal; Primăria (1458, refăcută 1673-1675). Castel (1397-1406); Palais de Rumine (1898-1906), în stil neorenascentist, azi muzeu cantonal. Veche așezare romană sub numele de Lausanium; reședință episcopală (594-1536) și, din 1434, oraș liber. În sec. 17, loc de refugiu al hughenoților. Reședință a cantonului Vaud (1803). La 18 oct. 1912 aici s-a semnat Tratatul de pace italo-turc, prin care Turcia a recunoscut Italiei stăpânirea asupra Tripolitaniei și Cirenaicii. – Conferința Internațională din 20 nov. 1922-24 iul. 1923, cu participarea Marii Britanii, Franței, Italiei, Japoniei, Greciei, României, Iugoslaviei, S.U.A. (cu un observator), U.R.S.S., Turciei și Bulgariei. A adoptat Tratatul de la L., care prevedea anularea Tratatului de la Sévres și fixarea noii granițe pentru Turcia, iar în problema strâmtorilor Bosfor și Dardanele, o nouă convenție care acorda libertate de navigație pentru vasele comerciale și militare ale tuturor statelor în timp de pace și război. – Conferința de la L. (16 iun.-9 iul. 1932), cu participarea Marii Britanii, Franței, Belgiei, Italiei, a stabilit modalitatea de lichidare a reparațiilor datorate de Germania după primul război mondial.

LEMNOS (LÍMNOS), insulă grecească în N M. Egee; 476 km². Orașe pr.: Kástron (sau Mirina), Panayía și Moúdhros. Relief deluros, cu alt. max. de 430 m; țărmuri fragmentate. Grâu, măsline. Viticultură. Pomicultură. Pescuit. Creșterea ovinelor. Locuită din Neolitic, insula a fost cucerită de Miltiade, fiind din 477 î. Hr. membră a Ligii din Delos. Anexată succesiv de romani (197 î. Hr.), bizantini (sec. 4), venețieni (1204) și turcii otomani (1478-1913). După primul război mondial, a intrat în componența statului elen.

MARTIN DU GARD [martẽ dü ga:r], Roger (1881-1958), scriitor francez. Format sub influența lui Zola și a raționalismului umanitarist. Romane realiste, unind observația socială cu cea psihologică, în care dezbate condiția intelectualului și problemele fundamentale ale culturii („Jean Barois”) sau urmărește cu minuțiozitate critica politică și socială a Franței înainte de primul război mondial (ciclul „Familia Thibault”), evocând luptele dintre protestanți li catolici, dintre conservatori și revoluționari, conflictele dintre frați; construite solid și echilibrat, într-un stil modern, romanele sale se remarcă prin dialogul frecvent și rapid și prin surprinderea atmosferei. Farse țărănești („Testamentul lui moș Leleu”, „Pompa”). Corespondență („Note asupra lui André Gide”). Premiul Nobel pentru literatură (1937).

MASARYK, Thomáš Garrigue (1850-1937), om politic cehoslovac. Prof. univ. la Praga. Lider al Partidului Popular Ceh. În timpul primului război mondial, a organizat unități militare cehoslovace în Marea Britanie, Franța, Italia și Rusia. Președinte al Republicii Cehoslovace (1918-1935). A dus o politică externă de apropiere de puterile occidentale. Preocupări filozofice („Bazele logicii concrete”) și de critică literară („Despre studiul poeziei”). Memorii. M. de onoare al Acad. Române (1934).

MATEIAȘ, masiv muntos situat la N de zona Muscelelor Argeșului, la marginea culoarului Rucăr-Bran, dominând depr. Câmpulung. Alcătuit din calcare tihtonice. Alt. max: 1.241 m. Vegetație saxatilă. Expl. de calcare. Mausoleu închinat eroilor din timpul primului război mondial.

MĂNĂSTIREA CAȘIN, com. în jud. Bacău; 5.472 loc. (2000). În satul M.C. se află biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gravriil a unei foste mănăstiri, construite în anii 1655-1657 prin grija domnului Gheorghe Ștefan. Aici, armata română a desfășurat înverșunate bătălii de apărare, în timpul primului război mondial (dec. 1916-ian. 1917).

MĂRDĂRESCU, Gheorghe D. (1866-1938, n. Iași), general și om politic român. Comandant al Școlii Superioare de Război (1915-1916). Șef de stat major al armatelor 3 (aug. 1916) și 2 (1916-1918) în timpul primului război mondial. S-a remarcat în campaniile de la Dunăre și din Carpații Meridionali (1916) și în bătălia de la Mărăști. Comandant al comandamentului trupelor din Transilvania (1919-1920). Ministru de Război (1922-1926). Lucrări de teorie militară („Lecțiuni de tactică”, „Regina bătăliilor”).

MERCIER [mersié], Désiré-Joseph (1851-1926), filozof și prelat belgian. Prof. univ. la Louvain și fondator al Institutului Superior de Filozofie (1894). Cardinal (din 1907). Promotor al adaptării filozofiei scolastice a lui Toma d’Aquino la gândirea modernă. În timpul primului război mondial a reprezentat simbolul rezistenței populare în fața trupelor germane, criticând public excesele trupelor de ocupație.

MEUSE [möz] (MAAS), râu în V Europei (Franța, Belgia, Olanda); 950 km. Izv. din Pod. Langres (Franța) și se varsă în delta Rinului pe un braț al acestuia. Comunică prin canale cu râurile vecine, formând sistemul de navigație din N Franței. Trece prin Verdun, Namur, Liège, Maastricht. În timpul primului război mondial, trupele franceze au dezlănțuit, pe valea râului M., o puternică ofensivă (26-28 aug. 1917) silind trupele germane să se retragă.

MICA ÎNȚELEGERE (MICA ANTANTĂ), organizație de securitate regională, alcătuită din România, Iugoslavia și Cehoslovacia prin convenții bilaterale de alianțe între Cehoslovacia și Iugoslavia (14 aug. 1920), România și Cehoslovacia (23 apr. 1921) și România-Iugoslavia (7 iun. 1921). Avea ca obiectiv principal respectarea prevederilor tratatelor de pace de la sfârșitul primului război mondial și menținerea status-quo-ului teritorial. S-a destrămat după cotropirea Cehoslovaciei de către trupele germane (sept. 1938-mart. 1939).

MITRALIÉRĂ (< it.) s. f. Armă automată care execută foc continuu sau în rafale, destinată pentru lovirea obiectivelor terestre, marine și aeriene. Inventată în anii ’80 ai sec. 19. Există puști-m., m. grele (m. montate pe afet), m. ușoare și m. de calibru mare (12,7-14,5 mm). Folosită din primul război mondial.

MOLTKE [móltkə], familie nobiliară germană. Mai importanți: 1. Helmuth Karl Berhard M., conte von (1800-1891), feldmareșal. Discipol al lui Clausewitz. Autor al unor lucrări de istorie și teorie militară („Instrucțiuni pentru Înaltul comandament”). Ca șef al statului major al armatei prusiene (1857-1888), a reorganizat această armată pe baze moderne, reușind să obțină victoria în războaiele contra Danemarcii (1864), Austriei (1866) și Franței (1870-1871). 2. Helmuth Johannes Ludwig M. conte von (1848-1916), general. Nepotul lui M. (1). Șef al Statului-Major German (1906-1915), a pregătit armata germană pentru primul război mondial. După înfrângerea de la Marna (1914), a fost înlocuit.

MOȚA 1. Ioan M. (1868-1940, n. sat Nojag, jud. Hunedoara), ziarist român. Preot-paroh în Orăștie (1899-1940). Întemeietor și director al gazetei populare „Libertatea” (1902-1915; 1919-1933), cu suplimentul ilustrat „Foaie interesantă”. A redactat „Calendarul național” (15 vol.). Aceste publicații au avut un rol însemnat în ridicarea culturală a țărănimii și în întărirea conștiinței naționale, fapt pentru care M. a fost condamnat la închisoare în mai multe rânduri de către autoritățile maghiare. S-a pronunțat pentru intrarea României în primul război mondial alături de Antanta și pentru unirea Transilvaniei și a Basarabiei cu țara mamă. Schițe, povestiri, versuri; traduceri. 2. Ion I.M. (1902-1937, n. Orăștie), avocat și om politic român. Fiul lui M. (1). Cumnat cu C.Z. Codreanu. Unul dintre fruntașii Mișcării legionare, M. a luat parte la înființarea Legiunii Arhanghelul Mihail (1927); comandant al organizației Buna Vestire. Vicepreședinte de la fondare (1937) al Partidului Totul pentru Țară. Voluntar în Războiul Civil din Spania (1936-1939) de partea forțelor naționaliste ale generalului Franco, a căzut în luptă, alături de Vasile Marin, în bătălia de la Majadahonda (ian. 1937). Decorat post-mortem cu Crucea de Război spaniolă (febr. 1937). În 1970, autoritățile spaniole au ridicat, la Majadahonda, un monument în memoria lui M. și Marin. Lucrări: „Liga Națiunilor”, „Cranii de lemn”.

MUNTHE [múntə], Axel (1857-1949), scriitor și medic suedez. Elev al lui Charcot. Celebru prin romanul autobiografic „Cartea de la San Michele”. Proză de condamnare a ororilor primului război mondial („Crucea Roșie și Crucea de Fier”).

NANSEN [nánsən] 1. Fridjof N. (1861-1930), explorator polar, naturalist și om politic norvegian. A condus expediția pe schiuri, care a traversat partea de S a ins. Groelanda de la E la V (15 aug.-26 sept. 1888), a organizat o expediție în Arctica (1893-1896) pe vasul „Fram”, folosind deriva ghețurilor pentru a se apropia cât mai mult de Polul Nord, apoi a pornit spre Pol, pe o banchiză (1895), atingând 86°41′ lat. N. între 1900 și 1914 întreprinde studii oceanografice în N Oc. Atlantic. Adept al separării Norvegiei de Suedia. După 1918, reprezentant al Norvegiei la Societatea Națiunilor. Fondatorul unei organizații pentru acordarea asistenței prizonierilor din primul război mondial și a refugiaților ruși persecutați de regimul sovietic. Lucrări: „Expediția norvegiană în Groelanda”, „Printre ghețuri și tundre”. Premiul Nobel pentru pace (1922). 2. Vârf în Antarctica, în M-ții Regina Maud, în apropierea Polului Sud. Alt.: 4.068 m.

NAȚIONÁL-SOCIALÍSM (< germ., fr.) s. n. Doctrină politică inițiată de A. Hitler imediat după primul război mondial. Doctrima n.-ș., expusă în „Mein Kampf” (1925-1927), a devenit ideologia Partidului Național-Socialist al Muncitorilor Germani, iar din 1933 ideologia oficială a Germaniei naziste. Bazată pe teoria superiorității rasei ariene, al cărei reprezentant „pur” ar fi poporul german, a fost rasistă și naționalistă, încercând să justifice violența, genocidul, războaiele de cotropire. Sin. nazism.

NĂMOLOASA, com. în jud. Galați, pe Siret, situată într-o zonă de mare subsidență, suprapusă sectorului de afundare și fracturare a platformei epihercinice (linia de fractură Focșani-N.); 2.293 loc. (2000). Centru viticol și de vinificație. Biserica Sf. Dumitru (ante 1809). În această zonă, în preajma primului război mondial, a fost realizat un sistem de fortificații (Focșani-N.). În primul război mondial, la 10/23-12/25 iul. 1917, aici a avut loc o puternică bătălie de artilerie între armata română și cea germană.

NICOLAE (NIKOLAI), numele a doi împărați ruși din dinastia Romanov: N. I (1825-1855). Fiul lui Pavel I. Domnie caracterizată prin întărirea autocrației în Rusia. A înăbușit în sânge răscoala decembriștilor (1825), răscoala din Polonia (1830-1831) și a participat la înăbușirea revoluțiilor de la 1848-1849 din Ungaria, Transilvania și Țara Românească, din care cauză a fost denumit „Jandarmul Europei”; de asemenea, a lichidat elemente de autonomie limitată în conducerea Basarabiei (1828). Politica sa externă s-a caracterizat prin revenirea la principiile Sfintei Alianțe și prin extinderea influenței Rusiei în Orient (războaiele din Caucaz, 1817-1864, ruso-persan, 1826-1828 și ruso-turc, 1828-1829). În timpul său a început Războiul Crimeii (1853-1856). N. II (1894-1917). Fiul lui Aleksandru III. A dus o politică internă de menținere a sistemului autocratic, opunându-se oricăror tentative de reformă; pe plan extern a promovat un sistem de alianțe cu puterile occidentale în vederea expansiunii în Extremul Orient, unde ocupă Manciuria (1900). În confruntarea cu Japonia (1904-1905) a suferit o gravă înfrângere. S-a alăturat (1907) Antantei, cu care a participat la primul război mondial. Constrâns să abdice, este arestat la domiciliu (mart. 1917) și deportat la Ekaterinburg, unde va fi asasinat împreună cu întreaga familie (17 iul. 1918). Sanctificat, împreună cu cinci membri ai familiei sale, de către Biserica Rusă.

NIEMÖLLER [ní:mölər], Martin (1892-1984), teolog protestant german. Comandant de submarin în primul război mondial. Ca pastor la Berlin-Dahlem (1931-1937), a luat poziție împotriva ideologiei naziste, opunându-i „creștinismul pozitiv”. Arestat și internat în lagărele de concentrare de la Dachau și Sachsenhausen (1937-1945). După război, militant al mișcării pentru pace și pentru renașterea Germaniei. Președinte al Consiliului Mondial al Bisericilor (1961-1968).

