ima [At: DOSOFTEI, V. S. 196 / Pzi: imez / E: im¹] 1-2 vtr (Reg) A (se) murdări cu noroi sau cu excremente Si: a (se) întina. 3 vt (Fig) A adresa injurii.

IMA vb. (Mold., Ban.) A murdări, a întina. A: Începu a-și ima mînule, cealea ce oarecînd mirosîia de mirosuri scumpe. DOSOFTEI, VS cf. CANTEMIR, HR. ◊ (Fig.) Botezul lui Hristos cerul descuie, pre care nu-l imă, într-însul suie. DOSOFTEI, VS. C: Im. Inficio. AC, 343. Etimologie: lat. limare. Vezi și imală, imare, imăciune, imălos, imător, imatură, imos, neimat. Cf. f e ș t e l i, m î z g ă i, m u r u i.

2) im, a imá v. tr. (lat. lîmare. V. im 1). Vechĭ. Azĭ. Ban. Mînjesc, murdăresc.

ima, im, vb. I (reg.) 1. A murdări, a mânji cu noroi, cu balegă. 2. (fig.) A întina cu vorba, cu înjurături. 3. (refl.) A se murdări, a se mânji, a se feșteli.