căpătuit², ~ă a [At: TDRG / Pl: ~iți, ~e / E: căpătui] (Îvp) 1-2 Care și-a creat (prin mijloace necinstite) un rost o situație, Si: (pop) așezat, cu stare.

căpătuit¹ sn [At: ZANNE, P. II, 848 / Pl: ~uri / E: căpătui] (Îvp) 1-4 Căpătuială (1-4).

CĂPĂTUIT, -Ă, căpătuiți, -te, adj. Care și-a creat (prin mijloace condamnabile) o situație, un rost; cu stare, așezat. ♦ Căsătorit.

CĂPĂTUIT, -Ă, căpătuiți, -te, adj. Care și-a creat (prin mijloace condamnabile) o situație, un rost; cu stare, așezat. ♦ (Fam.) Căsătorit. – V. căpătui.

căpătui¹ [At: LM / Pzi: ~iesc / E: căpătâi + -ui] 1-4 vtr A (-și) face un rost, o situație (materială). 5-6 vtr (Fam) A (se) căsători. 7-8 vtr (Rar) A (se) aproviziona. 9-10 vtr (Spc) A (se) îmbogăți. 11 vt (Rar) A oferi adăpost Si: a găzdui.

CĂPĂTUI, căpătuiesc, vb. IV. Refl. (Astăzi mai ales peiorativ sau ironic) A-și face un rost, o situație; p. ext. a se căsători. Pe fiul cel mai mic însă nu-l trăgea inima a pleca în pețit. Dară n-avu ce-și face capului, căci tată-său îl trimitea întruna să caute a se căpătui și el. ISPIRESCU, L. 33. Tranz. Nu mă voi dezlipi de tine pînă ce nu te-oi căpătui și nu te-oi vedea om în rîndul oamenilor. ISPIRESCU, L. 287. Să înzestreze și să căpătuiască pe orfani. ODOBESCU, S. II 42.

CĂPĂTUI, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Din capăt.

A CĂPĂTUI ~iesc tranz. A face să se căpătuiască. /capăt + suf. ~ui

A SE CĂPĂTUI ma ~iesc intranz. A obține pe căi necinstite o situație materială nemeritată; a parveni. /capăt + suf. ~ui

căpătuì v. 1. a pune în funcțiune, a da mijloace de traiu; 2. a da la casa sa, a căsători: a căpătuit doi feciori și două fete; 3. a îngriji cu cele trebuincioase 4. a face stare, a se înavuți: s’a căpătuit. [Derivat din capăt].

căpătuĭésc v. tr. (d. căpătîĭ, capăt). Daŭ cuĭ-va o pozițiune (de ex., îl căsătoresc, îl pun în funcțiune, îl îmbogățesc). V. refl. Ajung într’o stare fericită. V. căpuĭesc.

căpătui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiesc, 3 sg. căpătuiește, imperf. 1 căpătuiam; conj. prez. 1 sg. să căpătuiesc, 3 să căpătuiască

căpătui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiesc, imperf. 3 sg. căpătuia; conj. prez. 3 să căpătuiască

căpătui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiesc, imperf. 3 sg. căpătuia; conj. prez. 3 sg. și pl. căpătuiască

căpătui (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiesc, conj. căpătuiască)

căpătuesc, -uiască 3 conj., -uiam 1 imp.

CĂPĂTUIT adj., s. 1. adj. v. bogat. 2. adj., s. v. parvenit.

CĂPĂTUIT adj. v. căsătorit, cununat.

CĂPĂTUIT adj., s. 1. adj. bogat, chivernisit, îmbogățit, înavuțit, înstărit, pricopsit, (pop. și depr.) ajuns. (Om ~.) 2. adj., s. parvenit, (pop.) ajuns. (E un ~.)

căpătuit adj. v. CĂSĂTORIT. CUNUNAT.

CĂPĂTUI vb. v. așeza, căsători.

CĂPĂTUI vb. 1. v. îmbogăți. 2. (pop.) a oploși. (A ~ pe cineva într-o slujbă.)

căpătui vb. v. AȘEZA. CĂSĂTORI.

CĂPĂTUI vb. 1. a se ajunge, a se chivernisi, a se îmbogăți, a se înavuți, a se înstări, a parveni, a se pricopsi. (S-a ~ prin mijloace necinstite.) 2. (pop.) a oploși. (A ~ pe cineva într-o slujbă.)