mărit¹ sm [At: PSALT. 31 / Pl: ~iți / E: ml maritus] (Îrg) 1 Soț. 2 Mire.

1) mărít m. (lat. máritus [d. mas, máris, bărbat, mascul], de unde și it. marito, fr. mari. V. mascur). Vechĭ. Bărbat, soț. Mire.

mărit³ (mire) (înv., reg.) s. m., pl. măriți

mărit¹ (mire) (înv., reg.) s. m., pl. măriți

mărit (mire) s. m., pl. măriți

MĂRIT s. v. bărbat, căsătorie, ginere, măritat, măritiș, mire, soț.

mărit s. v. BĂRBAT. CĂSĂTORIE. GINERE. MĂRITAT. MĂRITIȘ. MIRE. SOȚ.

mărit (măriți), s. m. – Soț, bărbat. Mr. mărit. Lat. marῑtus (Candrea-Dens., 1050). Sec. XVI, înv., pare să se fi conservat în expresia de mărit „de măritat” (Tiktin crede că este un postverbal de la a mărita). – Der. mărita, vb. (a (se) căsători o fată), mr. marit, mărtare, megl. marit, măritari, istr. marit, din lat. marῑtāre (Pușcariu 1032; Candrea-Dens., 1051; REW 5361), cf. alb. marton, it. maritare, fr. marier, prov., cat., sp., port. maridar (e cuvînt de uz general, cf. ALR, I, 250); măritiș, s. n. (căsătorie). Der. neol. marital, adj., din fr. marital; maritalmente, adv., din fr. maritalement.

MĂRÍT ¹ s. m. (Învechit șiregional) Soț ; mire. El ca măritu (g i n e r e CC², m i r e N, ; m i r e l e H) ieși din celariul său. PSALT. 31, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LM, DDRF, TDRG, DHLR II, 492, SCRIBAN, D., ROSETTI, R. VI, 252. Dă-mă, mamă, la mărit, Că vremea mni s-o-mplinit! Șî mă dă, mamă, cui mă cere, Să mă fac șî ieu muiere. ARH. FOLK. V, 142, cf. ALRT, II 62. – Pl.: măriți. – Lat. maritus.