2 intrări

26 de definiții

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ESTETIC, -Ă, estetici, -ce, s. f., s. n., adj. 1. S. f. Știință care studiază legile și categoriile artei, considerată ca forma cea mai înaltă de creare și de receptare a frumosului; ansamblu de probleme privitoare la esența artei, la raporturile ei cu realitatea, la metoda creației artistice, la criteriile și genurile artei. 2. S. n. art. Ansamblul însușirilor și al fenomenelor studiate de estetică (1). 3. Adj. Care aparține esteticii (1), privitor la estetică; care privește frumosul, care corespunde cerințelor esteticii; frumos. – Din fr. esthétique.

estetic, ~ă [At: MAN. ÎNV. 97/17 / S: (înv) ~the~ / Pl: ~ici, ~ice / E: fr esthétique] 1-2 sf, a (Știință) care studiază legile și categoriile artei, considerată forma cea mai înaltă de creare și de receptare a frumosului. 3 sf Manual care cuprinde noțiunile de bază ale esteticii (1). 4 sf Concepție estetică (9) proprie unui filozof, unui artist, unui curent literar, unei mișcări artistice etc. 5 sf Ansamblu de caracteristici corespunzătoare unor criterii de apreciere estetică, prin care o ființă sau un lucru trezesc admirație. 6 sf Realizare artistică a unei opere literare. 7 sf Totalitatea mijloacelor de exprimare a unei limbi (privite sub aspectul conținutului lor afectiv). 8 sf Criteriu de apreciere intuitiv bazat pe bunul gust. 9 a Care este specific esteticii (1). 10 a Care se referă la estetică (1). 11 a Care aparține esteticii (1). 12 a Care este în conformitate cu principiile sau cu legile esteticii (1). 13 av Din punctul de vedere al esteticii (1). 14 a Care constituie un ansamblu de caracteristici corespunzătoare unor criterii de apreciere estetică (9), prin care o ființă sau un lucru trezesc admirație Cf frumos. 15 a Artistic. 16 a Care se referă la mijloacele de exprimare afectivă a limbii Si: stilistic. 17 av Din punctul de vedere al artei. 18 a Care este conform unor criterii de apreciere bazate pe bunul gust. 19 a (Med; îs) Chirurgie ~ Operație care are ca rezultat înfrumusețarea formelor corpului. 20 smf (Rar) Estetician. 21 sns (De obicei articulat) Concept al esteticii (1) Si: frumos. 22 sm (Articulat) Calitate a ceea ce este estetic (15). 23 sm (Articulat) Realizare artistică a unei opere literare. corectat(ă)

ESTETIC, -Ă, estetici, -ce, subst., adj. 1. S. f. Știință care studiază legile și categoriile artei, considerată ca forma cea mai înaltă de creare și de receptare a frumosului; ansamblu de probleme privitoare la esența artei, la raporturile ei cu realitatea, la metoda creației artistice, la criteriile și genurile artei. 2. S. n. art. Ansamblul însușirilor și al fenomenelor studiate de estetică (1). 3. Adj. Care aparține esteticii (1), privitor la estetică (1); care privește frumosul, care corespunde cerințelor esteticii (1); frumos. – Din fr. esthétique.

ESTETIC, -Ă, estetici, -e, adj. Care se referă la estetică, care corespunde cerințelor esteticii; p. ext. frumos. Problema conținutului, problema care hotărăște valoarea operei de artă, nu poate fi însă rezolvată decît pe calea unei juste orientări ideologice și estetice. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 360, 4/3. Eminescu pune în valoare virtualitățile estetice ale limbii romînești. ROSETTI, S. L. 58. Romantismul a sfărîmat toate regulile și legile estetice ale clasicismului. GHEREA, ST. CR. I 27.

ESTETICĂ s. f. Știința care studiază legile artei, problemele privitoare la esența artei, la raporturile ei cu realitatea, la metoda creației artistice, la criteriile și genurile artei. Învățătura marxist-leninistă despre bază și suprastructură, despre spiritul de partid în literatură, teoria materialist-dialectică a cunoașterii au creat fundamentul esteticii științifice. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 334, 3/3.

ESTETIC, -Ă adj. Referitor la estetică, conform esteticii; (p. ext.) frumos. // s.n. Categoria frumosului. [Cf. fr. esthétique, gr. aisthetikos].

ESTETICĂ s.f. 1. Știință care studiază legile și categoriile artei, problemele referitoare la esența artei, la raportul dintre artă și realitate, la metodele de creație artistică, la genurile artei etc. 2. Situația, calitatea a ceea ce este estetic, conform legilor artei. [< fr. esthétique, it. estetica, gr. aisthetike].

