PLACĂ, plăci, s. f. 1. (De obicei urmat de determinări care indică materia) Bucată de material cu fețele plane și cu o grosime uniformă și mult mai mică decât celelalte două dimensiuni. ◊ Placă aglomerată = placă (1) obținută prin aglomerarea cu lianți sintetici a așchiilor de lemn din sortimente inferioare sau din deșeuri de la exploatarea și industrializarea lemnului. Placă turnantă sau (învârtitoare) = disc de oțel sau de fontă sau pod cu tablier metalic, care se poate învârti în plan orizontal în jurul axei sale verticale și care servește la întoarcerea vehiculelor feroviare, la trecerea lor de pe o linie pe alta etc. Placă fotografică = placă (1) de sticlă cu una dintre fețe acoperită cu o emulsie fotosensibilă, folosită îndeosebi pentru realizarea negativelor fotografice, în spectroscopie, în microscopie etc. 2. Disc de ebonită pe care se imprimă vibrațiile vocii sau ale unui instrument muzical, spre a fi apoi reproduse cu ajutorul gramofonului, al patefonului, al pick-up-ului. ◊ Expr. (Fam.) A schimba placa = a schimba subiectul unei discuții (care a ajuns să plictisească) sau atitudinea față de cineva. 3. (Înv.) Tăbliță de ardezie pe care învățau să scrie școlarii începători. 4. (Tipogr.) Foaie de metal pe care se imprimă literele.(Med.) Proteză dentară mobilă. Placă dentară. 6. (În sintagma) Placă funerară = placă de metal, de marmură etc., fixată pe o piatră de mormânt pe care este scris numele persoanei decedate, anii de viață, un epitaf etc. – Din fr. plaque.

placă sf [At: STAMATI, D. / V: (înv) ~cuă (Pl: placue), (reg) ~agă, ~atcă / Pl: plăci, (înv) ~ace / E: fr plaque cf ger Platte] 1 (Urmat de determinări care indică materialul) Bucată de material cu fețele plane și cu grosimea uniformă și mult mai mică decât celelalte două dimensiuni. 2 (Îs) ~ fotografică Bucată de sticlă pe care este depus un strat dintr-o substanță sensibilă la acțiunea luminii și care este folosită pentru obținerea imaginilor fotografice negative sau pozitive. 3 (Îs) ~ aglomerată Placă (1) fabricată prin aglomerarea cu lianți sintetici a așchiilor de lemn din sortimente inferioare sau din deșeuri de la exploatarea și industrializarea lemnului. 4 (Îs) ~ turnantă (sau învârtitoare) Disc de oțel sau de fontă ori pod cu tablier metalic, care se poate învârti în plan orizontal în jurul axei sale verticale, și care servește la întoarcerea vehiculelor de cale ferată, la trecerea lor de pe o linie pe alta etc. 5 Disc de ebonită pe care se imprimă vibrațiile vocii sau ale unui instrument muzical, pentru a fi apoi reproduse cu ajutorul gramofonului, al patefonului sau al pick-up-ului Si: disc. 6 (Fam; îe) A schimba ~ca A schimba subiectul unei discuții care a ajuns să plictisească. 7 (Îae) A schimba atitudinea față de cineva. 8 (Îe) A pune ~ca Se spune despre cineva care are obiceiul să vorbească mult sau să repete mereu aceleași lucruri. 9 (Asr) Placă (1) de ardezie pe care învățau să scrie (cu condei de piatră) școlarii începători Si: tăbliță. 10 (Tip) Foaie de metal pe care se imprimă literele. 11 (Med; îs) ~ mucoasă Leziune care apare pe mucoase, în sifilisul secundar. 12 (Med; șîs ~ dentară) Proteză dentară mobilă. 13 (Îs) ~ funerară Placă (1) de metal sau de marmură, fixată pe o piatră de mormânt pe care este scris numele persoanei decedate, anii de viață, un epitaf etc.