NJEGOŠ [niégoʃ], dinastie din Muntenegru (1697-1918), întemeiată de mitropolitul (vlădica) Daniló Petrović. Mai importanți: 1. Petar I Petrović, domnitor și vlădică (1782-1830). Conducător al luptei de eliberare națională. Victoria din 1796 a turcilor a conferit Muntenegrului independența de fapt. 2. Petar II Petrović, domnitor și vlădică (1830-1851). Cărturar și poet. Poeme filozofice („Lumina microcosmică”) sau epico-dramatice („Cununa munților”). Culegeri de folclor. 3. Nikola I Petrović, cneaz (1860-1910), apoi rege (1910-1918). În timpul său (în urma Congresului de la Berlin, 1878), țara și-a dobândit independența. În politica externă, a luat parte la războaiele balcanice și s-a alăturat Antantei în primul război mondial. Politică de modernizare a țării; a urmărit, după destrămarea Alianței Balcanice, unirea, sub conducerea sa, a slavilor de sud. Opunându-se creării statului iugoslav unitar, a fost detronat (1918).

NOGUÈS [nogüé], Maurice (1889-1934), aviator francez. În timpul primului război mondial a luptat într-o escadrilă de bombardament. În 1922 a inaugurat prima linie comercială București-Istanbul-Ankara, iar în 1931 primul serviciu poștal Franța-Indochina. A murit în timpul unui zbor Paris-Saigon-Paris.

OLTENIȚA, municipiu în jud. Călărași, situat pe stg. Dunării, în aval de confl. cu râul Argeș; 28.386 loc. (2003). Port fluvial. Stație finală de c. f. Nod rutier. Expl. de balast. Oțelărie. Constr. și reparații de nave fluviale. Piese turnate din fontă și oțel, mobilă, confecții, prefabricate din beton, produse alim. Filatură de bumbac și de fire sintetice. Muzeu de arheologie și istorie. În perimetrul municipiului, pe movila Gumelnița, au fost descoperite vestigiile unei așezări neolitice (milen. 4 î. Hr.), cu mai multe straturi de locuire, care au dat numele culturii Gumelnița; se remarcă prin bogăția și varietatea uneltelor și armelor din piatră șlefuită sau din cupru (topoare, răzuitoare, vârfuri de lance, săgeți, dălți, râșnițe, săpăligi etc.), precum și prin unele podoabe din cupru sau aur. Nota dominantă a culturii Gumelnița este dată de vasele ceramice cu forme elegante (decorate cu motive spiralice-meandrice, realizate prin incizie sau excizie și pictate cu motive geometrice), precum și de plastica antropomorfă (figurine feminine din teracotă, idoli, figurine cu vas pe cap) și zoomorfă (bovine, păsări etc.). O. apare consemnată documentar la 13 apr. 1515; la 23 apr. 1853 este recunoscut oficial ca „oraș slobod”, iar la 21 oct. 1997 este trecută în categoria municipiilor. Biserica Sf. Nicolae (1855), clădirea fostului tribunal (1925), azi sediul Muzeului de Arheologie și Istorie, monumentul eroilor din Primul Război Mondial.

PANAITESCU, Scarlat (1867-1938, n. Iași), general român. M. coresp. al Acad. (1919), prof. la Școala Superioară de Război din București și la Facultatea de Științe din Iași. Lucrări privind cartografia și fortificațiile militare, rolul României în Primul Război Mondial („Din istoria cartografiei”, „Știința fortificației în România de la 1866 până în zilele noastre”, „Rolul României în războiul mondial”).

PANCIU, oraș în jud. Vrancea, situat la poalele Subcarpaților Vrancei, pe râuș Șușița; 9.137 loc. (2003). Stație finală de c. f. Fabrici de butoaie, de tricotaje și de produse alim. (preparate din carne și lapte, băuturi alcoolice, panificație). Vestită podgorie și important centru de vinificație (secție pentru producerea vinului șampanizat). Cramă. Muzeul Viticulturii. Prima mențiune documentară datează din 20 iul. 1589, cu numele Crucea, iar la 25 dec. 1798 apare consemnat cu denumirea Târgul Panciu. Declarat oraș în 1956. Schitul Brazi (de maici), reînființat în 1990, cu biserica Sf. Gheorghe, construit din lemn în 1676 și refăcută din zid în 1834. Monumentul eroilor Primului Război Mondial, din 1928, operă a sculptorului George Dimitriu.

PAPADAT-BENGESCU, Hortensia (1876-1955, n. Ivești, jud. Galați), scriitoare română. S-a afirmat în cercul „Vieții Românești” și mai ales al cenaclului „Sburătorul”. Contribuție esențială la modernizarea prozei românești. Debut cu proză de notație lirică și de introspecție a psihologiei feminine („Ape adânci”, „Sfinxul”, „Femeia din fața oglinzii”), nuvele („Romanța provincială”). Evoluează spre literatura de observație socială, în romane și nuvele inspirate din realitățile Primului Război Mondial („Balaurul”) sau urmărind tipologia arivistului postbelic („Logodnicul”). Opera de maturitate se constituie într-o epică analitică de factură obiectivă, cu sugestii naturaliste și proustiene, configurând într-o largă partitură caracterologică imaginea unui univers populat de parveniți și falși aristocrați („Fecioarele despletite”, „Concert din muzică de Bach”, „Drumul ascuns”, „Rădăcini”). Teatru („Bătrânul”). Premiul Național (1946).

PARIS [fr. parí] 1. Bazinul Parisului (sau Parizian), regiune în N Franței, extinsă în jurul Parisului, pe c. 500 km diametru de la E la V și c. 300 km de la N la S, având forma unui amfiteatru cu o înclinare generală pe direcția SE-NV, drenată de fl. Sena și afl. săi Marna, Oise ș.a. Este o zonă joasă, acoperită cu depozite sedimentare terțiare, limitată de masivele hercinice Ardeni (NNE), Vosgi (E), Masivul Central (S) și Armorican (V), iar spre N de colinele Artois, care constituie limita între B.P. și Câmpia Flandrei. 2. Capitala Franței, a regiunii și provinciei istorice Île-de-France, situată în bazinul cu același nume, în zona de confl. a râurilor Marna și Oise cu fl. Sena, la 170 km de gura de vărsare a acesteia în Marea Mânecii; 2,1 mil. loc. (1999). Marele P., împreună cu suburbiile și orașele-satelit (Argenteuil, Saint-Denis, Montreuil, Orly, Versailles, Boulogne-Billancourt, Saint-Cloud, Neuilly-sur-Seine, Clichy, Nanterre, Rueil-Malmaison, Saint-Germain-en-Laye, Poissy ș.a.), formează o conurbație de 11,2 mil. loc. (1999), extinsă pe 1.832 km². Orașul propriu-zis, încorsetat de meandrele Senei și Marnei, și dominat de mai multe coline (Montmartre 125 m alt., Chaillot, Buttes-Chaumont, Belleville, Ménilmontant ș.a.), ocupă o supr. de 105 km², având ca nucleu Île de la Cité. P. este cel mai important centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, cultural-artistic și turistic al țării, fiind sediul unor organisme internaționale (UNESCO, din 1947, OECD ș.a.); locul de desfășurare a Jocurilor Olimpice în anii 1900 și 1924. Important nod internațional de comunicații, cu trei mari aeroporturi (Orly, Le Bourget, Roissy-Charles de Gaulle), port fluvial și mai multe gări (Gara de Nord, Gara de Est, Austerlitz, Saint-Lazaire, Montparnasse ș.a.). Metrou (din 1900). P. este cel mai puternic centru ind. al Franței, care produce automobile (uzinele firmelor „Renault”, „Citröen” ș.a.), avioane, tractoare, produse electronice și electrotehnice (firma „Thomson”), mașini-unelte, aparatură de precizie și optică, produse chimice (mase plastice, medicamente, cosmetice, cauciuc sintetic, îngrășăminte) și textile (confecții, tricotaje, țesături), articole de blănărie și marochinărie, încălțăminte, mobilă fină, alimente, articole de lux (parfumuri, bijuterii ș.a.); mari edituri și tipografii. Studiouri cinematografice. Centru financiar internațional (Banca Franței, Banca Rothschild, Crédit Lyonnais) și bursier. Centru științific: Academia Franceză (fundată de Richelieu în 1634), Institutul Franței (1795), Institutul Pasteur (1888), Centrul Pompidou (1971-1977) etc. Numeroase teatre: Opera (1789), Comedia Franceză (1680), Teatrul Étoile ș.a.; universități: Sorbona (1257), Collège de France, (1530), L’École Normal Supérieure (1794), Conservatorul (1795), l’École Nationake de Beaux Arte ș.a.; muzee: Luvrul, inaugurat în 1793, Muzeul Național de Artă Modernă, Muzeul Cluny, Musée de l’homme, Muzeul de Artă Decorativă, Muzeul de Artă Tradițională Populară ș.a.; parcuri și grădini: Bois de Boulogne, 872 ha, Bois de Vincennes, 943 ha, Tuileries Luxembourg, Jardin des Plantes ș.a.; poduri pe Sena: Pont-Neuf (1578-1606), Notre-Dame, Alexandre III, Sully, Saint-Michel, Solférino, Royal, Louis-Philippe, Pont de la Concorde ș.a.; bulevarde și străzi renumite: Champs-Élysées, Sébastopol, Saint-Germain, Saint-Michel, Grand Armée, Royal etc.; cartiere faimoase: Quartier Latin, Montparnasse, Montmartre, Saint-German-des-Prés; piețe: Place de la Concorde, cu obeliscul din Luxor, Place Charles de Gaulle – fostă Place de l’Étoile, cu Arcul de Triumf, Place Vendôme, Place Champs de Mars, cu Trunul Eiffel, Place de la République, Place des États-Unis ș.a.; porți cu caracter triumfal-decorativ: Saint-Denis (1672), Saint-Martin (1674) ș.a.; cabarete: Moulin Rouge, Crazy Horse, Folies-Bergère, Olympia ș.a. Monumente: biserica Saint-Germain-des-Prés (sec. 6, reconstruită în sec. 10-11), catedrala Notre Dame (1177-1250), bisericile Saint-Martin-des-Champs (1140), Sainte-Chapelle (1246-1248), Saint-Joseph-des-Carmes (1613-1620), Saint-Louis (1644-1728), bazilica Sacré-Cœur (1876-1914), l’Hotel de Sens (1474-1519), l’Hotel de Cluny (1485-1498), l’Hotel de Ville (Primăria) (1533-1551, reconstruit în 1606-1628), l’Hotel des Invalides (1670-1720), în stil gotic, Palatul Bourbon (1722), Pantheonul (1764-1812), clădirea Bursei (1808-1825), Arcul de Triumf (1806-1836), clădirea Operei (1862-1875), Turnul Eiffel (1889), înalt de 320 m, Piramida de sticlă „Grande Louvre” (1989) ș.a. – Istoric. Pe locul orașului de azi a existat, în sec. 1 î. Hr., o așezare inițial pe o insulă a Senei (Île de la Cité) a tribului galic al parisilor, numită Lutetia. Cucerit de romani (52 î. Hr.), a devenit un puternic centru comercial (Lutetia Parisiorum apoi Parisia, de unde numele actual). Populația orașului a fost creștinată (sec. 3) de episcopul Denis (Dionisie) care a fost martirizat. Distrus de populațiile barbare (280), a fost reconstruit. În 360, prefectul Galiei, Iulian Apostatul a fost proclamat aici împărat de soldații săi, iar orașul a luat definitiv numele de P. De la începutul sec. 6, P. a fost reședința regilor franci, constituind, treptat, împreună cu împrejurimile sale, nucleul domeniului regal al Capetingilor, fiind și cel mai important centru economic, politic și cultural-artistic al Franței. Devenit capitala Franței (987) când Hugo Capet, conte de Paris a devenit rege; în sec. 11-15 a jucat rolul de centru unificator în procesul de centralizare a statului francez. În sec. 14-15 dezvoltarea sa a fost întârziată din cauza Morții Negre (epidemia de ciumă a secerat 1/3 din populație). P. este strâns legat de istoria Franței, aici desfășurându-se un șir de evenimente importante: răscoala condusă de Étienne Marcel (1356-1358), răscoala ciocănașilor (1382) și caboșienilor (1413), Noaptea Sf. Bartolomeu (1572), Fronda (1648-1653) etc. La sfârșitul sec. 18 și în sec. 19, parizienii au avut un rol important în cele mai de seamă evenimente din istoria Franței: Revoluția din 1789-1794, Revoluția din iul. 1830, Revoluția din 1848. P. a fost unul dintre cele mai importante centre ale emigrației revoluționare române de după 1848. Napoleon III l-a însărcinat pe G. Hausmann cu modernizarea infrastructurii orașului. În Războiul Franco-Prusian (1870-1871), locuitorii P. au luptat eroic împotriva trupelor prusace care asediau orașul. Aici a izbucnit, în 1871, o insurecție care a instaurat Comuna din Paris. În sec. 19 a devenit centrul cultural-artistic al lumii („Orașul-lumină”). Ocupat, la 14 iul. 1940, de trupele germane, orașul a fost eliberat în urma insurecției populare din 19-25 aug. 1944. Îm ami 1968, a fost teatrul unor tulburări studențești. La P. au avut loc numeroase întâlniri diplomatice, consfătuiri și conferințe internaționale. – Tratatul de Pace din 10 febr. 1763, încheiat la Versailles, în urma Războiului de 7 Ani (Inclusiv războiul Franței cu India) în care Franța aliată cu Austria, Spania și Rusia a luptat împotriva Angliei și Prusiei. Franța renunță în favoarea Angliei în America la Noua Franță (Canada) și la toate teritoriile de la est de Mississippi (Louisiana), cu excepția Noului Orleans. Spania cedează Florida Angliei, primind în schimb partea apuseană a Louisianei (care aparținuse Franței). În Indiile de Vest Anglia obține de la Franța insula Dominica, Saint-Vicent, Grenada și Tobago, iar în Africa aproape întreg teritoriul coloniei Senegal; ins. Minorca, cucerită de Franța în 1756 este retrocedată Angliei. În India, Franța păstra doar 5 orașe. Franța și Spania se obligau să evacueze trupele din Portugalia și coloniile acesteia. Trupele franceze trebuiau să părăsească teritoriul Hanovrei, care era moștenire ereditară a regilor Angliei din dinastia de Hanovra. Tratatul de Pace din 30 mai 1814, încheiat între Franța și Coaliția a VI-a (Anglia, Austria, Prusia, Rusia; ulterior s-a raliat Tratatului Suedia, Spania și Portugalia) și care prevedea restabilirea independenței Olandei, Elveției, principatelor germane și statelor italiene. Franța era redusă la granițele existente la 1 ian. 1792; totodată, i se retrocedează o parte însemnată a posesiunilor coloniale pierdute de ea în războaielor napoleoniene. Tratatul de pace din 20 nov. 1815, între Franța și Coaliția a VII-a (Rusia, Anglia, Austria și Prusia) confirmă clauzele Tratatului din 30 mai 1814, spre deosebire de care în prezentul Tratat se stipulează menținerea Franței în granițele existente în 1790, fiind deposedată astfel de reg. Saar și Savoia etc. și obligată la plata a 700 mil. franci, precum și la acceptarea unei armate de ocupație de 150.000 de oameni pe o perioadă de 3-5 ani. Tratatul de Pace din 18/30 mart. 1856, încheiat în urma Războiului Crimeii (1853-1856), care prevedea, printre altele, înlăturarea protectoratului rus asupra Principatelor Române, rămânând sub suzeranitatea Porții, dar cu garanția colectivă a marilor puteri europene (Franța, Anglia, Austria, Rusia, Turcia, Prusia și Regatul Sardiniei); stabilește libertatea navigației pe Dunăre și neutralitatea Mării Negre, precum și crearea Comisiei Europene a Dunării, cu sediul la Galați. Rusia înapoiază Tursiei Karsul, iar Principatelor Române județele Bolgrad, Cahul și Ismail din Sudul Basarabiei, confirmând în același timp și autonomia Serbiei. Conferința din 10/22 mai-7/19 aug. 1858 (au participat semnatarii Tratatului de Pace din 1856), încheiată cu o convenție, care stabilea viitorul statut politic, social și administrativ al Principatelor Române. Conferința de Pace din 18 ian. 1919-10 aug. 1920, convocată de puterile victorioase în Primul Război Mondial (27 state, printre care și România) pentru semnarea tratatelor de pace cu țările învinse, Germania, Austria, Ungaria, Turcia și Bulgaria. Ea s-a încheiat cu semnarea unei serii de tratate la Versailles (1919), Saint-Germain (1919), Neuilly (1919), Sèvres (1920), Trianon (1920). Totodată, a hotărât înființarea Societăților Națiunilor. Conferința de Pace din 29 iul.-15 oct. 1946, convocată de puterile învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial pentru încheierea tratatelor de pace cu Bulgaria, Finlanda, Italia, România și Ungaria, state foste aliate ale Germaniei. Tratatele au fost semnate la 10 febr. 1947. Acordul de Armistițiu din 27 ian. 1973, acord semnat, în urma negocierilor de la Paris (1968-1973), de către miniștrii de Externe ai Republicii Democrate Vietnam, Guvernului Revoluționar Provizoriu al Republicii Vietnamului de Sud, S.U.A. și administrația de la Saigon prin care se hotărăște încetarea războiului și restabilirea păcii în Vietnam; prevede, între altele, evacuarea trupelor străine din Vietnamul de Sud, organizarea de alegeri sub control internațional, unificarea, treptată, pe cale pașnică a țării. Școala din ~, denumire (1925) prin care sunt desemnate în istoria artei grupările și creațiile pictorilor și sculptorilor străini stabiliți la P. în diferite epoci (sec. 14, 18 și 20). Cea mai importantă este cea din sec. 20, care a grupat artiști de prestigiu (M. Chagall, W. Kandinsky, A. Modigliani, P. Picasso, C. Brâncuși ș.a.), fără să genereze însă un stil sau un curent anume. Sunt numiți „a doua școală din P.” pictorii abstracți de după al Doilea Război Mondial (N. Staël, J.M. Atlan, M. Estève, Maria Vieira da Silva).