ESTETIC, -Ă I. adj. referitor la estetică, conform cerințelor esteticii; frumos. II. s. n. categoria frumosului. III. s. f. 1. disciplină filozofică care studiază legile și categoriile artei, problemele referitoare la esența acesteia. 2. situația, calitatea a ceea ce este estetic, conform legilor artei. (< fr. esthétique, gr. aisthetikos, aisthetike)

educativ-estetic, -ă adj. Cu rol de educare în domeniul frumosului ◊ „Acum șase ani, Uniunea compozitorilor a inițiat [...] o acțiune educativ-estetică cu profil de stagiune, purtând simbolic numele de «Clubul prietenilor muzicii».” I.B. 17 XI 72 p. 2 (din educativ + estetic)

ESTETIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de estetică; propriu esteticii. Studiu ~. 2 ) (despre manifestări ale oamenilor) Care vădește frumusețe; frumos. Gest ~. /<fr. esthétique, lat. aestheticus

ESTETICĂ f. 1) Știință care se ocupă cu studiul categoriilor și legilor artei, considerată ca cea mai înaltă formă de creare și de receptare a frumosului. 2) Ansamblu de probleme ce țin de esența artei și de raporturile ei cu realitatea. [G.-D. esteticii] /<fr. esthétique, lat. aesthetica

estetic a. relativ la sentimentul frumosului.

estetică f. știință ce determină condițiunile frumosului în natură sau în artă cum și sentimentul ce produce în noi.

*estétic, -ă adj. (vgr. aisthetikós, d. aisthánomai, simt). Fil. Care se raportă la sentimentu frumosuluĭ: simțu estetic lipsește incultuluĭ. S. m. și f. Estetician, -ă. S. f. Știința care tratează despre frumos în natură și în artă și despre sentimentu pe care-l deșteaptă în noĭ. (Această știință a fost întîĭa oară numită așa de filosofu german Baumgarten la 1750). Adv. În mod estetic, frumos: tablourĭ așezate estetic.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

estetic adj. m., pl. estetici; f. estetică, pl. estetice

estetică s. f., g.-d. art. esteticii

estetic adj. m., pl. estetici; f. estetică, pl. estetice

estetică s. f., g.-d. art. esteticii

estetic adj. m., pl. estetici; f. sg. estetică, pl. estetice

estetică s. f., g.-d. art. esteticii

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

ESTETIC adj. 1. frumos. (O creație ~ autentică.) 2. v. plăcut.

ESTETIC adj. 1. frumos. (O creație ~ autentică.) 2. agreabil, drăguț, frumos, plăcut. (Un aspect ~.)