PLACĂ, plăci, s. f. 1. (De obicei urmat de determinări care indică materia) Bucată de material cu fețele plane și cu o grosime uniformă și mult mai mică decât celelalte două dimensiuni. ◊ Placă aglomerată = placă (1) obținută prin aglomerarea cu lianți sintetici a așchiilor de lemn din sortimente inferioare sau din deșeuri de la exploatarea și industrializarea lemnului. Placă turnantă (sau învârtitoare) = disc de oțel sau de fontă sau pod de tablier metalic, care se poate învârti în plan orizontal în jurul axei sale verticale și care servește la întoarcerea vehiculelor feroviare, la trecerea lor de pe o linie pe alta etc. Placă fotografică = placă (1) de sticlă cu una dintre fețe acoperită cu o emulsie fotosensibilă, utilizată îndeosebi pentru realizarea negativelor fotografice, în spectroscopie, în microscopie etc. 2. Disc de ebonită pe care se imprimă vibrațiile vocii sau ale unui instrument muzical, spre a fi apoi reproduse cu ajutorul gramofonului, al patefonului, al pick-up-ului. ◊ Expr. (Fam.) A schimba placa = a schimba subiectul unei discuții (care a ajuns să plictisească) sau atitudinea față de cineva. 3. (Înv.) Tăbliță de ardezie pe care învățau să scrie școlarii începători. 4. (Tipogr.) Foaie de metal pe care se imprimă literele. 5. (Med.) Proteză dentară mobilă. Placă dentară. 6. ◊ (În sintagma) Placă funerară = placă de metal, de marmură etc., fixată pe o piatră de mormânt, pe care este scris numele persoanei decedate, anii de viață, un epitaf etc. – Din fr. plaque.

PLACĂ, plăci, s. f. Piesă solidă cu grosimea uniformă și relativ mică față de celelalte două dimensiuni. După-amiază cerul s-a acoperit. Marea e gri-verzuie și rece privirii ca o placă de zinc iarna în ger. C. PETRESCU, Î. II 251. [Cîinele] a ieșit din curte, ca să nu se mai înapoieze niciodată, ducînd cu el... zgarda cu plăci de nichel de la gîtu-i. GALACTION, O. I 308. ◊ Fig. Peste-a albei dalbă placă Ea acum zîmbind se pleacă, S-uită-n fundu-i luminos. EMINESCU, E. P. 150. Placă fotografică = placă de sticlă pe care este depus un strat de gelatină sau de colodiu în care este înglobată o substanță sensibilă la acțiunea luminii. ♦ Disc de ebonită pe care se imprimă vibrațiile vocii sau ale unui instrument muzical, spre a fi apoi reproduse cu ajutorul patefonului. Pe-o fereastră străbătea o havaiană hîrșcîită pe-o placă uzată de patefon, C. PETRESCU, A. 310. ◊ Expr. (Familiar) A schimba placa = a schimba subiectul unei discuții prea lungi sau monotone care a ajuns să plictisească. ♦ Tăbliță de ardezie pe care învățau altădată să scrie școlarii începători. Mă frate, mă gîndesc unde-o fi și ce-o fi făcînd profesorul, ăl care tmi puse în mînă abecedarul și placa. SADOVEANU, M. C. 34. – Variantă: platcă (DELAVRANCEA, S. 217) s. f.

PLACĂ s.f. 1. Foaie de metal, de lemn, de sticlă, de ebonit etc. 2. Tablă, tăbliță pe care este scris, săpat ceva. [Pl. plăci. / < fr. plaque, cf. it. placca].