PARTIDUL NAȚIONAL-LIBERAL (P.N.L.), partid creat în ian.-mart. 1875, cu prilejul închegării coaliției grupărilor liberale „Coaliția de la Mazar-Pașa” (după numele musulman al englezului Stephen Bartlett Lakeman, în casa căruia a avut prima consfătuire), punându-se bazele Partidului Liberal, al cărui nucleu l-a format gruparea liberală-radicală, constituită în 1861, și căruia, în 1867, i s-au raliat liberalii din jurul lui Mihail Kogălniceanu se consolidează definitiv în timpul guvernării liberale din perioada 1876-1888 (cea mai lungă guvernare de partid din istoria Regatului României), devenind cel mai puternic partid politic din țară, și cel mai mult timp la guvernare (1867-1868, 1876-1888, 1895-1899, 1901-1904, 1907-1910, 1914-1917, 1918, 1922-1926, 1927, 1933-1937). Cu o bază socială extrem de diversă, reprezentativă pentru cele m ai diferite categorii sociale și având în frunte reprezentanți ai familiei Brătianu (cu excepția anilor 1892-1909 și 1930-1933), P.N.L. va juca un rol determinant în cristalizarea, consolidarea și modernizarea structurilor social-economice și politice ale societății românești, în proclamarea independenței de stat a României (1877-1878), iar în anii Primului Război Mondial în pregătirea diplomatică și politică a înfăptuirii Marii Uniri (1918); după aceea, mai ales în răstimpul guvernării (1922-1926), va avea un rol însemnat în punerea bazelor noilor structuri ale statului român și ale noului regim social-politic postbelic. De-a lungul istoriei sale, P.N.L. cunoaște, mai ales între 1880 și 1908, numeroase frământări, în sânul lui manifestându-se mai multe disidențe (gruparea liberal-radicalilor – C.A. Rosetti; gruparea liberalilor de stânga – P.S. Aurelian; gruparea liberalilor tineri – „Oculta”). După 1930 partidul traversează iarăși o perioadă de tensiuni și frământări, soldate cu crearea unor grupări politice (gruparea liberalilor „bătrâni” – I.G. Duca, gruparea liberalilor „tineri” – Gh. Tătărescu și gruparea liberalilor „georgiști” – Gh. Brătianu), interzis la 30 mart. 1938, în urma decretului regal de dizolvare a partidelor politice, va continua să activeze prin liderii săi până în anul 1944. În nov. 1947, în condițiile reprimării partidelor politice, conducerea P.N.L. anunță încetarea activității politice a tuturor organizațiilor liberale. În dec. 1989, un Comitet de inițiativă, constituit din 12 persoane vechi membri ai partidului, a reluat activitatea oficială a P.N.L., consfințită prin decizia civilă a Tribunalului Municipal București din 15 mart. 1990. P.N.L. a făcut parte, prin trei reprezentanți din Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (C.P.U.N.) creat la 9 febr. 1990, ca organ legislativ și al puterii de stat pentru conducerea țării până la alegerile parlamentare și prezidențiale din 20 mai 1990. La 31 mart. 1990, are loc primul Congres al partidului, care adoptă Statutul, Programul și alege conducerea: președinte Radu Câmpeanu. Continuator al gândirii liberale, în programe se regăsesc idei ca: restructurarea și dezvoltarea economiei, în care statul să aibă un rol subsidiar, garantarea proprietății private, privatizarea treptată a unităților economice, stimularea inițiativei individuale, dezvoltarea și consolidarea clasei de mijloc, separația puterilor în stat, respectarea și garantarea drepturilor fundamentale ale omului și ale cetățeanului, libertatea de exprimare și a presei, garantarea libertății tuturor cultelor religioase, respectarea drepturilor minorităților naționale, reintroducerea și garantarea libertății sindicale și a dreptului de grevă etc. La alegerile parlamentare (20 mai 1990), P.N.L. a obținut 29 de mandate de deputați și 10 de senatori, iar candidatul la președenție al P.N.L., Radu Câmpeanu, a obținut locul doi, cu 10,64% din voturi. Ca urmare a neînțelegerilor dintre vechii liberali și grupul tinerilor liberali se produce prima sciziune (12 iul. 1990), ultimii, excluși din P.N.L., înființează Partidul Liberal-Aripa Tânără; la 18 oct. 1990, Partidul Socialist Liberal (Nicolae Cerveni) fuzionează cu P.N.L., până în apr. 1992, când o parte din membrii acestei formațiuni politice s-au retras din partid, întemeind P.N.L.-Convenția Democratică (P.N.L.-C.D.) reprezentând, de fapt, a doua sciziune în partid. P.N.L. a participat, alături de alte partide politice, la constituirea Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației (C.N.I.D.), transformată (26 nov. 1991) în Convenția Democratică din România (C.D.R.). În guvernul Theodor Stolojan (1-16 oct. 1991, 16 oct. 1991-19 nov. 1992), P.N.L. a deținut două ministere și un secretariat de stat la Ministerul Afacerilor Externe. La alegerile locale (9 febr. 1992), P.N.L. a obținut 14 mandate de primar, 576 de consilieri locali și 30 de consilieri județeni, dar la alegerile parlamentare, P.N.L (care părăsise C.D.R. la 11 apr. 1992), candidând pe liste proprii, nu a reușit să treacă pragul electoral de 3%, necesar intrării în Parlament. În aceste condiții, se constituie în sânul partidului Grupul de Reformă Morală și Politică vizând schimbări în conducerea P.N.L.; excluși din P.N.L. (2 dec. 1992), membrii Grupului formează (21 febr. 1993) împreună cu P.N.L.-A.T. și cu o grupare desprinsă din P.N.L.-C.D. Partidul Liberal 1993 (PL ’93). Congresul de la Brașov (26-27 febr. 1993) hotărăște fuziunea cu Noul Partid Liberal (grupare desprinsă din P.N.L.-A.T.); Mircea Ionescu-Quintus preia funcția de președinte, înlocuindu-l pe Radu Câmpeanu. Președintele P.N.L., M. Ionescu-Quintus face publică (3 dec. 1993) hotărârea Biroului Permanent al partidului ca Radu Câmpeanu să fie „decăzut” din toate funcțiile de partid, pentru încălcarea statutului partidului și a conduitei liberale, prin nerespectarea de către acesta a deciziei luate la Congresul din 26-27 febr. 1993 de înlocuire a sa din funcția de președinte al P.N.L. La București și Brașov sunt convocate două congrese (5 febr. 1994) ale celor două aripi din P.N.L. (conduse de R. Câmpeanu și respectiv M. Ionescu-Quintus), care se consideră fiecare reprezentantă legitimă a partidului. Tribunalul Municipal București decide (21 oct. 1994) că aripa Ionescu-Quintus este reprezentanta legală a P.N.L. Gruparea liberală Radu Câmpeanu constituie un nou partid (9 mai 1995), denumit Partidul Național Liberal (Câmpeanu). P.N.L. (Quintus) reintegrează partidul în C.D.R. (20 dec. 1994), pe listele căruia va candida la alegerile locale (iun. 1996) și parlamentare (3 nov. 1996), reușind să obțină 23 de mandate în Camera Deputaților și 17 în Senat. În guvernul de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R., codus de Victor Ciorbea, a deținut cinci ministere, iar în cele conduse de Radu Vasile și Mugurel Isărescu trei ministere și secretariatul general al guvernului. În apr. 1997, P.N.L. a absorbit P.N.L.-C.D. (Al. Popovici), iar după Congresul din 16-17 mai 1997, care aduce unele modificări la Statut, adoptă un nou program și se reînființează funcție de vicepreședinte, ocupată de Valeriu Stoica; are loc fuziunea, prin absorbție, a Partidului Alianței Civice (28 mart. 1998) și a Partidului Liberal (7 sept. 1998). După mai multe tratative cu P.N.Ț.-C.D. privind modificarea Statului Alianței, cât și a condițiilor de participare la alegerile locale și parlamentare, P.N.L. se autosuspendă din C.D.R. În aceste condiții participă pe liste proprii în alegerile locale (iun. 2000), obținând 8,50% din numărul mandatelor pentru primari, 10,02 pentru consilieri locali și 9,31% pentru consilieri județeni; la alegerile parlamentare (26 nov. 2000) a obținut 30 de mandate de deputați și 13 de senatori; candidatul partidului pentru președenție, Theodor Stolojan s-a plasat pe locul trei, cu 11,78% din voturi. În turul doi al prezidențialelor din 10 dec., unde s-au confruntat Ion Iliescu și Vadim Tudor, P.N.L. a recomandat electoratului să voteze „împotriva extremismului”. După analizarea rezultatelor alegerilor (2 dec.) P.N.L. a semnat (27 dec. 2000) cu P.S.D.R. un protocol de susținere a guvernului minoritar Adrian Năstase și de colaborare pe probleme specifice (protocolul a fost reziliat la 18 apr. 2001, P.N.L. asumându-și în totalitate rolul de partid de opoziție). Congresul P.N.L. (17-18 febr. 2001) alege ca președinte al partidului pe Valeriu Stoica (în urma retragerii lui Mircea Ionescu-Quintus), modifică Statutul (în sensul acordării filialelor teritoriale a dreptului de veto asupra listelor electorale pentru Parlament și a ordinii candidaților înscriși pe liste) și adoptă un nou Program. La 19 ian. 2002 are loc congresul de unificare, prin absorbție, a partidului Alianța pentru România (Ap.R.), Teodor Meleșcanu devenind vicepreședinte al P.N.L. Președintele Valeriu Stoica, învinovățit de o mare parte a membrilor Biroului Permanent Central de o oarecare lipsă de popularitate a partidului, renunță (11 iul. 2002) de a mai candida la Congresul Extraordinar (24-25 aug. 2002), recomandând pe Theodor Stolojan, care este ales președinte, cu o majoritate covârșitoare de voturi față de contracandidatul său Ludovic Orban. Congresul adoptă un nou statut și un nou program, care pune accentul pe coeziunea P.N.L. și eficientizarea activității sale. Pentru realizarea unei opoziții eficiente, la 6 și, respectiv, 11 febr. 2003, sunt semante protocoale de colaborare între grupurile parlamentare P.N.L.-P.D. din Camera Deputaților și Senat. În paralel, P.N.L. a început negocieri de fuziune cu Uniunea Forțelor de Dreapta și P.N.L. (Câmpeanu). La 18 apr. 2003 are loc Congresul extraordinar al P.N.L., care a hotărât fuziunea prin absorbție a partidului Uniunea Forțelor de Dreapta. Congresul extraordinar al P.N.L. (27 sept. 2003) aprobă, în unanimitate, fuziunea prin absorbție a P.N.L.-Câmpeanu; Radu Câmpeanu este numit de către Congres președinte fondator al P.N.L.-1990. La 28 sept. 2003 au loc, simultan, congresele P.N.L. și P.D. de adoptare a „Alianței pentru Dreptate și Adevăr”, P.N.L.-P.D., care și-a propus: consolidarea statului de drept, garantarea și respectarea proprietății private, realizarea unei economii de piață funcționale, stimularea spiritului demersurilor pentru integrarea României în structurile euro-atlantice. Membru al Internaționalei Liberale (din mart. 1999). Președinți: Ion C. Brătianu (1875-1891; până în 1882-1883, împreună cu C.A. Rosetti), Dumitru C. Brătianu (1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ion I.C. Brătianu (1909-1927), Vintilă I.C. Brătianu (1927-1930), Ion Gh. Duca (1930-1933), Constantin I.C. Brătianu (1934-1947), Radu Anton Câmpeanu (1990-1993), Mircea Ionescu-Quintus (1993-2001), Valeriu Stoica (2001-2002), Theodor Stolojan (2002-2004), Călin Popescu Tăriceanu (2004-2009), George Crin Laurențiu Antonescu (2009-). Editează publicațiile: „Românul” (1866-1884); „Voința națională” (1884-1914); „Viitorul” (1914-1945; 1990-1992); „Liberalul” (1946-1947; 1990-1991).

