ȚĂRĂNOI, țărănoi, s. m. 1. (Fam.) Augmentativ al lui țăran. 2. (Peior.) Om bădăran, mitocan, mojic. – Țăran + suf. -oi.

țărănoi sm [At: NEGRUZZI, S. III, 21 / V: (rar) țer~ / E: țăran + -oi] 1-2 (Șdp) Țăran (7) (corpolent, solid). 3 (Dep) Persoană lipsită de educație, de maniere Si: mojic.

ȚĂRĂNOI, țărănoi, s. m. 1. (Depr.) Augmentativ al lui țăran. 2. (Peior.) Om bădăran, mitocan, mojic. – Țăran + suf. -oi.

ȚĂRĂNOI, țărănoi, s. m. 1. (Depreciativ, în vorbirea claselor exploatatoare) Țăran. De ani, nimeni din satul ista nu mi-a stat în față... Să mă las flecuit de-un țărănoi? CAMILAR, N. II 299. Avem moșii, și zapciii îi sfătuiesc pe oameni să le lase în paragină. Ne usucă punîndu-ne la biruri mai abitir decît pe țărănoi. PAS, L. I 108. 2. Bădăran, mitocan. Mări, ce tot mi se vîră în ochi țărănoiul ista! ALECSANDRI, la CADE. Bărbatu-tău îi un țărănoi. NEGRUZZI, S. III 21.

ȚĂRĂNOI ~ m. (augmentativ de la țăran) peior. Persoană cu purtări grosolane; bădăran; mitocan; mârlan; mahalagiu. /țăran + suf. ~oi

țărănóĭ m. Țăran antipatic. – Fem. -oaĭcă.

țerănoi sm vz țărănoi

țărănoiu m. fam. mojic.

țărănoi (fam.) s. m., pl. țărănoi, art. țărănoii

țărănoi (fam.) s. m., pl. țărănoi, art. țărănoii

țărănoi s. m., pl. țărănoi, art. țărănoii

ȚĂRĂNOI adj., s. v. bădăran.

ȚĂRĂNOI adj., s. bădăran, grosolan, mitocan, mîrlan, mîrlănoi, mocofan, mojic, necivilizat, nepoliticos, ordinar, țoapă, țopîrlan, vulgar, (pop.) mocan, mocîrțan, modîrlan, pădureț, rîtan, țopîrcă, (reg.) mocodan, mocofănos, modîrlău, modoran, mogîldan, necunoscător, negîndit, negreblat, (Mold.) ghiorlan, (Transilv.) grobian, (înv.) gros, (fig.) necioplit.

țărănoi s. m. invar. (augm.) om bădăran / mitocan / mojic