PLACĂ s. f. 1. foaie de metal, lemn, sticlă, ebonită etc. ♦ ~ aglomerată = placă din așchii de lemn presate cu diferiți lianți; ~ fotografică = placă de sticlă acoperită pe una din fețe cu o emulsie fotosensibilă; ~ de acumulator = fiecare dintre electrozii unui acumulator, pe care se află o pastă de materie activă. 2. disc muzical. ♦ a schimba (sau a întoarce) ă = a schimba subiectul unei discuții sau comportarea față de cineva. 3. ~ turnantă = disc de oțel sau de fontă, prevăzut cu șine, care, rotindu-se pe un pivot, servește la întoarcerea vehiculelor ușoare de cale ferată; (fig.) răspântie, încrucișare de drumuri. 4. ~ de fundație = fundament de beton al unei clădiri; placă de bază. 5. tablă pe care este scris, săpat ceva. 6. proteză dentară. 7. ~ continentală = bucată relativ independentă a scoarței terestre, de forma unei calote sferice, care se mișcă în raport cu altele. (< fr. plaque)

PLACĂ plăci f. 1) Bucată de material (lemn, metal, piatră etc.) cu fețele plane și grosime uniformă, mult mai mică în raport cu fețele. 2) Piesă de masă plastică sau de ebonită pe care sunt imprimate vibrații ale vocii sau ale instrumentelor muzicale pentru a fi reproduse; disc. ◊ ~ fotografică placă de sticlă acoperită pe o parte cu emulsie sensibilă la acțiunea luminii. ~ funerară placă cu inscripție fixată pe un monument funerar. A schimba (sau a întoarce) ~a a schimba subiectul discuției sau comportarea față de cineva. [G.-D. plăcii] /<fr. plaque

placă f. tablă, foaie de metal sau și de piatră. [Gr. mod.].

1) *plácă f., pl. ăcĭ (ngr. pláka, lacă, d, vgr. pláx, plakós. V. plăcintă). Lespede mică de peatră neagră incadrată în lemn și care se întrebuințează la scris în școala primară, maĭ ales cînd eleviĭ învață literele (sînt și plăcĭ de carton). V. abac și ardezie.

2) *plácă f., pl. ăcĭ (fr. plaque, d. plaquer, a placa). Lamă saŭ tablă de metal orĭ de lemn aplicată pe ceva: un chĭurasat cu plăcĭ de oțel, un dulap de brad învălit cu plăcĭ de nuc. Bucată de lemn orĭ de metal învălită cu panglicile decorațiunilor care atîrnă de ĭa: la pept purta placa cu decorațiunĭ.

placa vt [At: CUV. D. BĂTR. I, 119/ Pzi: ~chez / E: fr plaquer] 1 (Îvr) A aplica pe ceva. 2 (Îvr) A lipi pe ceva. 3 A acoperi suprafața exterioară a unui obiect, piese, element de construcție etc. cu un strat de material de altă natură, pentru a-l proteja, a-i mări rezistența, a-i da un aspect mai frumos etc. 4 (La jocul de rugbi) A împiedica un jucător să pătrundă spre poarta adversă, imobilizându-l cu mâinile și făcându-l să cadă. 5 (Frm) A abandona. 6 (Avț) A ateriza pe verticală.

