IEȘITURĂ, ieșituri, s. f. (Înv.) Partea ieșită în afară (la o construcție, la o piesă etc.); proeminență, ieșind. – Ieși + suf. -tură.

ieșitură sf [At: PSALT., ap. GCR I, 230/11 / Pl: ~ri / E: ieși + -tură] 1-5 (Rar) Ieșire (1-3, 15-16). 6 (Spc) Plimbare. 7 (Rar) Ieșire (18). 8-10 (Rar) Ieșire (26-27, 30). 11-16 (Îvr) Ieșire (36, 39-40, 42-44). 17 (Înv) Consecință. 18 (Înv) Rezultat. 19-20 (Îvr) Ieșire (58-59). 21 (Înv) Sfârșit. 22 (Înv) Plecare. 23 (Înv) Dispariție. 24 (Înv) Rămas-bun. 25 (Înv) Părăsire. 26-27 (Îvr) Ieșire (65-66). 28 (Ctb; înv; îoc intrare) Cheltuire. 29-30 (Înv) Ieșire (68-69).

IEȘITURĂ, ieșituri, s. f. Partea ieșită în afară (la o construcție, la o piesă etc.); proeminență, ieșind. – Ieși + suf. -tură.

IEȘITURĂ, ieșituri, s. f. Parte ieșită în afară (la o construcție); proeminență. A proptit lemnele pe niște ieșituri ale zidului.

IEȘITURĂ ~i f. Loc ieșit mai în afară (în raport cu suprafața înconjurătoare). /a ieși + suf. ~itură

ĭeșitúră f., pl. ĭ. Ceva ĭeșit în relief, proeminență, excrescență.

ieșitură (înv.) s. f., g.-d. art. ieșiturii; pl. ieșituri

ieșitură (înv.) s. f., g.-d. art. ieșiturii; pl. ieșituri

ieșitură s. f. (sil. ie-), g.-d. art. ieșiturii; pl. ieșituri

IEȘITURĂ s. ieșind, proeminență, protuberanță, ridicătură, (reg.) bolfă, (înv.) scosătură, scoțătură. (O ~ a unei piese.)

IEȘITURĂ s. ieșind, proeminență, protuberanță, ridicătură, (reg.) bolfă, (înv.) scosătură, scoțătură.