PARTIDUL NAȚIONAL-ȚĂRĂNESC (P.N.Ț.), partid care constituie, la București (10 oct. 1926), în urma fuziunii Partidului Țărănesc (creat în dec. 1918, în Vechiul Regat), condus de Ion Mihalache, cu Partidul Național (înființat în mai 1881) din Transilvania, în frunte cu Iuliu Maniu. La conducerea Delegației Permanente a fost ales Iuliu Maniu, secondat de Ion Mihalache, ca vicepreședinte, iar ca membri: Nicolae Lupu, Alexandru Vaida-Voevod, Paul Brătășanu, Mihai Popovici și Virgil N. Madgearu. P.N.Ț. a cuprins în rândurile sale marea majoritatea a țărănimii, o parte a intelectualității, precum și meseriași, mici comercianți, muncitori; a promovat o ideologie nouă – țărănismul, care preconiza asigurarea primatului agriculturii în viața economică a „statului țărănesc”. În programul P.N.Ț. se regăsesc problemele vieții economice și social-politice ale țării, cum ar fi: necesitatea adoptării unei noi Constituții, care să garanteze drepturile și libertățile democratice, responsabilitatea ministerială și a funcționarilor publici, reforma administrativă pe baza autonomiei locale, unificarea legislativă, reorganizarea justiției, inclusiv a celei militare, întărirea armatei, organizarea industriei de război, organizarea producției agricole, dezvoltarea cooperației, credite ieftine pentru țărani, încurajarea industriei bazată pe izvoarele de energie ale țării, sprijinirea industriei țărănești, stabilizarea monetară și echilibrul bugetar, recunoașterea unor drepturi pentru muncitori, între care și acela de a se organiza în sindicate, instrucția publică, dezvoltarea învățământului primar, agricol, comercial și industrial, precum și a învățământului universitar, garantarea libertății de conștiință, libertatea și protecția cultelor recunoscute, o politică externă întemeiată, în primul rând, pe menținerea și consolidarea raporturilor cu foștii Aliați din Primul Război Mondial, îndeplinirea cinstită și loială a tratatelor, stabilirea de relații normale cu toate statele și în chip deosebit cu statele vecine. În timpul celor două guvernări național-țărăniste (1928-1931; 1932-1933), a căror activitate a fost puternic afectată de consecințele profunde ale crizei mondiale (1929-1933), au fost promovate un șir de măsuri menite să revigoreze economia națională, concomitent cu atragerea, în virtutea doctrinei „porților deschise”, a capitalului străin într-o seamă de activități economice, orientare de care s-a îndepărtat în anii celei de-a doua guvernări, când s-a adoptat o politică vamală protecționistă. În condițiile crizei economice din anii 1929-1933 au loc frământări sociale, dintre care se detașează greva minerilor din Lupeni (1929), precum și grevele muncitorilor petroliști de pe Valea Prahovei și ale ceferiștilor de la Atelierele „Grivița” din București (ian.-febr. 1933), împotriva cărora, pentru restabilirea ordinii, guvernul a recurs la represiunea armată. De-a lungul existenței sale, P.N.Ț., n-a fost scutit de erori, aprecieri și orientări neconforme cu realitatea, fapt ce s-a repercutat negativ în menținerea unității rândurilor sale sau în pierderea încrederii și influenței în rândul electoratului. Astfel, P.N.Ț. a cunoscut, din varii motive (structură socială eterogenă, deosebire de vedere în modul de abordare a problemelor economice, sociale și politice; conflicte de ordin personal etc.), unele sciziuni; desprinderea în febr. 1927 a grupului condus de dr. N. Lupu și constituirea sub președenția acestuia a Partidului Țărănesc (în mart. 1934, revine în rândurile P.N.Ț.-ului); în apr. 1927 o grupare, în frunte cu Grigore Filipescu, se înscrie în Partidul Poporului; în apr. 1930 gruparea condusă de C. Stere părăsește partidul și se constituie Partidul Țărănesc-Democrat. Frământările din P.N.Ț. se adâncesc mai ales după proclamarea ca rege al lui Carol II (la realizarea căruia P.N.Ț. și conducătorul său, Iuliu Maniu, în acel timp prim-ministru, a avut un rol important). În iul. 1932, Grigore Iunian demisionează din funcția de vicepreședinte al partidului, punând bazele Partidului Țărănesc-Radical (nov. 1932); în mai 1935, gruparea condusă de Alexandru Vaida-Voevod, exclusă din P.N.Ț. pentru orientarea de dreapta, înființează organizația Frontul Românesc; în dec. 1935, gruparea condusă de Demetru I. Dobrescu se retrage din P.N.Ț., constituindu-se în Comitetele Cetățenești; în dec. 1937, gruparea de „centru”, în frunte cu Armand Călinescu, consimțind să participe, la cererea regelui, în guvernul O. Goga, este îndepărtată din partid; la 23 febr. 1945, Anton Alexandrescu creează Partidul Național Țărănesc, care a intrat în guvernul Petru Groza, iar în ian. 1946, dr. N. Lupu părăsește P.N.Ț., punând bazele Partidului Țărănesc-Democrat. În perioada 1934-1937, P.N.Ț.. a fost cea mai importantă forță politică de opoziție împotriva guvernului liberal, condus de Gheorghe Tătărescu. La 25 nov. 1937 s-a încheiat un pact de neagresiune electorală între Iuliu Maniu, președintele P.N.Ț., și Corneliu Zelea Codreanu, șeful Mișcării legionare la care a aderat Gheorghe Brătianu, președintele Partidului Liberal-georgist și apoi gruparea lui lui C. Argentoianu și cu Partidul Evreiesc, cu scopul înfrângerii liberalilor în alegerile din dec. 1937. După instaurarea regimului autoritar al regelui Carol II, activitatea partidelor politice, inclusiv a P.N.Ț., a fost interzisă. În condițiile regimului Ion Antonescu, P.N.Ț. a aprobat acțiunea militară de eliberare a Bucovinei și nordului Bucovinei ocupate, în 1940, de U.R.S.S. și de pregătire a armatei pentru dezrobirea părții de nord-est a Transilvaniei, anexată de Ungaria, în baza Dictatului de la Viena (aug. 1940). După lovitura de stat (23 aug. 1944), P.N.Ț., alături de celelalte partide democratice tradiționale, a dus o politică de restaurare în România a unui regim democratic, de stăvilire a procesului de sovietizare a țării. În urma alegerilor din nov. 1946 (câștigate de țărăniști, dar falsificate de comuniști), autoritățile au intensificat ofensiva împotriva P.N.Ț. – cel mai puternic partid la acea dată – culminând cu dizolvarea partidului (29 iul. 1947), arestarea liderilor, în frunte cu Iuliu Maniu și Ion Mihalache, majoritatea găsindu-și sfârșitul în închisori și lagăre de muncă. Unii fruntași ai partidului au continuat să activeze în emigrație, iar câțiva în țară. La 22 dec. 1989, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Gabriel Țepelea, Nicolae Ionescu-Galbeni lansează un apel pentru intrarea în legalitate a partidului, iar la 28 dec. 1989 are loc unirea P.N.Ț. cu Partidul Creștin Democrat, sub denumirea Partidul Național Țărănesc-Creștin Democrat (P.N.Ț.-C.D.); se adoptă și o declarație programatică privind obiectivele partidului: instaurarea democrației, introducerea unei economii libere și libertatea religioasă. Partidul a fost reînscris oficial la 7 ian. 1990, fiind prima formațiune politică legal-constituită după evenimentele din dec. 1989. Președinte provizoriu: Corneliu Coposu. Delegația Permanentă a partidului desemnează (6 apr. 1990) pe Ion Rațiu candidat la președenția țării. Participând la alegerile legislative (20 mai 1990), P.N.Ț.C.D. a obținut un procentaj modest de numai 2,56% pentru Adunarea Deputaților și 2,50% pentru Senat, trimițând în Parlament 12 deputați și un senator, iar candidatul partidului la prezidențiale, Ion Rațiu s-a situat pe locul trei, cu 4,29% din voturi. Primul Congres al P.N.Ț.C.D. (24-26 sept. 1990) alege forurile de conducere (președinte: Corneliu Coposu) și aprobă Statutul și Programul. Ca orientare politico-doctrinară, este reprezentantul curentului creștin-democrat în România, având ca principii fundamentale: morala creștină, patriotismul luminat, democrația și dreptatea. În programele partidului se regăsesc idei ca: privatizarea întregii economii, înființarea de bănci agricole, descentralizare și autonomie locală, restitutio in integrum a proprietății, acolo unde este posibil sau acordarea de despăgubiri, respectarea principiului separării puterilor în stat, depolitizarea justiției, armatei, poliției, toleranța față de minoritățile naționale, reconstrucția morală a societății bazate pe trei instituții tradiționale: familia, școala și biserica, refacerea deplinei unități naționale, cultivarea legăturilor cu românii de pretutindeni, integrarea în structurile europene și euro-atlantice. P.N.Ț.C.D. a luat parte, alături de alte partide politice, la constituirea (15 dec. 1990) Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației (C.N.I.D.), iar la 26 nov. 1991, împreună cu partidele din C.N.I.D. și o parte a formațiunilor civice din Forumul Democratic Antitotalitar (F.D.A.R.) au pus bazele Convenției Democratice din România (C.D.R.; din 1992, după retragerea liberalilor, Convenția Democrată Română). La alegerile legislative (27 sept. 1992), C.D.R. s-a situat pe locul doi, cu 20% din voturi pentru Camera Deputaților și 20,2% pentru Senat, P.N.Ț.C.D.-ului revenindu-i 41 de mandate de deputați și 21 de senatori, iar Emil Constantinescu, candidat al C.D.R. la alegerile prezidențiale s-a clasat pe locul doi, în primul tur de scrutin, cu 31,24% din voturi, iar în turul al doilea a fost învins de Ion Iliescu, candidatul F.D.S.N., care a întrunit 61,4% din voturi. În urma decesului lui Corneliu Coposu (11 nov. 1995), Congresul al II-lea al partidului (19-21 ian. 1996) l-a ales pe Ion Diaconescu în funcția de președinte, adoptând, totodată programul politic și o rezoluție privind viitoarea strategie a partidului. Participând la alegerile locale (iun. 1996), C.D.R. a obținut un deosebit succes, clasându-se pe locul doi, cu 12,02% din mandatele de primari, 16,38% din mandatele pentru consilierii locali și 17,87% din mandate pentru consilierii județeni; la alegerile legislative (3 nov. 1996), C.D.R. a obținut 30,17% din voturi pentru Camera Deputaților și 30,70% din voturi pentru Senat, P.N.Ț.C.D.-ului revenindu-i 83 de mandate de deputați și 27 de senatori. În guvernul de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R., potrivit algoritmului stabilit, P.N.Ț.C.D. a deținut postul de premier (Victor Ciorbea, Radu Vasile și a sprijinit desemnarea independentului politic, Mugurel Isărescu) și majoritatea portofoliilor guvernamentale. Pe fondul retragerii de către Biroul de Conducere, Coordonare și Control (B.C.C.C.) al P.N.Ț.C.D. a sprijinit politic (mart. 1998 și, respectiv dec. 1999) premierilor Victor Ciorbea și Radu Vasile se produce sciziunea P.N.Ț.C.D., primul punând bazele partidului Alianța Națională Creștin Democrată (A.N.C.D.), iar cel de-al doilea Partitul Popular din România (P.P.D.R.). La ședința Delegației Permanente (28-30 ian. 2000), s-a stabilit strategia partidului pentru alegerile locale, s-a modificat Statutul (B.C.C.C. a fost transformat în Biroul Permanent) și s-au efectuat schimbări la nivelul conducerii (Ioan Mureșan – promovat prim-vicepreședinte, Remus Opriș – secretar general). La alegerile locale (iun. 2000), C.D.R. a obținut rezultate modeste: 4,98% pentru mandatele de primari, 6,97% pentru consilieri locali și 9,08% pentru consilieri județeni, la care s-a adăugat ruperea de către liberali a legăturilor cu C.D.R. În aceste condiții, în vederea alegerilor legislative și prezidențiale, P.N.Ț.C.D. a luat inițiativa constituirii unei noi alianțe politice – Convenția Democrată Română 2000 (7 aug.), în componența U.F.D., F.E.R., la care au aderat Partidul Moldovenilor (17 aug.) și A.N.C.D. (20 aug.), iar pentru alegerile prezidențiale a susținut candidatura premierului independent, Mugurel Isărescu. La alegerile legislative (26 nov. 2000), Convenția Democrată Română 2000 a obținut 5,04% pentru Camera Deputaților și 5,29% pentru Senat, procente insuficiente pentru o alianță care trebuia să realizeze 10% din totalul voturilor valabil exprimate pentru a intra în Parlament. În urma eșecului înregistrat în alegeri, conducerea P.N.Ț.C.D., în frunte cu președintele Ion Diaconescu, asumându-și responsabilitatea își dă demisia colectivă. Congresul extraordinar al partidului (19-20 ian. 2001) alege o nouă conducere (președinte Andrei Marga, prim-vicepreședinte Vasile Lupu, secretar general, Cătălin Chiriță, președinte de onoare Ion Diaconescu), care-și propune restructurarea și restabilirea popularității partidului. După un început promițător (elaborarea unui nou statut și a unui nou program, înființarea Institutului de Studii Creștin-Democratice, semnarea la 6 mart. 2001 a protocolului de fuziune prin absorbție a A.N.C.D. de către P.N.Ț.C.D. etc.), președintele Andrei Marga demisionează din cauza obstrucțiilor permanente a unor membri ai Biroului Executiv Central. În aceste condiții de gravă criză, Delegația Permanentă (7 iul. 2001) alege ca președinte interimar pe Victor Ciorbea și suspendă din funcțiile de conducere pe Vasile Lupu și Cătălin Chiriță; aceștia respingând hotărârile luate de Delegația Permanentă, anunță convocarea unui Congres Extraordinar la 17 aug. 2001. La 14 aug. 2001, are loc un Congres Extraordinar, care pe baza moțiunii „Forța Unității”, alege pe Victor Ciorbea președinte al P.N.Ț.C.D. și anulează toate hotărârile luate începând de la Congresul din ian. 2001, validând, în același timp, excluderea din partid a celor din gruparea V. Lupu-C. Chiriță. Congresul din 17-19 aug. 2001, întrunit din inițiativa lui Lupu și Chiriță, hotărăște crearea Partidului Popular-Creștin, dar Tribunalul a decis să dea câștig de cauză grupării V. Ciorbea, considerată reprezentanta legală a P.N.Ț.C.D. În cursul anului 2002 și începutul lui 2003, conducerea P.N.Ț.C.D. a inițiat un program de măsuri, în vederea accelerării relansării partidului, ca alternativă creștin-democrată la guvernarea P.S.D. Președinți: Iuliu Maniu (1926-1933; 1937-1947); Ion Mihalache (1933-1937); Corneliu Coposu (1990-1995); Ion Diaconescu (1995-2000); Andrei Marga (ian.-iul. 2001); Victor Ciorbea (2001-2004); Gheorghe Ciuhandu (2004-2007). Editează publicația: „Dreptatea” (1927-1938; 1944-1945; 1946-1947; reapare săptămânal din 1990, cu întreruperi).

