tarantelă¹ sf [At: I. GOLESCU, C. / S și: ~ella / Pl: ~le / E: it tarantella] 1 Dans popular napolitan, executat într-un ritm vioi. 2 Melodia după care se dansează tarantela (1).

TARANTELĂ², tarantele, s. f. Dans popular italian, executat într-un ritm vioi; melodia după care se dansează. Pare că bate-n aer tarantela și ploaia se porni cu grabnic ropot. TOPÎRCEANU, S. A. 105. Văd pe Angel sunînd din cornet o tarantelă napolitană. ALECSANDRI, O. P. 355. Apoi începeau a învîrti hora strămoșească și danțurile cele vesele, care se deosibesc foarte puțin de tarantela neapolitană. FILIMON, C. 146.

TARANTELĂ s.f. 1. Dans popular italian, originar din Taranto, cu ritm vioi; melodia acestui dans. 2. V. tarantulă. [Pl. -le. / < it. tarantelle, cf. Taranto – oraș în Italia].

TARANTELĂ s. f. dans popular napolitan în măsură ternară și tempo ce se accelerează progresiv; melodia corespunzătoare. (< it. tarantella)

TARANTELĂ ~e f. mai ales art. 1) Dans popular italian executat într-un tempo vioi, cu acompaniament de chitară, tamburină sau castaniete. 2) Melodie după care se execută acest dans. 3) Piesă vocală sau instrumentală care se bazează pe ritmul acestui dans. /<it. tarantella

tarantelă f. horă vioaie din Tarent și aria după care se joacă.

*tarantéla f., pl. e (it. tarantella, tarántulă, aplicat pin extensiune melodiiĭ destinate să scoată din toropeală pe ceĭ pișcațĭ de tarántulă). O melodie vioaĭe și un dans vioĭ al Italienilor de sud.

tarantelă (dans) s. f., g.-d. art. tarantelei; pl. tarantele

tarantelă (dans) s. f., g.-d. art. tarantelei; pl. tarantele

tarantelă (dans) s. f., g.-d. art. tarantelei; pl. tarantele

tarantella (cuv. it.), dans* popular cu un caracter vioi, specific Italiei de sud. Se execută în cupluri, dansatorii acompaniindu-se în unele cazuri de tobe* și nachere (v. lemn (2)). Muzica este interpretată de obicei la chitară. Tempoul (2) este în general lent la început și foarte rapid în final, metrul* ternar* (3/8 sau 6/8), iar ritmul se constituie din succesiuni de optimi*. T. pătrunde în muzica cultă în sec.. 19 și, în numeroase cazuri, este tratată ca piesă de virtuozitate* (Weber, Mendelssohn-Bartholdy, Chopin, Rossini). T. celebre au scris, în muzica românească, A. Castaldi și Marțian Negrea (cea din urmă este inclusă în Suita simf. Prin Munții Apuseni).