comutare sf [At: PRETORIAN, DR. C. 63 / Pl: ~tări / E: comuta] 1 Direcționare a legăturilor unei porțiuni de circuit prin altele Si: comutat¹ (1). 2 Modificare succesivă a conexiunilor mai multor circuite electrice Si: comutat¹ (2). 3 Racordare a unui circuit electric la rețea Si: comutat¹ (3). 4 (Jur) Schimbare a unei pedepse grele în una mai ușoară Si: comutat¹ (4).

COMUTARE, comutări, s. f. (Jur.) Acțiunea de a comuta. [Prezidiul Marii Adunări Naționale] exercită dreptul de grațiere și comutare a pedepselor. CONST. R.P.R. 23.

COMUTARE s.f. 1. Acțiunea de a comuta și rezultatul ei; comutație. ◊ (Jur.) Comutarea pedepsei = înlocuire a unei pedepse mai grele printr-una mai ușoară. 2. (Mat.) Operație efectuată asupra unui șir de numere, al cărei rezultat nu depinde de ordinea în care se operează asupra diferitelor elemente ale șirului. 3. Fenomenul elaborării unor reflexe condiționate diferite la unul și același stimul în funcție de schimbarea condițiilor mediului ambiant. ♦ Particularitate a atenției cuiva de a trece ușor de la o activitate la alta. 4. Procedeu, folosit mai ales în lingvistica structuralistă, constînd în înlocuirea unui element lingvistic cu altele din același plan sau cu zero, pentru a determina astfel valoarea lui în limbă. [< comuta].

COMUTARE s. f. 1. acțiunea de a comuta; comutație. ♦ (jur.) -a pedepsei = înlocuire a unei pedepse mai grele printr-una mai ușoară. 2. (mat.) operație efectuată asupra unui șir de numere, al cărei rezultat nu depinde de ordinea în care se operează asupra diferitelor elemente ale șirului. 3. fenomenul elaborării unor reflexe condiționate diferite la unul și același stimul în funcție de schimbarea condițiilor mediului ambiant. 4. substituire a unui element lingvistic cu altele, pentru a verifica proprietățile lor respective (fonetice, morfologice, sintactice, semantice). (<comuta)

*comutațiúne f. (lat. commutátio, -ónis). Schimbare (micșorare) de pedeapsă. – Și -áție și -áre.

comutare (jur.; lingv.; mat.; psih.) s. f., g.-d. art. comutării; pl. comutări

comutare (jur., lingv., mat., psih.) s. f., g.-d. art. comutării; pl. comutări

comutare s. f. → mutare

COMUTARE s. v. comutație.

COMUTARE s. f. (< comuta < lat. commutare): procedeu folosit mai ales în lingvistica structuralistă, care constă în înlocuirea unui element lingvistic din același plan, pentru a se determina valoarea lui în limbă. Prin acest procedeu se stabilesc, de exemplu, fonemele unei limbi în raport cu sunetele, morfemele acesteia în raport cu termenii care nu au o asemenea funcție, echivalențele sintactice într-un text analizat etc.