PÉGOUD [pegú], Adolphe (1889-1915), aviator francez. A efectuat, la 19 aug. 1913, primul salt cu parașuta din avion, iar la 1 sept. 1913 a executat primul luping. Mort într-o luptă aeriană în Primul Război Mondial.

PETRESCU, Cezar (1892-1961, n. sat Hodora, jud. Iași), prozator român. Acad. (1955). Intensă activitate publicistică; fondator (1921) al revistei „Gândirea”, împreună cu A. Maniu și Gib Mihăescu. Romane și povestiri, menite să configureze, în formulă balzaciană, cronica socială a vieții interbelice. Ele evocă acțiunea alienantă a industrializării capitaliste („Comoara regelui Dromichet”, „Aurul negru”), atmosfera dezolantă a Capitalei („Calea Victoriei”), criza morală a combatanților din Primul Război Mondial („Întunecare”), dramele universului rural („Scrisorile unui răzeș”, „Apostol”, „1907”) și ale existenței provinciale („Oraș patriarhal”). Literatură pentru copii („Fram, ursul polar”). Nuvele de coloratură exotică și fantastică („Adevărata moarte a lui Guynemer”, „Aranca, știma lacurilor”). Traduceri. Premiul Național (1930).

PIŁSUDSKI [piusútski], Jósef (1867-1935), mareșal și om politic polonez. Fondator (1892) și unul dintre liderii Partidului Socialist Polonez (1893-1908). Surghiunit în Siberia (1887-1892) pentru activismul său socialist. În timpul Primului Război Mondial a comandat o legiune poloneză, care a luptat de partea Austro-Ungariei împotriva Rusiei. După proclamarea independenței de stat a Poloniei (11 nov. 1918), P. este desemnat conducător al țării (1918-1922), perioadă în care Polonia a intrat într-un conflict militar cu Rusia Sovietică (1919-1921), închjeiat cu Tratatul de la Riga (1921), prin care s-a stabilit frontiera sovieto-polonă. După retragerea din viața publică (1922), a preluat din nou puterea, în 1926, printr-o lovitură de stat. Prim-min. (1926-1928, aug.-dec. 1930) și ministru de Război (1926-1935), a guvernat autoritar, instaurând o dictatură militară, cunoscută în istorie sub numele de „Sanacja”.

PIMEN GEORGESCU (numele de botez Petru) (1853-1934, n. Provița de Sus, jud. Prahova), mitropolit român. M. de onoare al Acad. (1918), prof. la Facultatea de Teologie din București. Episcop al Dunării de Jos (1902-1909), mitropolit al Moldovei (1909-1934). În timpul Primului Război Mondial a organizat spitale pentru răniți în mănăstiri. Lucrări: „Amintiri din marele război”.

PLOVDIV, oraș în S Bulgariei, la poalele nordice ale m-ților Rodopi, pe Marița; 340,6 mii loc. (2001). Nod de comunicații. Aeroport. Metalurgia neferoaselor (plumb, zinc). Constr. de mașini și utilaj electrotehnic; ind. chimică (îngrășăminte), textilă, a celulozei și hârtiei, pielăriei și încălțămintei; sticlăriei, farmaceutică, a tutunului, vinurilor, conservelor de legume și fructe; prelucrarea lemnului și a tutunului. Târg internațional. Universitate (1961). Vechi centru cultural (teatre, operă, muzeu etnografic, muzeu arheologic). Vestigii romane (templul lui Esculap, amfiteatru), ruinele unei fortărețe din sec. 13, moscheea Imaret (sec. 15), biserica Sf. Marina (sec. 19). Muzeu etnografic și arheologic. Case din sec. 18-19. Turism. Cunoscut ca Pulpudeva sun traci, a fost numit Filipopolis (341 î. Hr.) după cucerirea lui de către Filip II al Macedoniei. Din 46, sub numele de Trimontium, a devenit capitala prov. romane Tracia. Cucerit de turci (1364). După Războiul Ruso-Român-Turc (1877-1878) a devenit capitala Rumeliei Orientale, sub suzeranitate otomană, până în 1885 când s-a unit cu Bulgaria. După Primul Război Mondial a primit actualul nume.

POPE [poup], Sir William Jackson (1870-1939), chimist britanic. Prof. univ. la Manchester și Cambridge. Studii asupra compoziției nitrogenului, sulfurilor, azotului și seleniului; s-a ocupat de prepararea gazului asfixiant în Primul Război Mondial. M. de onoare al Acad. Române (1925).

PRAPORGESCU, David (1865-1916, n. Turnu Măgurele), general român. În Primul Război Mondial a comandat o divizie, apoi un corp de armată. Căzut în luptele de apărare de pe Valea Oltului (30 sept./13 oct. 1916), în timpul contraofensivei armatei germane.

PRESAN (PREZAN), Constantin (1861-1943, n. Butimanu, jud. Dâmbovița), mareșal român. M. de onoare al Acad. (1923). În timpul Primului Război Mondial a comandat Armata 4 de Nord (aug.-oct. 1916), apoi Grupul de armate din Sud (în bătălia de la Neajlov-Argeș, 16/29 nov.-20 nov./3 dec. 1916). Șef al Marelui Cartier General (1916-1918) și al Marelui Stat Major (1918-1920).

domn, -i, s.m. – 1. Persoană care are autoritatea, posibilitatea de a face ceva. Proprietar de pământ, grof (D. Pop 1978): „Cela ce e îmbrăcat cu haine nemțești (orășenești), cu excepția jidanilor” (Țiplea 1906); „Cei mai mari domni sunt cei de la cătane” (Țiplea 1906); „Prin domni, țăranul (maramureșean) înțelegea, înainte de război (Primul Război Mondial) pe stăpânii politici și administrativi, adică pe unguri” (Papahagi 1925: 87). 2. De rang înalt, nobil; domnitor, voievod. 3. „În limba veche, domn înseamnă gospodar sau țăran liber, dar și stăpân. Cu această funcție el apare invocat și în incipitul unor colinde: Cel domn bun să veselește sau Scoală-mi-te, domnuț bun / Și scoală și slujnicele / Să măture tăt curțile” (Bilțiu, Acta Musei, 2004: 110). 4. Dumnezeu: „Șade Domnu Dumnezău, / Șede-n lance rădzămant” (Papahagi 1925: 233). 5. Isus Cristos: „Ș-o făcut Domnu Hristos / Pă Adam foarte frumos” (Papahagi 1925: 232). – Lat. dom(i)nus.

grăiță, -e, (graiță, grițar), s.f. – Crucer, 2 bani (Bud 1908). Grițar, monedă veche de 2 fileri (Bârlea 1924): „Pentr-on struț de două graiță” (Bârlea 1924 II: 213). Monedă mică de aramă în uz (în Trans. și Bucov.) înainte de Primul Război Mondial și valorând a suta parte dintr-un florin (Bilțiu 1996). – Din germ. Kreuzer, monedă veche cu o cruce imprimată, care a circulat în sec. XIV-XIX.

PRZEMYŚL [pʃémiʃl], oraș în SE Poloniei, situat pe râul San, la 48 km de Rzeszów, în apropiere de granița cu Ucraina; 68 mii loc. (2000). Ind. metalurgică, a constr. de mașini, de prelucr. a lemnului și alim. Piață agricolă. Turism. Centru comercial. Castel renascentist; catedrală barocă. Fondat sec. 10. Integrat la Polonia (1340). Fortăreață stăpânită de austrieci (1722-1919), aprig disputată în timpul Primului Război Mondial. Integrat statului polonez (1918). Ocupat de trupele germane (iun. 1941-iul. 1944).

PULA sau PULJ (în it. POLA), oraș în V Croației, situat în extremitatea de S a pen. Istria, pe țărmul M. Adriatice, la 70 km SV de Rijeka; 58,5 mii loc. (2001). Port comercial și de pescuit. Bază navală. Șantier naval. Ind. mat. de constr. (ciment, sticlă, ceramică), de prelucr. a lemnului, textilă și alim. Muzeu de arheologie. Stațiune balneoclimaterică. Centru turistic. Festival național al filmului. Vestigii romane din sec. 1-2 (Templul lui Augustus, Amfiteatrul cu 23 mii locuri, Arcul de Triumf, Poarta Gemina, mozaicuri); Bazilică în stil bizantin (sec. 6); castel venețian (sec. 13-17); catedrală (sec. 15). Cucerită de romani în sec. 2 î. Hr. și denumit Pietas Julia, apoi de venețieni (sec. 12), genovezi (1380) și Austria (1797). După Primul Război Mondial a aparținut (din 1920) Italiei, iar în 1947 a revenit părții croate a Iugoslaviei.

