ȘTIUCĂ, știuci, s. f. Pește răpitor de apă dulce, cu corpul lung, aproape cilindric, cu gura mare cu mulți dinți și cu botul turtit ca ciocul de rață (Esox lucius). Compus: știucă-de-mare = pește de 50-80 cm, cu corpul asemănător cu al șarpelui, cu spinarea verzuie și pântecele alb, cu gura în forma unui cioc lung (Belone belone). – Din bg., sb. štuka.

știucă³ sf vz ștuc¹

știucă² sf [At: BUL. FIL. IX, 99 / Pl: ~iuci / E: ger Stuka] (Pop) Avion german de bombardament, folosit în al doilea război mondial.

știucă¹ sf [At: CANTEMIR, IST. 20 / V: (îrg) ștu~ / Pl: ~iuci, (rar) ~iuce / E: bg щука, srb štuka] 1 Pește răpitor de apă dulce, cu corpul alungit și turtit lateral, cu botul în forma unui cioc de rață și cu gura mare, cu numeroși dinți (Esox lucius). 2 (Pop; îlav) Când o cânta ~ca în baltă Niciodată. 3 (Olt; d. cai; îe) A se face ~ A slăbi din cauza lipsei de hrană. 4 (Îc) ~-de-mare Pește de 50-80 cm, cu corpul asemănător cu al șarpelui (2), cu spinarea verzuie și partea ventrală albă și cu botul de forma unui cioc lung (Belone belone). 5 (Fam; fig; gmț) Pantof cu vârful asemănător unui bot de știucă¹ (1).

ȘTIUCĂ, știuci, s. f. Pește răpitor de apă dulce, cu corpul lung, aproape cilindric, cu gura mare înarmată cu mulți dinți și cu botul turtit ca ciocul de rață; mârliță (Esox lucius). ◊ Compus: știucă-de-mare = pește de 50-80 cm, cu corpul asemănător cu al șarpelui, cu spinarea verzuie și pântecele alb, cu gura în forma unui cioc lung (Belone belone). – Din bg., scr. štuka.

ȘTIUCĂ, știuci, s. f. Pește răpitor de apă dulce, cu corpul lung, aproape cilindric, de culoare cenușiu-verzuie pe spate și alb-gălbuie pe burtă, cu gura mare, înarmată cu o mulțime de dinți și cu botul turtit ca ciocul de rață (Esox lucius). Cu mari jertfe, am izbutit să-mi înjgheb o undiță pentru știucă. SADOVEANU, Î. A. 17. Te poftesc să mănînci cu mine, căci nici eu n-am mîncat. Am ciorbă de știucă și o mămăligă aproape întreagă. GALACTION, O. I 47. La marginea unui eleșteu o știucă se zbătea de moarte pe uscat. ISPIRESCU, L. 43.

știucă s. f. (lb. vorbită) ♦ 1. Pantofi cu vârful foarte ascuțit ◊ „Sandu a fost sfătuit de croitor să-și comande la prietenul de vis-à-vis [...] și o pereche de știuci.” Sc. 7 I 61 p. 2. ♦ 2. Șofer care efectuează, ilegal, curse de taximetru cu mașina proprie ◊ „Ica a venit de la Gară cu o știucă.” (prin asemănare cu știuca, tip de pește prădător; Fl. Dimitrescu în LR 4/62 p. 394)

ȘTIUCĂ ~ci f. Pește dulcicol răpitor, de talie medie, cu corp prelung, cu botul asemănător unui cioc de rață și cu gură largă. ◊ ~-de-mare pește marin de talie medie, cu botul în forma unui cioc de barză, având corp cilindric de culoare verzuie pe spate și albă pe burta; zărgan. [G.-D. știucii] /<bulg., sb. štuka

știucă f. pește foarte lacom de ape dulci, cu carnea albă și tare, cu capul turtit și dinții ascuțiți (Esox lucius). [Bulg. ȘTIUKA].

ștĭucă (est) și ștúcă (vest) f., pl. ĭ (bg. sîrb. štuka, rus. ščúka; ung. csuka). Un pește de apă dulce foarte lacom, cu capu lung și turtit, cu dințiĭ ascuțiți și carnea albă și plină de oase (esox lucius). P. ceĭlalți peștĭ, e ceĭa ce e lupu p. oĭ. În pĭață se vinde ĭeftin și-l cumpără mult Jidaniĭ.

ștucă sf vz știucă¹

ȚIPAR sm. 🐟 1 Pește cu corpul subțire, lung, cilindric, ca de șarpe, rotunjit spre cap și lătăreț spre coadă; capul, tot ca Ia șarpe, e mic și ascuțit; corpul e alunecos, mucos, iar solzii, foarte mici, sînt vizibili numai cînd pielea e uscată; colorațiunea lui seamănă cu aceea a unui purceluș de-abia fătat: e verde-gălbuiu pe spate, galben-cafeniu pe laturi, portocaliu sau galben-auriu pe burtă; de-a lungul corpului are niște dungi deschise și închise, bătînd în aceleași colori; trăește mai ales în apele limpezi, stătătoare, cu fundul cît mai ierbos și nămolos; numit și „pișcar” sau „șerpar” (Cobitis fossilis) (🖼 5139) ¶ 2 Pește, cu corpul lung și cilindric ca al țiparului, tescuit numai spre coadă; botul e prelung și ascuțit, gura mititică, cu falca de jos mai lungă decît cea de sus; pielea e groasă și băloasă, acoperită cu solzi mici, lunguieți, vizibili numai cînd corpul e uscat; coloarea lui variază după timp, ape și împrejurări: de obiceiu spatele e verde, albăstruiu și brun pînă la negricios, iar burta e albă, cenușie, argintie sau gălbuie; poate ajunge pînă la o lungime de 1m., 80 și la o greutate de peste 12 kg.; carnea lui e îndesată, grasă și foarte gustoasă; se prinde la noi la gurile Dunării și în bălțile dimprejurul ei (Anguilla vulgaris) (🖼 5140) ¶ 3 ȚIPAR-DE-MARE = ȘTIUCĂ-DE-MARE.

ZARGAN sm. 🐟 = ȘTIUCĂ-DE-MARE.

ștúcă, V. ștĭucă.

știucă s. f., g.-d. art. știucii; pl. știuci

știucă s. f., g.-d. art. știucii; pl. știuci

știucă s. f., g.-d. art. știucii; pl. știuci

știucă

știucă-de-mare (pește) s. f., g.-d. art. știucii-de-mare; pl. știuci-de-mare

!știucă-de-mare (pește) s. f., g.-d. art. știucii-de-mare; pl. știuci-de-mare

știucă-de-mare s. f.

știucă (-ci), s. f. – 1. Pește răpitor (Esox lucius). – 2. (Arg.) Pantof. Sl., cf. bg., rus. štuka (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 394).

ȘTIUCĂ s. (IHT.) 1. (Esox lucius) (pop.) lupul-bălții, (reg.) mârliță. 2. știucă-de-mare (Belone belone euxini) = zărgan, (reg.) țipar-de-mare.

ȘTIUCĂ s. (IHT.) 1. (Esox lucius) (pop.) lupul-bălții, (reg.) mîrliță. 2. știucă-de-mare (Belone belone euxini) = zărgan, (reg.) țipar-de-mare.

știucă, știuci, s.f. (pop.) avion german de bombardament, folosit în al doilea război mondial.