SETE s. f. Senzație fiziologică pe care o au oamenii, animalele sau păsările când simt nevoia să bea apă din cauza deshidratării țesuturilor organismului. ♦ Fig. Poftă, dorință arzătoare; dor. ◊ Loc. adv. Cu sete = cu pasiune, cu nesaț; p. ext. cu putere, cu violență, tare. – Lat. sitis.

sete sfs [At: PSALT. 134 / E: ml sitis, -is] 1 Stare fiziologică complexă constând din senzația particulară de uscăciune a mucoasei gurii și a gâtului și din impulsul de a bea lichide ca urmare a deshidratării țesuturilor organismului. 2 (Îlav) Cu (sau, reg, în) ~ Cu înverșunare Si: violent. 3 (Fig; pgn) Dorință (arzătoare). 4 (Îlav) Cu ~ Cu pasiune Si: stăruitor. 5 (Îal) Cu lăcomie. 6 (Îe) A-i fi cuiva ~ de ceva (sau de cineva) A fi cuprins de o dorință puternică. 7 (Înv) Secetă (2).

SETE s. f. Senzație fiziologică pe care o au oamenii, animalele sau păsările când simt nevoia să bea apă din pricina deshidratării țesuturilor organismului. ♦ Fig. Poftă, dorință arzătoare; dor. ♦ Loc. adv. Cu sete = cu pasiune, cu nesaț; p. ext. cu putere, cu violență, tare. – Lat. sitis.

SETE s. f. 1. Senzație pe care o au oamenii și animalele cînd simt nevoia să bea apă. Setea îmi era cumplită: mi se uscase limba în gură. SADOVEANU, N. F. 72. Spînul se preface că-i e sete și cere plosca cu apă de la stăpînu-său. CREANGĂ, P. 204. Așa jalnic de ce cînți? Ori ți-i foame, ori ți-i sete, Ori ți-i dor de codru verde? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. Fig. Poftă necumpătată, dorință arzătoare; dor. Setea cea mare de viață, setea adîncă îmi cuprinse sufletul. SADOVEANU, O. VI 66. Vorbește cum o îndeamnă ura, setea de răzbunare. GHEREA, ST. CR. II 261. De cine mi-i mie dor, Departe-i depărtișor; De cine mi-i mie sete, Nice-l văd, nice mă vede. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Loc. adv. Cu sete = cu nesaț, p. ext. cu putere; tare, violent. Paloșul lui bătea repede în rînduri, cu sălbătăcie și cu sete. SADOVEANU, O. I 256. Îi arde cu sete cîteva palme. CARAGIALE, O. III 11. Cînd cu sete cauți forma ce să poată să le-ncapă. Să le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe apă? EMINESCU, O. I 137.

SETE f. 1) Senzație fiziologică provocată periodic de necesitatea de a bea apă. ◊ A muri (sau a se usca) de ~ a fi foarte însetat. 2) fig. Dorință aprinsă. ~ de libertate. ◊ Cu ~ a) cu nesaț; cu pasiune; b) foarte tare; cu putere. [G.-D. setei] /<lat. silis

sete f. 1. trebuința de a bea: mi-e sete; 2. fig. poftă necumpătată: setea de aur; 3. ardoare, putere: a da cu sete. [Lat. SITIS].

séte f. fără pl. (lat. sĭtis, it. sete, pv. set, fr. soif, sp. sed, pg. sede). Nevoĭa de a bea: mĭ-e sete, mĭ-am astîmpărat setea. Fig. Dorință (poftă, lăcomie) necumpătată: setea de aur.

sete s. f., g.-d. art. setei

sete s. f., g.-d. art. setei

sete s. f., g.-d. art. setei

sete

SETE s. v. secetă, uscăciune.

SETE s. (FIZIOL.) însetare, (înv. și reg.) însetoșare. (Senzația de ~.)

SETE s. însetare, (înv. și reg.) însetoșare. (Senzația de ~.)

sete s. v. SECETĂ. USCĂCIUNE.

sete s. f. – 1. Dorința de a bea. – 2. Pasiune, ardoare. – Mr., megl. seate, megl. sęti, istr. sęte. Lat. sῑtis (Pușcariu 1587; REW 7961), cf. vegl. sait, it. sete, prov., cat. set, fr. soif, sp. sed, port. sede. – Der. seteciune, s. f. (înv., sete); setos, adj. (care are sete; pasionat); setilă, s. f. (poreclă pentru cel care bea mult); înseta, vb. (a avea sete; a face sete; a fi lipsit de apă; a lăsa fără apă; a dori); înșetoșa, vb. (a face sete; a avea sete; a lăsa fără apă).

GUAÍRA (SALTO DOS SETE QUEDAS), mare cascadă pe fl. Paraná formată din 18 căderi de apă, la granița dintre Brazilia și Paraguay; 114 m înălțime. Lățime max.: 4.850 m. Cascada cu cel mai mare debit din lume (13.300 m³/sec.). Turism.

SALTOS DOS SETE QUEDAS v. Guaíra.

Auri sacra fames! (lat. „Blestemata sete de aur!”) – Vergiliu, Eneida (III, v. 57). Regele Priam al Troiei încredințase pe fiul lui cel mic Polidor, impreună cu o parte însemnată din tezaur, ginerelui său Polimnestor, regele Traciei. Mînat de lăcomie, acesta îl omorî pe Polidor și puse mîna pe averi. „Blestemată sete de aur, la cîte nu împingi tu pe oameni!” Cu aceste cuvinte Vergiliu înfierează pe cei lacomi de avere, pe cei care în goana lor aprigă după bogăție, se abat de la morală, calcă-n picioare virtuți, sentimente, făgăduieli, drepturi sfinte. Graiul nostru a creat pentru „auri sacra fames” un echivalent foarte plastic: „Banul este ochiul dracului”. „…banii nu sînt numai unul din obiectivele patimii de îmbogățire, ci însuși obiectul acesteia. Această patimă este în esență Auri sacra fames” (K. Marx, Elemente de critică a economiei politice, p. 133-134). LIT.

L’appétit vient en mangeant, mais la soif s’en va en buvant (fr. „Pofta vine mîncînd, dar setea trece bînd”) – Din Gargantua (cap. V) de Rabelais. De obicei, se citează numai prima parte, care de altfel a devenit o zicală foarte populară. De la mîncarea propriu-zisă, proverbul a trecut la sensul figurat, spre a caracteriza în general lăcomia nepotolită a acelora care, cu cît au mai mult cu atît vor și mai mult. LIT.

(Poftă sau sete de) Gargantua – Numele acesta, de origine spaniolă, aparține eroului uneia dintre cele mai ilustre opere satirice universale: Vie inestimable du grand Gargantua, père de Pantagruel, apărută în 1532. Autorul ei, marele satiric francez François Rabelais, povestind nașterea lui Gargantua (prin care satirizează setea de cuceriri a regilor, Gargantua reprezentînd pe Francisc I), scrie: „Cînd se născu, el nu țipă ca alți copii: mié, mié, ci cu glas tare exclamă: Da-ți-mi de băut! Vreau să beau! Băutură!” (Garganta în spaniolă înseamnă de altfel „gîtlej”). Așa a debutat în viață mărimea sa Gargantua, pentru a cărui alăptare a fost nevoie de 17 913 vaci! Se înțelege acum de ce numele lui a ajuns proverbial și e folosit pentru a sugera o poftă monstruoasă a unui mîncău imposibil de potolit, sau o sete deopotrivă de uriașă (la propriu ori la figurat). LIT.