QATAR sau KATAR [cɔtɔr] 1. Peninsulă în SV G. Persic, în E Pen. Arabia; 11,4 mii km². Lungime: 225 km; lățime max.: 85 km. 2. Statul ~ (Dawlat al-Qatar), stat în Asia de Sud-Vest, învecinat cu Arabia Saudită, Emiratele Arabe și Bahrain, cu largă ieșire la G. Persic; 11.437 km²; 596 mii loc. (2001). Limba oficială: araba. Religia: islamism 82,7%, creștinism 10,4%, hinduism 2,5, alte religii 4,4%. Capitala: Doha (Ad-Dowhah). Orașe pr.: Ar-Rayyān, Al-Wakrah, Umm Salal, Dukhān. Este împărțit în 9 municipalități. Teritoriul este o peninsulă cu un relief monoton dat de o câmpie deșertică ușor vălurită (alt. max. 103 m). Climă subtropicală (caldă și secetoasă) care nu permite culturi agricole, cu excepția micilor oaze, de-a lungul coastelor, în care apare apa subterană. Singura vegetație arborescentă o reprezintă curmalii din oaze. Faună săracă cu gazele pitice. Stat cu o economie bazată exclusiv pe petrol și prelucrarea acestuia. Această ramură participă cu 38,1% la P.I.B. și, deși concentrează doar 2,6% din pop. activă, contribuie cu peste 80% la exportul țării și cu c. 2/3 la bugetul statului. Rezervele sigure de petrol sunt de peste 500 mil. 4, iar cele de gaze naturale 11.145 md. m³ (2001), locul 3 pe glob, atât terestre cât și submarine (câmpul North Field, unul dintre cele mai mari din lume). Ind. prelucrătoare dă 7,5% din P.I.B., folosește 3,6% din pop. activă a țării și produce: energie electrică, uleiuri ușoare și grele, gaze lichefiate (uzina Ras Laffan, 1997, una dintre cele mai mari din lume), îngrășăminte azotoase (1,4 mil. t, 1997), laminate din oțel, ciment, ceramică fină, carne, lapte. Activitățile tradiționale: pescuitul de pește și creveți și agricultura practicată în oaze (curmali, legume – tomate, varză, dovlecei, ceapă, pepeni -, citrice, orz), joacă în prezent un rol secundar (0,9% din P.I.B.). Se cresc ovine, caprine și cămile. dar și bovine și cabaline. Nu există căi ferate. Căi rutiere: 1.230 km (1996). Autovehicule: 277 mii buc. (1999). Porturi pr.: Doha, Umm Sa’id. Aeroport pr.: Doha. Aparate TV în funcțiune: 832/1.000 loc. (1999). Turism în dezvoltare: 451 mii turiști străini (2000). Pr. obiective turistice: capitala Doha cu câteva moschei renumite, Palatul at-Thani, edificii noi (ministere, bănci, hoteluri), muzeul, universitatea; orașele Al-Wakrah, Umm Sa’id, Dukhān, toate stațiunile balneoclimaterice cu edificii moderne; crescătoria, unică în lume, de gazele oryx. Balanță comercială excedentară. Export (1998): combustibili și uleiuri minerale (81,2%), produse chimice (10,4%), produse manufacturate (5,9%). Pr. parteneri: Japonia (51.6%), Rep. Coreea (10%), Singapore (8,9%), Thailanda (4,1%). Import (1998): mașini și echipamente de transport (39,7%), bunuri manufacturate (21,8%), alimente și animale vii (13,2%), produse chimice (7%). Pr. parteneri: Marea Britanie (11,9%), S.U.A. (11,1%), Italia (10,8%), Japonia (9,3%), Franța (8,2%), Germania (7,6%), Arabia Saudită (6%) etc. – Istoric. Menționat pentru prima oară în izvoarele istorice ale lui Pliniu cel Bătrân (sec. 1 d. Hr.), terit Q., slab populat, este înglobat în sec. 7 în Califatul Arab, în sec. 13-14 în Emiratul Bahrain, fiind ocupat apoi, la începutul sec. 16, de portughezi. Șeicatul de sine stătător (cu capitala la Subara) întemeiat în 1766, de către beduinii originari din interiorul Pen. Arabia, conduși de familia at-Thani, este ocupat de statul Wahhabiților (1803), apoi de Sultanatul Omab (1810-11). Emirul Muhammad ibn Thani reconstituie în 1868, cu sprijin britanic, statul Q. Aflat, din 1871, sub suzeranitate otomană, la începutul Primului Război Mondial Q. este ocupat de trupele britanice și devine, la 3 nov. 1916, de jure, protectorat britanic. Zăcămintele petrolifere descoperite în 1937 încep să fie exploatate industrial în 1949, transformând în câteva decenii Q. într-un stat modern (din 1961, Q. este membru al O.P.E.C.). Între 1968 și 1971, Q. face parte din Federația Emiratelor de la Golful Persic, iar la 3 sept. 1971, șeicul Ahmad II ibn Ali at-Thani proclamă independența de stat a Q., care devine în același an membru al O.N.U. și al Ligii Arabe. La 22 febr. 1972, primul ministru Khalifa ibn Hamad at-Thani îl detronează pe vărul său, șeicul Ahmad II ibn Ali at-Thani și se proclamă emir. La 22 dec. 1974, guvernul Q. își anunță hotărârea de a prelua controlul asupra societăților petroliere ce operează pe terit. său (măsură intrată în vigoare în 1977). Paralele cu creșterea prod. de petrol, Q. inițiază o serie de proiecte de diversificare a economiei, de modernizare a infrastructurii și de dezvoltare a serviciilor sociale. Delimitarea frontierei terestre cu Arabia Saudită, dar îndeosebi a platoului maritim cu Bahrain și Emiratele Arabe Unite, zonă în care se află majoritatea exploatărilor de gaze naturale și țiței, tensionează în ultimele decenii relațiile cu statele vecine. La 27 iun. 1995, emirul Khalifa at- Thani este înlăturat de la putere de către fiul său, Hamad inb Khalifa at-Thani, care preia și funcția de prim-ministru și de ministru al apărării (11 iul. 1995), Q. rămânând mai departe o monarhie absolută. În 1999, emirul Q. a desemnat un comitet de 32 de persoane pentru a redacta proiectul unei constituții care intră în vigoare în 2002.

PUTNIK, Radomir (1847-1917), general sârb. Șef al Marelui Stat Major al armatei (1903-1916). A organizat și comandat armata sârbă în războiele balcanice (1912-1913) înfrângând forțele bulgare la Bregalnica (1913) și, ulterior, în Primul Război Mondial (1914-1915) împotriva forțelor Puterilor Centrale.

HEMINGWAY [hémiŋuei], Ernest (Miller) (1899-1961), prozator american. Scriitor marcant al perioadei interbelice, reprezentant al „Generației pierdute”, alături de S. Fitzgerald, Dos Passos ș.a. Participant la Primul Război Mondial (1918), pe frontul italian. Corespondent de presă la Paris și în Spania, în timpul Războiului Civil. În romanele („Fiesta”, „Adio, arme!”, „Pentru cine bat clopotele”, „Insule în vâltoare”) și nuvelele sale („Bărbați fără femei”, „Zăpezile de pe Kilimanjaro”, „Moartea după-amiază”, „Colinele verzi ale Africii”, „Bătrânul și marea”, „Câștigătorul nu ia nimic”), personajele, oameni obișnuiți, își dezvăluie dimensiunea eroică, gustul riscului, curajul, capacitatea de a converti înfrângerea în victorie. A reînnoit proza modernă prin maniera simplă, de o mare economie a mijloacelor stilistice, lapidară și percutantă, de a scrie, tributară stilului jurnalistic, și prin consacrarea limbajului colocvial. Premiul Nobel pentru literatură (1954).

HINDENBURG [híndənburk], Paul von Beneckendorff und von (1847-1934), feldmareșal și om politic german. Comandant al armatelor germane pe Frontul de Est (1914-1916), în timpul Primului Război Mondial, a învins armatele rusești la Tannenberg și Lacurile Mazuriene; șef al Marelui Cartier General al armatei germane (1916-1918). Președinte al Germaniei (1925-1934); în ian. 1933, H. l-a numit pe Hitler în funcția de cancelar.

HOLBAN 1. Ștefan H. (1869-1939, n. Vaslui), general și om politic român. În primul Război Mondial a comandat Divizia 9 în Dobrogea și Divizia 2 în Moldova (1917). În 1918-1919, a comandat Divizia 6 în Transilvania și Ungaria, până la ocuparea Budapestei, al cărei guvernator militar a fost în perioada 1919-1920. Ministru de Război (1921-1922). membru al P.N.Ț. (din 1928). 2. Maria H. (1901-1991, n. București), istoric român. Fiica lui H. (1). M. coresp. al Acad. (1990). Specialistă în paleografie latină și în limba textelor latine medievale. Editor și coordonator și al unor importante corpus-uri de documente („Documente privind istoria României”, seria „Transilvania” și „Călători străini despre Țările Române”, vol. I-IV). Autoare a lucrărilor „Din cronica relațiilor româno-ungare în sec. XIII-XIV”, „Istoria raporturilor româno-maghiare”.

IERUSALIM (JERUSALEM; ebraică: YERUSHALAYIM; arabă: AL-QUDS), oraș în partea central-estică a statului Israel, capitala țării, situată într-o zonă de podiș deșertic, la 25 km V de țărmul Mării Moarte; 578,8 mii loc. (1995). Important centru industrial, comercial, de transport, cultural și turistic al țării. Nod de comunicații. Ind. de prelucr. a metalelor și diamantelor, electrotehnică, textilă, chimico-farmaceutică, sticlăriei, pielăriei și încălțămintei, poligrafică, alim. Produse meșteșugărești. Universitate ebraică (1925). Muzee. Oraș sfânt pentru creștini, evrei și musulmani. Monumente: vestigiile arheologice ale Templului lui Solomon (sec. 10 î. Hr.); Biserica Sf. Mormânt (sec. 4, cu adăugiri din sec. 12); Mormântul lui David, deasupra căruia a fost construită o moschee în 1452 (refăcută în sec. 16); centura de ziduri, cu opt porți (Poarta Damascului, 1537, Poarta Nouă, Poarta Jaffei, Poarta Sionului, Poarta Gunoaielor, Poarta Aurită, Poarta Leilor, Poarta lui Irod), care înconjură orașul vechi, refăcută de turcii otomani în 1542, cu renumitul Zid al plângerii (sau Zidul de Vest); Grădina Ghetsimani, locul unde, potrivit tradiției, Iisus Hristos obișnuia să se retragă pentru rugăciune împreună cu discipolii săi; Via Dolorosa – drumul pe care Iisus Hristos la străbătut până la locul crucificării (pe colina Golgota), purtându-și crucea; Moscheea lui Omar/Qubbat al-Sakhra (sec. 7); Moscheea al-Aqsā (709-705); Mormântul sfintei Ana, deasupra căreia a fost construită (sec. 12) Catedrala armeană Sf. Iacob ș.a. Vechi oraș canaanean, menționat documentar pentru prima oară în sec. 19 î. Hr. I. a devenit, în timpul domniei regelui David, capitala statului iudeo-israelian (c. 1000 î. Hr.) și apoi (din 931 î. Hr.) a statului Iudeea. Cucerit și distrus de Nabucodonosor II în 587 î. Hr., I. a fost reconstruit în perioada dominației persane și seleucide, iar în 63 î. Hr. a intrat sub stăpânire romană. În jurul anului 30 (sau 33), Iisus Hristos intră în I. cu ucenicii săi, fiind întâmpinat ca Mesia de locuitorii acestuia. Tot la I., Iisus Hristos a fost prins de romani, judecat și crucificat. Centru al răscoalei antiromane a iudeilor (66-70), I. a fost distrus de Titus în anul 70 (în timpul represaliilor) și de Adrian în 135, o dată cu înăbușirea răscoalei antiromane (132-135), după care orașul a fost botezat Aelia Capitolina, stabilirea iudeilor fiind interzisă de autoritățile romane. Refăcut și dezvoltat ulterior, îndeosebi în sec. 4-5, de autoritățile bizantine, aici s-au construit numeroase lăcașuri de cult, I. devenind un important loc de pelerinaj pentru creștini. Cucerit și stăpânit de persani (614-629), iar din 638 de către arabi. Aceștia din urmă și-au menținut stăpânirea în I. până în 1099, când orașul a fost cucerit de participanții la prima Cruciadă, comandați de Godefroi de Bouillon, ce au întemeiat în această regiune o formație statală cruciată – Regatul Latin de Ierusalim. În anul 1187, după un susținut asediu, forțele musulmane comandate de sultanul Saladin au cucerit I. Reluat pentru o scurtă vreme (1229-1244) de către împăratul german cruciat Frederic II de Hohenstaufen, a căzut din nou, prin luptă, în mâna forțelor musulmane (23 aug. 1244), iar apoi în stăpânirea mamelucilor din Egipt. O dată cu marea campanie de cucerire a sultanului turc Selim I, I. a fost cucerit (30 dec. 1516) și inclus în Imp. Otoman, rămânând în componența acestuia până la Primul Război Mondial. Ocupat de trupele engleze (1917), I. a devenit centrul ad-tiv al Palestinei sub mandat britanic (1920-1948). Conform planurilor de împărțire a orașului, stabilite de O.N.U., I. urma să fie internaționalizat pentru credincioșii celor trei religii. În urma războiului arabo-israelian (1948-1949) și a acordurilor de armistițiu dintre Israel și Iordania, orașul I. a fost împărțit în două sectoare: israelian în V (Orașul Nou) și iordanian în E (Orașul vechi sau arab). La 23 ian. 1950, guvernul israelian, fără să țină seama de rezoluțiile O.N.U. privind internaționalizarea I., a hotărât mutarea capitalei Israelului de la Tel Aviv la I. (partea israeliană – Orașul Nou). În iun. 1967, trupele israeliene au ocupat sectorul iordanian (Orașul Vechi) al I., iar în iul. 1980, Parlamentul israelian a votat anexarea acestuia, întregind orașul, proclamându-l „capitală veșnică și inseparabilă” a statului Israel. Ulterior, guvernul israelian a construit noi cartiere pentru evrei în vechiul sector iordanian pe care-l cuceriseră. Statutul orașului I. constituie încă obiect de dispută între israelieni și palestinieni.