placuă sf vz placă

plagă² sf vz placă

platcă³ sf vz placă

plăcea [At: CORESI, EV. 541 / V: place / Pzi: plac / E: ml placere] 1 vi A se bucura în ochii cuiva de o impresie favorabilă, de prețuire, de simpatie. 2 vi A produce cuiva o impresie favorabilă, un sentiment de prețuire, de simpatie. 3 vi A simți un sentiment de delectare, de mulțumire, de satisfacție. 4 vi A produce cuiva un sentiment de delectare, de mulțumire, de satisfacție. 5 vt A agrea pe cineva sau ceva. 6 vi (Îe) Știi că-mi placi (?) sau (știi că) mi-ai plăcut (?) (!) etc. ori asta-mi place! Exprimă mirarea și dezaprobarea în fața unei propuneri, a unei afirmații etc. 7 vi A fi în asentimentul, pe voia cuiva. 8 vi A fi aprobat de cineva. 9 vi A corespunde cerințelor, dorințelor cuiva. 10 vi A prefera. 11 vi (Îe) Îmi place să cred că... Sper că... 12 vi (D. plante) A-i prii. 13 vi (Spc) A avea un sentiment de admirație, de plăcere, de simpatie, de iubire față de o persoană de sex opus. 14 vi A trezi un sentiment de admirație, de plăcere, de simpatie, de iubire față de o persoană de sex opus. 15 vi A atrage prin calitățile sale o persoană de sex opus. 16 vi A simți atracție față de o persoană de sex opus. 17 vz A crede de cuviință. 18 vi A vrea. 19 vi A pofti. 20 vr (Îvr) A se complăcea. 21 i (Trs; Mar; îf placă) Termen de politețe care se folosește pentru a invita o persoană să vină, să intre, să se așeze etc. Cf pofti. 22 i (Trs, Mar; îf placă) Termen de politețe care se folosește pentru a răspunde când nu s-a auzit sau nu s-a înțeles întrebarea Si: ce?, cum?, mă rog?, aud? (nrc) poftiți? 23 (Trs; Mar; îf placă) Termen de politețe folosit pentru a se adresa cuiva, cerându-i cu insistență îndeplinirea unui serviciu.

PLACA², plachez, vb. I. Tranz. (La jocul de rugbi) A opri un jucător să pătrundă spre poarta adversă, imobilizîndu-l cu mîinile.

PLACA¹, plachez, vb. I. Tranz. A acoperi un obiect de metal cu o foiță din alt metal mai rezistent sau prețios (pentru a-i da un aspect mai frumos). ♦ A acoperi cu un strat de furnir.

PLATCĂ² s. f. v. placă.

PLĂCEA, plac, vb. II. Intranz. 1. (Cu subiectul logic în dativ, subiectul gramatical exprimînd obiectul acțiunii) A simți dragoste sau simpatie pentru cineva, a avea înclinație pentru ceva; a-i conveni, a-i fi pe plac. Am muncit amîndoi și ne-am luat. Că așa a fost. Mi-a plăcut munca, n-am pregetat niciodată. PREDA, Î. 166. Cui nu-i place un cîntec poporal editat de prietenul meu Alecsandri? RUSSO, S. 15. Ea frumoasă m-a făcut Și eu ție ți-am plăcut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. Ce ție nu-ți place altuia nu face. Nu-i frumos ce e frumos, ci e frumos ce-ți place. ◊ Expr. Știi că-mi placi? = (exprimă contrarietatea) n-ai nimerit, n-ai dreptate, te înșeli. (Cu sens reciproc) Atunci pentru întîiași dată se întîlni în față Mihai cu Basta... Ei nu-și plăcură unul altuia. BĂLCESCU, O. II 268. ◊ (Popular; subiectul logic e introdus prin prep. «la») Că nu dau leacuri amare Să fie cu supărare, Ci tot buze rumeioare, Care plac la fetișoare! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. ◊ (Obiectul acțiunii este exprimat printr-un complement indirect introdus prin prep. «de») Nu știu ce e, ce are, cum s-a întîmplat. Mi-am dat seama că-mi place de ea. PREDA, Î. 48. Cînd erai, bădiț-acasă, Mă gătam ca ș-o mireasă, Cu cercei și cu mărgele, De-ți plăcea, bade, de ele. HODOȘ, P. P. 84. ◊ Tranz. Și ce folos de boi și vaci? Și cu pămîntul ce să faci? Nevasta dacă nu ți-o placi, Le dai în trăsnet toate! COȘBUC, P. I 119. Asta-i fata dumitale, Eu atît o plac de tare, Atîta o plac, De nu știu Ce să mă fac. BIBICESCU, P. P. 179. ◊ Refl. reciproc. Se-ntîmplă să ai un fin în Constantinopole ș-o fină în Veneția și... întîlnindu-se să se placă și plăcîndu-se să se căsătorească. SEVASTOS, N. 27. ◊ (Obiectul acțiunii este exprimat printr-o propoziție cu predicatul la conjunctiv sau printr-o construcție infinitivală) Îi plăcea moșneagului să aibă tot iepe tinere și curățele; asta era slăbăciunea lui. CREANGĂ, P. 106. Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi, Cum îți vine, cum îți place pe copilă s-o dezmierzi. EMINESCU, O. I 155. Ne place a asculta povești frumoase din vremile trecute. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Expr. Îmi place să cred că... = sper că... ◊ (Obiectul acțiunii devine subiect; fără determinări) Păunul să tacă, Dacă vrea să placă. MARIAN, O. II 270. Tot ce-n lume-i drag și place, Tot ce-nalță și preface Pe un om... Mi le-ai dat cu-a ta iubire. ALECSANDRI, P. I 144. ♦ A-i prii. Viei îi place căldura. 2. (La imperativ, regional; formulă de politețe) Placă! = poftim, mă rog, binevoiți să... Bună seara... Mulțămim d-tale, dragul meu, placă șezi la noi. SEVASTOS, N. 55. Placă jupîne cătană înlăuntru, că te cheamă înălțatul împărat. RETEGANUL, P. III 18.