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

estetica muzicii. Născută o dată cu înflorirea marilor școli filozofice ale antichității, reflecția despre muzică se identifică în culturile tradiționale ale Indiei, Chinei, ca și în vechea Eladă, cu investigarea legilor universului pe baza analogiilor dintre sunet și număr, dintre rezonanța sunetului și posibilitățile umane de asimilare rituală a ordinii pe care o sugerează. Prin Pitagora, muzica se vede inclusă printre „științele numărului”, iar în vremea lui Platon ea încununa o inițiere gradată ce cuprindea aritmetica, geometria, sferica (sau astronomia) și „armonia sferelor”, știință sistemică a coordonării mișcării corpurilor în timp și spațiu. Atașată idealului de armonie (I), ordine, proporționalitate*, gândirea despre muzică traversează întreg ev. med. europ., ale cărui tratate se inspiră din scrierile lui Nicomachus, Theon din Smirna (sec. 2 e. n.), Boetius (sec. 4), adică cele care situează muzica în vestitul quadrivium* al disciplinelor matematice. Ecoul tardiv al acestui mod de gândire îl constituie monumentala lucrare a lui Johannes Kepler Harmonices mundi (1618) în care regulile consonanței* muzicale sunt deduse din geometria euclidiană a poligoanelor inscriptibile, găsindu-și apoi aplicarea în structura sistemului solar, asupra căreia autorul formulează pe această bază legile care îi poartă numele. Valențele expresive pe care le conțin artele „muzicale” aflate în simbioză (poezia, dansul, muzica) sunt evocate prin filiera gândirii aristotelice care reconsideră atât conceptul prin care artele își vădesc analogiile cu lumea înconjurătoare – acele de imitație (mimesis) – cât și pe cele de ethos (1) (caracter) sau catharsis (purificare) prin care muzica îndeosebi își afirmă afinitățile cu lumea interioară a omului, cu afectele (v. afectelor, teoria). O exaltare a acestei doctrine se poate remarca abia după ce umanismul renascentist inaugurează în mentalitatea europ. ideea autonomiei limbajului artistic și a surselor de inspirație. Specificitatea relațiilor diferitelor arte cu natura cât și cu idealul uman își găsește locul în sistemele de anvergură elaborate de marii filosofi care încearcă să delimiteze misiunea fiecăreia. Iluminismul fr. prin Diderot sau Roussseau, filosofia clasică germ. prin Kant și Schelling caută să nuanțeze ipotezele privitoare la specificul frumosului artistic și al expresivității muzicale. Prin Hegel, își face loc viziunea dialectică a evoluției artelor spre umanizare și spiritualizare ce consacră muzica drept artă romantică a subiectivității pure, aflată în vecinătatea punctului culminant în care se află poezia. Prin Schopenhauer, virtuțile muzicii sunt ridicate deasupra oricărei ierarhii, ea constituind chintesența universului și în același timp modelul pe care se întemeiază însuși sistemul filosofic al autorului. Apogeul limbajului muzical în perioada romantismului* contribuie la transformarea în patrimoniul componisticii și al criticii muzicale a meditației despre muzică, inaugurând astfel o gândire elaborată „din interiorul” acestei arte. Schumann, Listz, Berlioz, Wagner, marii creatori ai sec. 19 exprimă în operele lor literare opinii de mare finețe și profunzime asupra universului artistic, preconizând o înfrățire a artelor, de felul programatismului* sau al noului sincretism* inaugurat de Wagner în drama sa muzicală. Excesului de literaturizare a muzicii i se va opune criticul vienez Hanslick printr-o teorie asupra „frumosului muzical” conceput în spirit kantian ca desfășurare de „forme sonore în mișcare”, independentă de orice asociații subiective. Ea va fi contracarată la rândul ei de doctrina lui Volkelt și a lui Lipps asupra „empatiei” (germ. Einfühlung) ca factor fundamental al propagării emoției estetice pentru ca la începutul sec. nostru teoria energetismului* a lui Ernst Kurth să preconizeze o interconectare a proceselor pur sonore cu fluxul tensiunilor psihice (v. psihologia muzicii). Independent de aportul diferitelor „poetici” scrise de muzicieni prestigioși care continuă explicarea muzicii de pe pozițiile propriului limbaj sau tendințe (Debussy, Stravinski, Schönberg, Webern, Honegger, Messiaen, Prokofiev, Boulez, Xenakis ș.a.) ca și de vastul domeniu al muzicologiei*, e. se vede constituită ca patrimoniu relativ autonom, în care diferitele contribuții își au ca suport fie instrumentele criticii de artă tradițională și ale analizei*, fie disciplinele științifice sau filosofice. Astfel se poate remarca orientarea sociologică a scrierilor unui Th. Adorno ca și a multor cercetători, aceea psihologică a lui L. Meyer, Giselè Brelet, E. Ansermet, A. Schering, S. Langer, D. Cook, după cum etnologia servește unor generalizări teoretice în lucrările lui B. Asafiev, V. Țukerman, L. Mazel sau A. Daniélou. Se încearcă o delimitare a patrimoniului expresiei muzicale pornind de la conceptele stilistice fundamentale, ca în scrierile lui Riemann, D. Cuclin, Zofia Lissa, C. Dahlhaus, P. Bentoiu, sau se încearcă analogii – pe baza funcției de comunicare a artei – cu informatica și semiotica (A. Moles, U. Eco, Faltin-Reinecke ș.a.). Diferitele cercetări contemporane de morfologie a artelor (E. Souriau, M. Dufrenne, Munro) conțin de asemenea observații interesante cu privire la arta muzicală ca de altfel și ale gânditorilor ca G. Lukács, N. Hartmann sau Alain ce elaborează ample sisteme de estetică ce cuprind întreg domeniul expresiei artistice. V. fenomenologia muzicii.