IMMELMANN [iməlman], Max (1890-1916), aviator german. Unul dintre așii aviației de vânătoare germane în primul război mondial. O figură de acrobație îi poartă numele.

IAȘI 1. Municipiu în NE României, situat în lunca și pe terasele râului Bahlui, reșed. jud. cu același nume; 349.544 loc. (1998). Nod de comunicații. Aeroport. Important centru industrial, cu numeroase întreprinderi, care produc: energie electrică și termică, țevi sudate, laminate de diferite profile, utilaj greu, mașini și utilaje agricole, utilaje pentru ind. lemnului, chimică și a mat. de constr., aparate radio, mase plastice, fibre sintetice, fire de bumbac, tricotaje, țesături de bumbac, in și cânepă, mătase artificială, conf., mobilă, medicamente, preparate din carne și lapte, conserve de legume și fructe, ulei, alcool etc. Centrul unei importante zone pomiviticole. Ape minerale sulfuroase, iodurate, clorurate, bromurate sodice, bicarbonatate (în cartierul Nicolina), indicate în tratarea afecțiunilor reumatice, ginecologice, dermatologice etc. Centru cultural-artistic, științific și de învățământ cu vechi tradiții. Aici a luat naștere, în 1640, Academia Vasiliană, școală superioară de limbă greacă și slavonă, întemeiată de Vasile Lupu la mănăstirea Trei Ierarhi, iar în sec. 19 s-au înființat mai multe instituții culturale: Societatea de Medici și Naturaliști (1834), Academia Mihăileană (1835), Conservatorul Filarmonic-Dramatic (1836), Universitatea (1860). În aceeași perioadă au început să apară la I. reviste și ziare de mare însemnătate: „Albina românească” (1829), „Dacia literară” (1840), „Propășirea” (1844), „România literară” (1855), „Convorbiri literare” (1867), „Contemporanul” (1881), „Viața românească” (1906) ș.a. În I. azi există numeroase instituții de învățământ superior (politehnic, agronomic, medico-farmaceutic, de informatică, conservator), o filială a Academiei Române, Teatrul Național „Vasile Alecsandri” (întemeiat în 1840), Teatrul de Operă și Balet (1956), o orchestră simfonică (Filarmonica „Moldova”), Muzeul de Istorie a Moldovei, Muzeul de Artă, Muzeul de Istorie a municipiului Iași, Muzeul de Științe Naturale, Muzeul Teatrului, biblioteci, edituri, stații de radio-emisie publice (postul „Moldova” emite din 2 nov. 1941) și particulare, șase posturi locale de televiziune, Grădina publică „Copou” (1834) etc. Valoroase monumente de arhitectură, obiective arheologice și istorice: Curtea Domnească (1434), pe locul căreia s-a ridicat în anii 1906-1921 Palatul Administrativ, azi Palatul Culturii, construit în stil neogotic după planurile arhitectului I.D. Berindei; biserica Sf. Nicolae-Domnesc, ctitorie a lui Ștefan cel Mare din 1491-1492 (cu adăugiri din sec. 16); biserica Înălțarea Domnului a Mănăstirii Galata, ctitorie din 1579 a lui Petru Șchiopul, terminată în 1584; complexul Mănăstirii Golia, cu biserica Înălțarea Domnului, rezidită în 1650-1653 de Vasile Lupu; biserica Trei Ierarhi, ctitorie a lui Vasile Lupu, construită între 1635 și 1639 și refăcută după planurile lui Lecomte de Noüy (cu paramentul sculptat în întregime). Aici se află mormintele lui Dimitrie Cantemir și Alexandru Ioan Cuza; biserica Mănăstirii Cetățuia, cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel (1668-1672); biserica Frumoasa, cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1818-1819), în stil neoclasic; Catedrala Mitropoliei, cu hramul Întâmpinarea Domnului, construită în etape (1833-1839 și 1881-1886), cu picturi interioare de Gh. Tattarescu (1887). Aici se află moaștele Sfintei Parascheva, aduse de Vasile Lupu, în 1641, de la Constantinopol și depuse inițial în biserica Trei Ierarhi. Arhitectura civilă este reprezentată prin: Casa Dosoftei (1677), palatul D. Sturdza (sec. 19), palatul Cantacuzino-Pașcanu (sec. 17, cu modificări din sec. 19), casa Alecu Balș (sec. 19) etc. Numeroase case memoriale: bojdeuca lui Ion Creangă din cartierul Țicău, casele în care au locuit Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, George Topârceanu, Vasile Alecsandri, Otilia Cazimir, Vasile Pogor, Mihail Kogălniceanu, A.D. Xenopol, Emil Racoviță ș.a. Săpăturile arheologice au identificat pe terit. I. o suprapunere de culturi materiale din neolitic (cultura Cucuteni) și perioada dacică (sec. 3). Prima mențiune documentară a orașului datează din perioada 1387-1392, dar existența sa este anterioară întemeierii Moldovei. Punct de vamă, reședință a Curții Domnești, important centru meșteșugăresc și comercial (sec. 16-17). Capitală a Moldovei începând din a doua jumătate a sec. 16 până în 1862. La 29 dec. 1791/9 ian. 1792, la I. a fost semnat un tratat de pace ce punea capăt Războiului ruso-turc, izbucnit în 1787, și care prevedea revenirea Principatelor Române sub suzeranitatea Porții Otomane, iar Rusia primea Oceakovul și terit. dintre Bug și Nistru, devenind astfel, pentru prima oară, vecină cu Moldova, granița aflându-se pe Nistru. La I. s-a desfășurat mișcarea revoluționară din mart. 1848, iar în perioada luptei pentru unirea Principatelor (1859), orașul a fost un puternic centru al mișcării unioniste. În timpul Primului Război Mondial, între 1916 și 1918, în I. s-a aflat sediul guvernului român. – Iași-Chișinău, operațiune strategică (aug. 1944), desfășurată la aripa de sud a frontului sovieto-german, în partea de est a României, pe un front de 634 km, și executată de fronturile 1 și 2 ucrainene, comandate de generalii R.I. Malinovski și F.I. Tolbuhin, soldată cu ruperea frontului și înaintarea trupelor sovietice până în apropierea aliniamentului fortificat Focșani-Nămoloasa. 2. Județ în NE României, în partea central-estică a Moldovei, în zona bazinelor mijlocii ale râurilor Prut și Siret, la granița cu Rep. Moldova; 5.476 km² (2,30% din supr. țării); 826.307 loc. (1998), din care 51% în mediul urban; densitatea: 150,9 loc./km². Reșed.: municipiul Iași. Orașe: Hârlău, Pașcani (municipiu), Târgu Frumos. Relief deluros cu aspect de podiș înalt (Pod. Moldovei), fragmentat, cu înălțimi ce depășesc 500 m, străbătut de văi largi. Climă temperat-continentală cu ierni aspre și veri călduroase; precipitații medii (550-650 mm/an); vânturi predominante dinspre N și NE. Rețeaua hidrografică majoră aparține sectoarelor Prutului (care colectează majoritatea afl. de pe terit. jud. I. prin intermediul Jijiei) și Siretului. Resurse naturale: roci de constr. (calcare și gresii exploatate la Pietrăria, Șcheia, Ipatele ș.a., argile la Ciurea, Vlădiceni). Izv. minerale cu ape bicarbonatate, sulfatate, magneziene la Strunga și ape sulfuroase, cloruro-sodice, iodurate, cu proprietăți radioactive și caracter artezian la Nicolina. Pr. ramuri cu ponderi mari în realizarea prod. globale ind. a jud, sunt: ind. constr. de mașini și prelucr. metalelor, producătoare de mașini și unelte agricole, utilaj greu, utilaje pentru ind. lemnului, chimică și a mat. de constr. (Iași), material rulant feroviar (Iași, Pașcani), apoi ind. chimică, în cadrul căreia se produc mase plastice, fibre sintetice, antibiotice (Iași), ind. textilă, metalurgică (țevi de oțel, benzi de oțel, laminate) etc. În cadrul altor întreprinderi ind. se mai produc: aparate de radio, țesături de bumbac, in și cânepă, confecții, tricotaje, mobilă curbată, articole din piele și blană, articole de sticlă și porțelan, cărămidă și țiglă, produse alim etc. În 1996, din totalul supr. agricole (275.881 ha), 248.664 ha reveneau terenurilor arabile, 105.465 ha pășunilor și fânețelor naturale, 12.678 ha viilor și pepinierelor viticole și 9.074 ha livezilor și pepinierelor pomicole. În același an, pe terenurile arabile se cultivau: porumb (117.107 ha), grâu și secară (25.345 ha), plante de nutreț (38.969 ha), plante oleaginoase (11.703 ha), sfeclă de zahăr, floarea-soarelui, soia, cartofi ș.a. Legumicultură în luncile râurilor. Pomicultură (bazinele Aroneanu, Cotnari, Strunga, Bivolari, Iași); viticultură (Cotnari, Iași, Bucium). Creșterea animalelor (1997): 126.000 capete bovine, 235.000 capete porcine, 421.000 capete ovine; avicultură (2.842.000 capete); apicultură (21.000 familii albine). C. f. (1996): 289 km (132 km electrificate); drumuri: 3.337 km (415 km modernizate). În 1996, în jud. I. existau 511 școli generale, 36 licee, 23 școli profesionale, 481 grădinițe pentru copii, o universitate și cinci instituții de învățământ superior cu un total de 49 de facultăți și 38.774 studenți (1996/1997), trei teatre (dramatic, de operă și balet, de păpuși), o filarmonică („Moldova”), șase case de cultură, 606 biblioteci, cu 8,4 mil. volume, 13 cinematografe, numeroase muzee, formații artistice de amatori, grupuri folclorice etc. La I. apar revistele „Convorbiri literare” și „Cronica” și mai multe ziare. Numeroase obiective turistice de prim rang în municipiul Iași și în Hârlău; rezervația paleontologică de pe Dealul Repedea, palatul lui Al. I. Cuza de la Ruginoasa, stațiunea balneoclimaterică Strunga etc. Indicativ auto: IS.