PLACA vb. I. tr. 1. A acoperi fețele unui element de construcție, ale mobilelor sau ale unui obiect metalic cu un strat de material de altă natură. 2. A opri un jucător la rugbi să pătrundă către buturile adverse., imobilizîndu-l cu mîinile. 3. (Av.) A ateriza pe verticală. [< fr. plaquer].

PLACA vb. tr. I. 1. a acoperi cu un strat de metal subțire un alt metal. 2. a furnirui (mobile) cu lemn scump. 3. a aplica o foaie de material rigid pe un obiect. II. 1. a apăsa cu forță pe un lucru; a insista. 2. (rugbi) a opri un adversar să pătrundă către buturile proprii, imobilizându-l cu mâinile. 3. (muz.) a executa viguros, deodată, la pian, toate notele unui acord. 4. (av.) a ateriza pe verticală. (< fr. plaquer)

placă turnantă sint. s. (fig.) Loc de intersecție al mai multor direcții, interese etc. ◊ „[...] revista americană «Time», subliniind «rolul de placă turnantă al Olandei în ce privește proiectele rachetonucleare», citează opinia purtătorului de cuvânt al guvernului vest-german [...]” Sc. 20 VI 81 p. 6. ◊ „Potrivit statisticilor oficiale difuzate la Roma, aeroporturile italiene au constituit în 1981 o adevărată placă turnantă a traficului de droguri.” R.l. 4 I 82 p. 6. ◊ „[...] apoximativ 400 de bănci din aceste insule servesc drept «placă turnantă» financiară traficului de stupefiante [...]” R.l. 30 VII 84 p. 6; v. și 16 III 82 p. 6 (din fr. plaque tournante)

A PLACA¹ ~chez tranz. 1) (elemente de construcție, mobilier etc.) A acoperi cu placaj. 2) (obiecte de lemn) A acoperi cu furnir; a furnirui. /<fr. plaquer

A PLACA² ~chez tranz. (jucător de rugbi) A opri stăvilind calea spre poartă. /<fr. plaquer

A PLĂCEA plac 1. intranz. 1) A trezi simpatie sau dragoste; a fi pe plac; a fi drag. ◊ Știi că-mi placi? exprimă peiorativ dezacordul cu afirmația sau propunerea cuiva. 2) (urmat de un verb la conjunctiv sau la infinitiv) A avea o deosebită satisfacție. Îmi place să dansez. 2. tranz. (persoane de sex opus) A trata cu un sentiment de afecțiune puternică (de natură erotică); a iubi. /<lat. placere

plăceà v. a fi plăcut: ce ție nu-ți place, altuia nu face [Lat. PLACERE].