ESTETICĂ (< fr. esthétique < lat. aesthetica ; cf. gr. aisthetikos, care are însușirea de a simți) Disciplină filozofică care studiază esența, legitățile atitudinii umane față de realitate și care se ocupă de frumosul din natură, societate și conștiință sau din creațiile omenești artistice. Estetica elaborează categoriile specifice artei: frumosul, sublimul, tragicul, grațiosul, urîtul etc. Studiind frumosul din operele artistice, estetica explică originea și esența artei, funcțiile și rolul artei pe baza raportului dintre creația artistică și realitate, cu implicații în diferite domenii, de unde și denumirile ei; estetica de fiecare zi (cotidiană), care se ocupă cu modalitatea de aplicare a esteticului în afară artei (locul de muncă, relațiile sociale, arhitectură, urbanism etc.); estetica existențialistă, cu referire la principii de artă; estetica fenomenologică, preocupată de obiectul estetic și experiența estetică; estetica generativă, latură a esteticii informaționale, studiind procesul de creație artistică, descompus în etape; estetica industrială sau industrial design. Constituită ca disciplină filozofică abia în secolul al XVIII-lea, deși preocupările estetice datează încă din antichitate, domeniul și metodele de cercetare ale acestei științe s-au lărgit și îmbogățit de-a lungul evoluției culturii umane, începînd cu antichitatea greacă și pînă în vremea noastră, clarificîndu-se problemele genezei, naturii și specificului artei, ceea ce a întărit caracterul științific al acestei discipline. Ea constituie baza teoretică și metodologică a teoriei fiecărei arte în parte. Estetica marxistă infirmă concepțiile idealiste, formaliste, potrivit cărora formele reflectării realității depind exclusiv de bunul plac al scriitorului, al artistului. Estetica românească pledează pentru o artă legată de concepțiile umanismului socialist, o artă în care prezența omului să se facă simțită, în formele limbajului contemporan, în deplin acord cu orientarea ideologică a societății noastre.

Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

ESTÉTIC, -Ă (< fr. {i}; {s} gr. aisthetikos „sensibil”) s. f., s. m., adj. 1. S. f. Știință care tratează despre frumos și despre judecăți de apreciere referitoare. la sentimentul provocat de acesta. Primul care a supus critica frumosului unor reguli și care a folosit termenul de e. în sensul de discurs rațional despre frumos a fost A.G. Baumgarten. În trecut, e. era considerată una dintre cele trei discipline normative (alături de logică și morală), având ca obiect stabilirea normelor frumosului și urâtului. În sens larg, e. tratează despre frumosul sensibil, înglobând studiul descriptiv al obiectelor de artă, analiza psihologică a sentimentelor provocate și a criteriilor aprecierii judecății de gust, istoria artei etc. Ca știință pozitivă, e. are ca obiect frumosul artistic (filozofia artei). E. transcedentală = (la Kant) teorie despre formele apriori ale cunoașterii sensibile: spațiul, pentru lumea exterioară; timpul, pentru lumea interioară, a conștiinței. 2. S. m. art. Categorie desemnând ansamblul însușirilor și al fenomenelor studiate de estetică; domeniul esteticii. 3. Adj. Care aparține esteticii, privitor la estetică; care corespunde cerințelor esteticii, frumos. Emoție e. = stare analogă plăcerii și a cărei analiză constituie obiectul esteticii ca știință. Judecată e. = (la Kant) judecată de apreciere asupra frumosului. Chirurgie e. = domeniu al chirurgiei plastice consacrat remodelării aspectului exterior al corpului omenesc, în special al feței.

Intrare: estetic (adj.)
estetic1 (adj.) adjectiv
adjectiv (A10)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • estetic
  • esteticul
  • esteticu‑
  • estetică
  • estetica
plural
  • estetici
  • esteticii
  • estetice
  • esteticele
genitiv-dativ singular
  • estetic
  • esteticului
  • estetice
  • esteticei
plural
  • estetici
  • esteticilor
  • estetice
  • esteticelor
vocativ singular
plural
Intrare: estetică
substantiv feminin (F46)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • estetică
  • estetica
plural
genitiv-dativ singular
  • estetici
  • esteticii
plural
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

estetic, esteticăadjectiv

  • 1. Care aparține esteticii, privitor la estetică; care privește frumosul, care corespunde cerințelor esteticii. DEX '09 DLRLC DN
    sinonime: frumos
    • format_quote Problema conținutului, problema care hotărăște valoarea operei de artă, nu poate fi însă rezolvată decît pe calea unei juste orientări ideologice și estetice. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 360, 4/3. DLRLC
    • format_quote Eminescu pune în valoare virtualitățile estetice ale limbii romînești. ROSETTI, S. L. 58. DLRLC
    • format_quote Romantismul a sfărîmat toate regulile și legile estetice ale clasicismului. GHEREA, ST. CR. I 27. DLRLC
etimologie:

esteticăsubstantiv feminin

  • 1. Știință care studiază legile și categoriile artei, considerată ca forma cea mai înaltă de creare și de receptare a frumosului; ansamblu de probleme privitoare la esența artei, la raporturile ei cu realitatea, la metoda creației artistice, la criteriile și genurile artei. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
    • format_quote Învățătura marxist-leninistă despre bază și suprastructură, despre spiritul de partid în literatură, teoria materialist-dialectică a cunoașterii au creat fundamentul esteticii științifice. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 334, 3/3. DLRLC
  • 2. Situația, calitatea a ceea ce este estetic, conform legilor artei. DN
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.