INDIA 1. Uniunea Indiană (Bhārat Juktarashtra), stat federal în S Asiei, cuprinzând cea mai mare parte a pen. Hindustan și o serie de ins. grupate în arh. Andaman, Nicobar și Laccadive; 3,3 mil. km²; 913, 2 mil. loc. (1996), locul 2 pe glob după China. Limba oficială: hindi (uzuală engleza). Religia: hinduism (80%), islamism (11%), creștinism (catolici 2%), budism, sikh. Cap.: New Delhi. Orașe pr.: Bombay/Munbay, Calcutta, Delhi, Madras, Hyderābād, Bangalore, Ahmedabad, Kānpur, Nāgpur, Lucknow, Poona/Pune ș.a. Este împărțit în 25 de state federale și 7 teritorii autonome. Relieful acestei țări (care formează practic un subcontinent) are o deosebită varietate morfologică (lanțuri montane cu extindere și înălțimi mari, vaste câmpii, podișuri, coline și deșerturi), hidrografică, climatică, floristică și faunistică. În parte de NV, N și NE a I., în zonele de frontieră, se desfășoară, pe c. 2.400 km lungime, M-ții Himalaya, fiind formați din trei șiruri paralele, separate prin podișuri și văi, iar în cea de NV se află prelungirile M-ților Karakorum, cu alt. max. de 8.611 m (vf. K2, cel mai înalt de pe terit. I.). M-ții Himalaya culminează pe terit. I., în vf. Kanchenjunga (8.598 m), situat la granița cu Nepalul. La poalele M-ților Himalaya se află colinele prehimalayene Siwalik. Sectorul peninsular al I. este dominat de Pod. Deccan (c. 1 mil. km²), cu aspect de platformă, compus din platourile joase (400-500 m alt.) ce se întind la S de M-ții Vindhya și râul Narmada. Podișul urcă spre margini în sisteme muntoase: Vindhya în N, M-ții Gații de Est și, respectiv, Gații de Vest, ce se unesc în S și domină câmpiile litorale Malabar (de-a lungul țărmului M. Arabiei) și Coromandel (spre țărmul G. Bengal). În NE țării se desfășoară Pod. Shillong, iar în NV, Deșertul Thar. În arealul de NNE al I., între M-ții Himalaya la N și Pod. Deccan la S, se desfășoară o parte din C. Indo-Gangetică, deosebit de netedă, una dintre cele mai mari din lume, Clima este tropical-musonică, cu un anotimp secetos (nov.-mai) și altul ploios (iun.-oct.). Precipitații bogate (până la 12.000 mm/an în NE), cu excepția Pod. Deccan (din cauza barierei muntoase) și a Deșertului Thar. Rețeaua hidrografică este dominată de fl. Gange și Brahmaputra, navigabile pe mari distanțe; în Pod. Deccan, mai importante sunt fl. Narmada, Godavari, Krishna și Mahanadi. Vegetație diversificată: pădure deasă pe coasta Malabar și în Assam (NE), junglă în piemontul himalayan, savană în C. Bengal, stepe cu plante xerofite, deșert (în NV). Faună deosebit de bogată, ocrotită într-o importantă rețea de zone. Variate resurse minerale. În 1994, pe terit. I. se exploatau: huilă (254,4 mil. t, locul 4 pe glob; c. 100 miliarde t rezerve), lignit și cărbune brun (19,3 mil. t), min. de fier (60,7 mil. t, locul 5 pe glob; peste 20 miliarde t rezerve), mangan (1,8 mil. t), cupru, plumb, zinc, magneziu, tungsten, uraniu (200 t), bauxită (5 mil. t), cromite (1,1 mil. t), sare (11 mil. t), fosfați naturali, ilmenit, cianit, grafit, azbest, dolomită, mică, gips (1,9 mil. t) ș.a. Expl. forestiere (bambus, teck, santal – 282,4 mil. m³ lemn). Ind. prelucrătoare, foarte diversificată (împreună cu ind. minieră realizează aproape 1/3 din PNB), plasează I. între primele 10-12 state ale lumii (1994): energie electrică (350.5 miliarde kWh, locul 9 pe glob), cocs metalurgic (10,74 mil. t), fontă și feroaliaje (13 mil. t, locul 8 pe glob), oțel (13,9 mil. t), plumb, cupru rafinat, zinc, cadmiu, cositor, aluminiu (480,8 mii t), locomotive și vagoane, utilaj energetic (motoare electrice, transformatoare), nave, avioane, biciclete (8,9 mil. buc.) și motociclete (2,2 mil. buc.), autoturisme (238,2 mii buc., 1994) și vehicule utilitare (141,6 mii buc, 1992), aparate radio, televizoare (1,19 mil. buc., 1992), mașini de scris și de cusut, tractoare, îngrășăminte chimice (114 mil. 4), derivate petroliere, coloranți, mase plastice și rășini sintetice, acid azotic, clorhidric și sulfuric, amoniac și sulfat de amoniu, sodă caustică, cauciuc sintetic, anvelope, hârtie (2,7 mil. t) și celuloză, fire și fibre artificiale și sintetice, ciment (63 mil. t, locul 5 pe glob), fire și țesături de bumbac și lână, țesături de iută și mătase, confecții, cherestea, pielărie și încălț., produse alim. (zahăr 10 mil. t, locul 2 pe glob, ulei, ceai, conserve, produse lactate, unt, locul 2 pe glob, carne 4,12 mil. t, locul 7 pe glob, bere, țigarete); ind. cinematografică (910 filme de lung metraj, 1991, locul 2 în lume); artizanat. Terenurile agricole ocupă 55,1% din supr. țării (cele arabile c. 50%); irigații pe 43 mil. ha teren. Agricultura concentrează peste 60% din populația activă și contribuie cu c. 1/3 la PNB. I. este al treilea mare producător de cereale din lume (211,52 mil. t 1992; c. 10% din producția mondială). În 1994, se cultivau grâu (65,2 mil. t, locul 3 pe glob), porumb (10,5 mil. t, locul 7 pe glob), orez (117,6 mil t., locul 2 pe glob), mie (11,7 mil t, locul 1 pe glob, peste 1/3 din producția mondială), sorg (12,5 mil. t, locul 2 pe glob), orz, precum și cartofi (16,32 mil. t, locul 6 pe glob), semințe de in (locul 2 pe glob), fibre de cânepă (locul 1 pe glob), rapiță (5,4 mil t, locul 2 pe glob), ricin (locul 1 pe glob), soia, floarea-soarelui ș.a. În același an, dintre culturile tropicale se cultivau: trestie de zahăr (260 mil. t, locul 2 pe glob), semințe și fibre de bumbac (2,26 mil. t, locul 3 pe glob), ceai (737 mii t, locul 1 pe glob), cafea (170 mii t, locul 7 pe glob), manioc, batate, arbori pentru cauciuc natural (locul 4 pe glob), arahide (7,9 mil. t, locul 1 pe glob), iută (1,62 mil. t, locul 1 pe glob), chenaf, tutun (580 mii t, locul 3 pe glob), susan (locul 1 pe glob), năut (4,23 mil. t, locul 1 pe glob), nuci de cocos (6,3 mil. t, locul 3 pe glob), copra (410 mii t, locul 3 pe glob), copra (410 mii t, locul 3 pe glob). Mare producătoare de legume: fasole uscată (4 mil. t, locul 2 pe glob) și verde, linte (locul 1 pe glob), tomate (5 mil. t, locul 5 pe glob), usturoi (locul 2 pe glob), ceapă (3,35 mil. t), conopidă (locul 2 pe glob), varză. Unul dintre marii producători mondiali de fructe: mere (1,24 mil. t), nuci de acaju, papaya (locul 3 pe glob), banane (locul 2 pe glob), citrice, în special portocale și lămâi (602 mii t, locul 6 pe glob), ananas, mango (9,5 mil t, locul 1 pe glob), viță de vie (750 mii t struguri), castane. Se cresc (mil. capete, 1994): bovine (192,9, locul 1 pe glob), bubaline (78,8, locul 1 pe glob), caprine (44,8, locul 5 pe glob), cabaline (0,99), asini (1,6), cămile (1,5, locul 3 pe glob), porcine. Sericicultură. Apicultură (51 mii t miere, 1994, locul 6 pe glob). Vânătoare. Pescuit intens (c. 2,5 mil. t pește/an). C. f. (1990): 62 mii km (din care 8,2 mii km linii electrificate). Căi navigabile interne: 3,7 mil. km. Flota comercială: 6,62 mil. t. r. b. (1994). Turism dezvoltat: 2,2 mil. turiști străini (1995). Principalele obiective: orașe bogate în monumente (palate, temple, moschei, cetăți și alte construcții vechi, iar în unele și edificii coloniale și moderne), între care Delhi, Bombay, Agra (renumitul Taj-Mahal), Madras, Jaipur, Hyderābād, Ahmedabad, Varanasi ș.a. Stațiuni climaterice (Simla și Darjeeling, ambele în Himalaya, Mount Abu în M-ții Arravalli) și balneoclimaterice (pe țărmul G. Bengal – Puri și ale Arabiei – în apropiere de Bombay); parcurile naționale și rezervațiile naturale, unele renumite pentru vânătoare și pescuit. Moneda: 1 rupee (rupie) = 100 paisas. Export: produse textile din bumbac și iută, conf., produse agricole (ceai, cafea, fructe, tutun), pește și produse din pește, diamante, perle, pietre prețioase și semiprețioase, produse chimice, mașini și utilaje ind., min. de fier, oțel, piei, covoare, furaje ș.a. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, petrol și derivate petroliere, fontă și oțel, produse alim. și chimice, hârtie, min. de cupru, produse semifabricate ș.a. – Istoric. Locuit încă din Paleolitic pe valea fluviului Ind – de la care derivă denumirea țării (mărturie stau culturile Mohenjo-Daro și Harappa), parte de N a I. a fost invadată, spre mijlocul milen. 2 î. Hr., de arieni, populație indo-europeană care a introdus sistemul celor patru caste, limba vedică și brahmanismul. Tot în această perioadă a fost elaborat cel mai vechi monument de literatură „Rig-Veda”. Pe măsura declinului castei brahmanilor (clerul), s-a afirmat o nouă religie, întemeiată de Buddha Sakya Muni (560-480 î. Hr.). În sec. 6 î. Hr., NV peninsulei s-a aflat sub dominație persană. Alexandru cel Mare a efectuat o expediție în valea Indului (327-326 î. Hr.). Spre sfârșitul sec. 4 î. Hr. s-a constituit în aria dintre Ind și Gange, un mare stat, condus de dinastia Maurya, al cărui fondator a fost Chandragupta, și a ajuns la apogeu sub Ašoka (c. 273-232 î. Hr.), zelos propagator al budismului, care a devenit cea mai importantă religie în I. (sec. 3 î. Hr.-6 d. Hr.). Implantările grecești în zona de NV a I. au fost spulberate de invazia sciților, originari din Asia Centrală. În sec. 1 d. Hr., Imperiul Kușanilor, cu centrul în Afghanistan, ocupă Punjabul, apoi, sub Kanișka, întreaga Indie septentrională. De la începutul sec. 4, statul Magadha (bazinul Gangelui) cunoaște o perioadă de expansiune și mare progres cultural sub dinastia Gupta, întemeiată de Chandragupta I (c. 320-335). Invazia hunilor heftaliți (sec. 6) a pus capăt acestei perioade de avânt cultural. La începutul sec. 7, regele Harșa din Kanuaj și-a extins stăpânirea asupra N Indiei, punând bazele unui imperiu în care artele și literele au cunoscut din nou o mare înflorire. După moartea sa, imperiul s-a dezmembrat. Fărâmițarea politică din sec. 10-15 a concis cu pătrunderea și răspândirea islamului. Perioada 1206-1526 este dominată pe plan politic, în N, de Sultanatul din Delhi, în S, de statul Uijayanagar, iar pe plan artistic de debutul artei indo-musulmane (sinteză a tradițiilor indiană și iraniană). În anii 1398-1399, Timur Lenk a invadat Punjabul. În 1498, navigatorul portughez Vasco da Gama atinge coasta Malabar, portughezii punând stăpânire pe o mare parte a coastei de V. Sub conducerea lui Babur, un mongol descendent al lui Timur Lenk, s-au pus bazele Imperiului Marilor Moghuli (1526-1858), cu capitala la Agra și, ulterior, la Delhi, consolidat sub domnia lui Akbar (1556-1605), susținător al hinduismului. Perioada este caracterizată de o înflorire fără precedent a artelor. În 1600 este înființată Compania britanică a Indiilor Orientale, iar în 1664, Compania franceză a Indiilor Orientale. După încercările de implantare și expansiune ale portughezilor (Goa, Damān și Diu) și olandezilor (Kochi), care au creat mici colonii. I. a fost disputată între Franța (Pondichéry, Chandernagor) și Marea Britanie (Bombay, Calcutta, Madras), care reușește, în cele din urmă, începând din 1763, în urma Războiului de 7 Ani, să-și extindă stăpânirea asupra întregii I. Dominația britanică a contribuit la progresul și occidentalizarea I., dar, prin caracterul ei brutal, a provocat proteste și răscoale, dintre care cea mai importantă a fost Răscoala șipailor (1857-1859), reprimată sângeros. Pentru a face față nemulțumirilor, autoritățile britanice au declarat I. colonie a Coroanei (1858), condusă de un vicerege. Mișcarea de emancipare națională a înregistrat însemnate progrese, grație constituirii partidelor: Congresul Național Indian (1885) și Liga Musulmană (1906). După Primul Război Mondial, sub conducerea liderilor Congresului Național Indian, Mahatma Gandhi și Jawaharlal Nehru, mișcarea anticolonialistă s-a intensificat și diversificat (rezistență pasivă, boicotul produselor britanice etc.). Sub presiunea acestei mișcări, în 1935, britanicii au promulgat o Constituție (India Act) care acorda o oarecare autonomie; ulterior, Marea Britanie a fost constrânsă să admită independența I. (15 aug. 1947), pe care a divizat-o, însă, pe criterii confesionale, în dominioanele: Uniunea indiană, locuită de hinduși, și Pakistan, locuită de musulmani (Kashmirul devenind o sursă de tensiuni continue între cele două state). La 26 ian. 1950, I. s-a proclamat republică federală, rămânând membră a Commonwealth-ului. În anii confruntării dintre cele două blocuri militare (N.A.T.O.și Tratatul de la Varșovia), I. a fost unul dintre principalii reprezentanți ai mișcării de nealiniere. În 1961 au fost incluse în statul indian coloniile portugheze Goa, Damān și Diu, iar în 1975 a fost inclus și fostul regat Sikkim. Aflat timp îndelungat la putere (din 1947, cu întreruperi, 1977-1980, 1989-1991), Congresul Național Indian, prin liderii săi, J. Nehru și fiica acestuia, Indira Gandhi, a reușit să facă din I. o țară democratică, datorită bunei funcționări a instituțiilor statului, în ciuda existenței unui mozaic de limbi și dialecte (peste 200) și a rivalității dintre confesiunea hindusă (majoritară) și cea musulmană, și a decalajelor economice dintre reg. Deși potențialul economic al țării a progresat masiv, un mare număr de locuitori trăiesc în condiții materiale precare. Situația I. a fost agravată în interior de acțiunile separatiștilor sikh (care au asasinat-o pe Indira Gandhi), iar în exterior de conflictul cu China (1956, 1959, 1962), care a îmbrăcat forma unor războaie de frontieră, și cu Pakistanul (1947-1948, 1965, 1971), pentru stăpânirea Kashmir-ului. Asasinarea fiului Indirei, Rajiv Gandhi (1991), prim-min. (1984-1989), de către separatiștii tamili, a relevat amploarea mișcărilor subversive, dar nu a destabilizat regimul democratic, care nu a putut eradica însă corupția. Anii ’80-’90 au fost marcați de tensionarea treptată a vieții interne. Mișcări insurecționale, teroriste locale, cu tendințe secesioniste, s-au manifestat în Punjab, Assam, Jammu și Kashmir. În urma alegerilor parlamentare din 1993, 1996 și 1998, partidul Congresul Național Indian și-a pierdut supremația în defavoarea partidului de dreapta, Bharatiya Janata. În 1998, I. a realizat mai multe experiențe nucleare prin care și-a confirmat statutul de țară deținătoare a armei nucleare. Acțiunea a provocat repica imediată a Pakistanului și dezaprobarea din partea opiniei publice internaționale. Republică prezidențială potrivit Constituției din 26 ian. 1950. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral compus din Consiliul Statelor și Camera Poporului, iar cea executivă, de președinte și un guvern condus de liderul partidului majoritar în Cameră. 2. V. Hindustan.