2) plac, plăcut, a plăcea v.intr. (lat. placére, it. piacére, pv. pg. plazer; fr. plaisir, plăcere, plaire, a plăcea; sp. placer). Îs plăcut, cauzez plăcere: a plăcea cuĭva, îmĭ plac bucátele, vorbele, cărțile. V. tr. Îmĭ place cineva (Munt.): l-a văzut și l-a plăcut. (Maĭ elegant: ĭ-a plăcut).

*plachéz, a -cá v. tr. (fr. plaquer, d. ol. saŭ germ. de jos plakken, a încleĭa). Lipesc o placă (o foaĭe de metal ș. a.) pe ceva: a placa nuc pe brad, argint pe aramă. Argint placat (fr. argent plaqué), foaĭe de argint lipită pe alt metal maĭ ĭeftin.

placă s. f., g.-d. art. plăcii; pl. plăci

placă s. f., g.-d. art. plăcii; pl. plăci

placă s. f., g.-d. art. plăcii; pl. plăci

placa (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. plachez, 3 plachează; conj. prez. 1 sg. să plachez, 3 să placheze

!plăcea¹ (a ~) (a agrea) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. plac, 2 sg. placi, 3 sg. place; conj. prez. 1 sg. să plac, 3 să placă; cond. 1 sg. aș plăcea; ger. plăcând; part. plăcut

+plăcea² (a-i ~) (a-i conveni) vb., ind. prez. 3 sg. [îmi etc.] place, 3 pl. [îmi etc.] plac; conj. prez. 3 să [îmi/să-mi] placă; cond. 3 sg. [mi- etc.] ar plăcea; ger. plăcându-mi [etc.]; part. plăcut

placa (a ~) vb., ind. prez. 3 plachează

plăcea (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. plac, 1 pl. plăcem, 2 pl. plăceți, viit. 3 sg. va plăcea; conj. prez. 3 să placă; cond. prez. 3 ar plăcea; part. plăcut

placa vb., ind. prez. 1 sg. plachez, 3 sg. și pl. plachează

plăcea vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. plac, 2 sg. placi, 3 sg. place 1 pl. plăcem, 2 pl. plăceți, imperf. 3 sg. plăcea; part. plăcut

place (= plăcea) vb. tranz. defectiv^[1]

placa (ind. prez. 3 sg. și pl. plachează)

plăcea (ind. prez. 1 pl. plăcem, opt. prez. mi-ar plăcea)

plac, plăcea inf.

PLACĂ s. 1. (înv.) tablă. (~ scrisă cu hieroglife.) 2. v. disc. 3. (TEHN.) placă învârtitoare v. placă turnantă; placă magnetică v. platou; placă turnantă v. placă învârtitoare. 4. proteză.

PLACĂ s. v. anod, pol pozitiv, tăbliță.

placă s. v. ANOD. POL POZITIV. TĂBLIȚĂ.

PLACĂ s. 1. (înv.) tablă. (~ scrisă cu hieroglife.) 2. (MUZ.) disc. (O ~ cu vocea Mariei Tănase.) 3. (TEHN.) placă turnantă = șaibă. 4. proteză. (~ dentară.)

PLACA vb. v. abandona, lăsa, părăsi.

PLĂCEA vb. 1. v. simpatiza. 2. v. iubi. 3. v. pofti. 4. v. conveni. 5. a iubi. (Îi ~ să meargă la vânat.)

placa vb. v. ABANDONA. LĂSA. PĂRĂSI.

PLĂCEA vb. 1. a agrea, a simpatiza. (Îl ~ pentru însușirile sale.) 2. a (se) iubi, a (se) îndrăgi, (înv.) a (se) libovi. (S-au ~ de cum s-au văzut.) 3. a dori, a pofti, a voi, a vrea. (Rămîi cu cine îți ~.) 4. a-i conveni, a prefera. (Ți-ar ~ să te muți la noi?) 5. a iubi. (Îi ~ să meargă la vînat.)

