PLACĂ, plăci, s. f. Piesă solidă cu grosimea uniformă și relativ mică față de celelalte două dimensiuni. După-amiază cerul s-a acoperit. Marea e gri-verzuie și rece privirii ca o placă de zinc iarna în ger. C. PETRESCU, Î. II 251. [Cîinele] a ieșit din curte, ca să nu se mai înapoieze niciodată, ducînd cu el... zgarda cu plăci de nichel de la gîtu-i. GALACTION, O. I 308. ◊ Fig. Peste-a albei dalbă placă Ea acum zîmbind se pleacă, S-uită-n fundu-i luminos. EMINESCU, E. P. 150. Placă fotografică = placă de sticlă pe care este depus un strat de gelatină sau de colodiu în care este înglobată o substanță sensibilă la acțiunea luminii. ♦ Disc de ebonită pe care se imprimă vibrațiile vocii sau ale unui instrument muzical, spre a fi apoi reproduse cu ajutorul patefonului. Pe-o fereastră străbătea o havaiană hîrșcîită pe-o placă uzată de patefon, C. PETRESCU, A. 310. ◊ Expr. (Familiar) A schimba placa = a schimba subiectul unei discuții prea lungi sau monotone care a ajuns să plictisească. ♦ Tăbliță de ardezie pe care învățau altădată să scrie școlarii începători. Mă frate, mă gîndesc unde-o fi și ce-o fi făcînd profesorul, ăl care tmi puse în mînă abecedarul și placa. SADOVEANU, M. C. 34. – Variantă: platcă (DELAVRANCEA, S. 217) s. f.