CĂLĂREȚ, -EAȚĂ, călăreți, -e, adj., s. m., s. f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călărește, (sportiv) care practică călăria. ♦ (Înv.) Călăraș (1). 2. S. m. Denumire dată unor piese și instrumente: a) placă mică de metal care se prinde în partea superioară a unei fișe dintr-o cartotecă de bibliotecă sau de contabilitate; b) mică piesă de sârmă de forma literei U, care se așază răsturnată pe brațele unei balanțe pentru a obține echilibrul; c) mică piesă de sârmă îndoită în formă de U, care servește la închiderea unui circuit; d) bară scurtă de oțel și de beton, folosită ca armătură suplimentară în zona de reazem a unei grinzi de beton armat. – Lat. caballaricius.

călăreț, ~eață [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 315 / 6 / Pl: ~i, ~e / E: ml caballaricius, -ia, ~ium] 1-2 smf, a (Persoană) care călărește. 3 sm (Înv) Călăraș. 4 sm Placă mică de metal care se prinde în partea superioară a unei fișe dintr-o cartotecă de bibliotecă sau de contabilitate Si: călăreț. 5 sm Piesă mică de sârmă, de forma literei U, care se așază răsturnată pe brațele unei balanțe pentru a obține echilibrul. 6 sm Piesă mică de sârmă, de forma literei U, care servește la închiderea unui circuit. 7 sm Bară scurtă de oțel și de beton folosită ca armătură suplimentară în zona de reazem a unei grinzi de beton armat.

CĂLĂREȚ, -EAȚĂ, călăreți, -e, adj., subst. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călărește, (sportiv) care practică călăria. ♦ (Înv.) Călăraș (1). 2. S. m. Denumire dată unor piese și instrumente: a) placă mică de metal care se prinde în partea superioară a unei fișe dintr-o cartotecă de bibliotecă sau de contabilitate; b) mică piesă de sârmă de forma literei U, care se așază răsturnată pe brațele unei balanțe pentru a obține echilibrul; c) mică piesă de sârmă îndoită în formă de U, care servește la închiderea unui circuit; d) bară scurtă de oțel și de beton, folosită ca armătură suplimentară în zona de reazem a unei grinzi de beton armat. – Lat. caballaricius.

CĂLĂREȚ, -EAȚĂ, călăreți, -e, s. m. și f. I. 1. Persoană care călărește; amator sau specialist în călărie. Auzi trecind un călăreț, îl auzi cum cotește pe după dealul Merilor. CAMILAR, TEM. 130. Din Poienița vine domol la vale un călăreț tînăr, în buiestru țăcănit. CARAGIALE, O. I 368. Domnișoara, prima și ultima călăreață de forță a companiei, dă tîrcoale în arenă pe veteranul ei armăsar alb. CARAGIALE, N. F. 71. Precum gîndesc, Meleli va cîștiga, căci e bun călăreț. NEGRUZZI, S. I 40. 2. (Învechit, la masculin) Soldat din cavalerie; călăraș. [Calul] era demult deprins cu șaua și știa chiar ceasul de dimineață la care pornea înspre cîmp ca să-și poarte călărețul prin fața regimentului. GÎRLEANU, L. 33. A venit un tîlhar de general, cu un regiment de călăreți, și toate oalele mi le-a spart. RETEGANUL, P. II 20. Călăreții împlu cîmpul și roiesc după un semn Și în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn. EMINESCU, O. I 148. A trimis pe loc pre căpitanul Turculeț c-o strajă de călăreți. NEGRUZZI, S. I 170. ◊ (Adjectival) Plecă... luînd cu dînșii și mai mulți ostași călăreți și înarmați. ISPIRESCU, L. 134. Garda călăreață nu știm de cît era. BĂLCESCU, O. I 14. II. (Numai la m.) Denumire dată unor piese și instrumente: a) numele unor piese mici de fier, prin care se trec firele la războiul de țesut; b) piesă mică de fir de platină, care se așază pe brațele unei balanțe analitice pentru a obține echilibrul balanței; c) (la pl.) armaturi scurte într-o piesă de beton armat.

CĂLĂREȚ, -EAȚĂ, călăreți, -e, s. m. și f. I. S. m. și f. Persoană care călărește. ♦ (Înv.) Călăraș. II. S. m. Denumire dată unor piese și instrumente: a) numele unor mici piese de fier prin care se trec firele la războiul de țesut; b) piesă mică de fir de platină, care se așază pe brațele unei balanțe analitice pentru a obține echilibrul; c) (la pl.) armături scurte într-o piesă de beton armat. – Lat. *caballaricius.

călăreț m. 1. cel ce umblă călare; 2. soldat din cavalerie; 3. figură în jocul șahului; 4. cetățean roman aparținând la unul din cele trei ordine: senat, călăreți, plebei.

călăréț, -eáță s. și adj., pl. f. ețe (d. călare). Care umblă călare: un călăreț, o baterie călăreață. Figură în jocu de șah. La Romanĭ, cavaler, om din clasa care era între optimațĭ și plebe.

călăreț adj. m., s. m., pl. călăreți; f. călăreață, pl. călărețe

CĂLĂREȚ s. 1. v. cavalerist. 2. (TEHN.) cavaler. (~ la o balanță.)

CĂLĂREȚ s. 1. (MIL.) cavalerist, (înv.) călare, călăraș, răitar. 2. (TEHN.) cavaler. (~ la o balanță.)

călăreț, călăreți, s.m. – 1. Pragul de sus al porților de lemn maramureșene; fruntar, cunună. De la faptul că grinda se pune „călare” peste stâlpii porții (Nistor, 1977: 22). 2. Lemne legate câte două la un capăt care, așezate călare pe coama casei, apără acoperișul de paie contra vântului (Grai. rom., 2000; Biserica Albă). – Lat. caballaricius (DLRM, DER, DEX, MDA).

călăreț, -i, s.m. – Pragul de sus al porților de lemn maramureșene; fruntar, cunună. De la faptul că grinda se pune „călare” peste stâlpii porții (Nistor 1977: 22). – Lat. caballaricius.