A plăcea ≠ a dezgusta, a displăcea

placă (plăci), s. f. – 1. Tablă, planșă. – 2. Tăbliță de ardezie. – 3. Disc. – 4. Firmă, semn, insignă. – 5. Decorație, decorare. Ngr. πλάϰα (Miklosich, Fremdw., 118; Cihac, II, 688; Graur, BL, V, 74), întărit ulterior de fr. plaque. – Der. placa, vb. (a aplica, a lipi; a părăsi), din fr. plaquer, galicism; placard, s. n., din fr. placard; placaj, s. n., din fr. placaje; plachetă, s. f., din fr. plaquette; platcă, s. f. (tăbliță).

plăcea (plac, plăcut), vb. – A-i conveni, a fi bucuros de, a fi pe gustul cuiva. – Mr. plac, plăcere. Lat. placēre (Pușcariu 1329; Candrea-Dens., 1398; REW 6557), cf. it. piacere, prov., port. plazer, fr. plaire, sp. placer. Observațiile semantice ale lui E. Seidel, BL, IX, 24 nu par nimerite. Uz general (ALR, II, 246). – Der. plăcere, s. f. (gust drag, bucurie); neplăcut, adj. (dezagreabil); neplăcere, s. f. (dezgust); displăcea, vb. (a dezgusta, a supăra), după lat. displicere; complăcea, vb. (a dezgusta, a supăra), după fr. complaire; complezant, adj., din fr. complaisant; complezență, s. f., din fr. complaisance. – Din rom. trebuie să provină sb. plakijer (Candrea, Elemente, 408).

placă, interj. – (reg.; înv.) Formulă de politețe cu sensul de „poftim”, „vă rog”: „Gata-i cina, sărac mare? / Gata, gata pă puțân, / Placă-vă că o-mpărțâm” (Papahagi, 1925: 237); „Placă, domnișorule, de mai scrie alta” (Papahagi, 1925: 322). „Maramureșeanul întrebuințează foarte curent imperativul placă, drept termen de politețe, care este echivalent cu poftim, cu s’il vous plaît; soldaților, ca și ofițerilor români, originari din vechiul regat, părându-le exotic acest placă, au început să batjocorească pe locuitori, pe care, la orice întrebare, îi întâmpinau cu placă, spus ca un fel de «bună ziua»: «ce mai faci, măi placă?». Maramureșenii, socotind că armata eliberatoare are și un grai mai curat, mai nobil, și de vreme ce acest sarcasm era întărit și de autoritatea galoanelor ofițerești, a început să renunțe la acest latinism așa de expresiv, întrebuințând pe alocuri prozaicul poftim” (Papahagi, 1925: 131). Atestat, la începutul sec. XXI, în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT). – Formă prescurtată din placă-vă! (Frățilă).

placă, interj. – (înv.) Formulă de politețe cu sensul de „poftim”, „vă rog”: „Gata-i cina, sărac mare? / Gata, gata pă puțân, / Placă-vă că o-mpărțâm” (Papahagi 1925: 237); „Placă, domnișorule, de mai scrie alta” (Papahagi 1925: 322). „Maramureșeanul întrebuințează foarte curent imperativul placă, drept termen de politețe, care este echivalent cu poftim, cu s’il vous plaît; soldaților, ca și ofițerilor români, originari din vechiul regat, părându-le exotic acest placă, au început să batjocorescă pe locuitori, pe care, la orice întrebare, îi întâmpinau cu placă, spus ca un fel de «bună ziua»: «ce mai faci, măi placă?». Maramureșenii, socotind că armata eliberatoare are și un grai mai curat, mai nobil, și de vreme ce acest sarcasm era întărit și de autoritatea galoanelor ofițerești, a început să renunțe la acest latinism așa de expresiv, întrebuințând pe alocuri prozaicul poftim” (Papahagi 1925: 131). Atestat la începutul sec. XXI în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT). – Probabil de la plecăciune, „cu plecăciune”, sau „cu înduplecare” (< lat. plecatio).

Îmi place trădarea, dar urăsc pe trădător – Plutarh, autorul lucrării Viețile paralele ale oamenilor ilușiri din Grecia și Roma, consemnează aceste cuvinte în Paralela I între Teseu și Romulus (cap. XVII, 7). Istoricul grec explică această frază care poate să pară paradoxală la prima înfățișare. El se referă la trădarea Tarpeii, fiica comandantului roman Tarpeius, pe care Romulus îl însărcinase să apere Roma în timpul războiului cu sabinii. Tarpeia, îndrăgostindu-se de regele sabin Tatius, care-i făgăduise niște brățări de aur, și-a trădat patria, deschizind porțile cetății și predînd sabinilor Roma. Tatius a poruncit să i se dea Tarpeii brățările promise. El cel dintîi și-a scos brățara de pe mînă și scutul, aruncîndu-le asupra trădătoarei. La fel au făcut toți sabinii, încît Tarpeia a murit îngropată sub scuturi. Lui Tatius i-a plăcut trădarea, dar a disprețuit-o pe trădătoare. Plutarh mai amintește de Iuliu Cezar, care a spus că regelui trac Rhoemethalkes „îi era plăcută trădarea, dar urîcios trădătorul”. De asemenea Antigonos, unul dintre generalii lui Alexandru Macedon, recunoștea că iubește trădarea, dar urăște pe trădător. Acest sentiment față de trădători – conchide Plutarh – îl au toți cei ce se servesc de ei, după cum se folosesc de veninul și fierea unor animale sălbatice, căci le sînt simpatice cînd le oferă folosul, iar după ce l-au obținut urăsc răutatea din ele. De-a lungul vremii expresia a căpătat și o nuanță ironică. Caragiale, cu condeiul lui sarcastic, a pus-o în gura „stimabilului” Farfuridi din O scrisoare pierdută, într-o replică din actul I, scena 6: „De aceea eu totdeauna am repetat cu străbunii noștri, cu Mihai-Bravul și Ștefan cel Mare: iubesc trădarea, dar urăsc pe trădător…”. LIT.

Numero deus impari gaudet (lat. „Zeilor le plac numerele neperechi”) – versul 76 din Egloga a VIII-a a lui Vergiliu. Într-adevăr, numerele 3, 7, 9, 13 se bucurau în antichitate de o deosebită trecere, de unde superstiția că aceste cifre ar avea o putere magică. Și fiindcă le plăceau numerele neperechi, zeii au hotărit ca Parcele să fie trei, Grațiile – trei, minunile lumii să fie șapte, șapte – cerurile, nouă – muzele și pînă și ... păcatele – tot șapte! Pitagora considera nemuritoare numerele impare, fiindcă ele nu se puteau împărți în două părți egale de unități. Chiar și medicina antică, în frunte cu Hipocrat, părintele ei (sec. V î.e.n.), a atribuit numerelor neperechi o anumită putere enigmatică: copilul se naște la 9 luni (sau la 7), a șaptea zi ar fi decisivă pentru bolnavii contagioși sau operați etc. În sistemul lui Pitagora, numărul 7 era de altfel denumit „numărul medical” sau „climacteric”. Observația lui Vergiliu se poate aplica poeților noștri cărora, ca și zeilor din Olimp, le plăceau numerele neperechi: Eminescu (Pe lîngă plopii fără soț), Coșbuc (Trei Doamne, și toți trei), Minulescu (În orașul unde plouă de trei ori pe săptămînă, Romanța celor trei galere, Romanța celor trei romanțe, În orașul cu trei sute de biserici etc.), Topîrceanu („Trei versuri mici/ Din trei volume/ Pe care trei poeți de-odată/ În trei orașe le-au cîntat…”), Romanța automobilului etc.

a-i plăcea peștele / să umble în blugi / să umble la șliț expr. (d. femei) a fi ahtiată după sex, a fi nimfomană.

schimbă placa! expr. mai zi și altceva!; încearcă să mă convingi și cu alte argumente!