ciută sf [At: PSALT (1651), 28/9 / V: cită, (rar) șu~ / Pl: ~te / E: alb shute] 1 Femela cerbului Si: cerboaică, (pop) ciutălină. 2 Specie mai mică decât cerbul, cu coarnele lătărețe la vârf, ca o frunză mică de palmier. 3 (Înv; șîs) ~ de pădure Fiară sălbatică. 4 (Fig) Epitet dat unei femei tinere, suple și grațioase. corectat(ă)

CIUTĂ, ciute, s. f. 1. Femela cerbului; cerboaică. Din tufe dese, cu foșnet iute, răsări o ciută cenușie, pe picioarele-i subțiri și sprintene. SADOVEANU, O. III 361. Cînd și puii ciutelor Ațipesc prin crîng, Eu mă plec tăcutelor Gînduri ce mă frîng. TOMA, C. V. 96. Împrejuru-ne s-adună... Bouri nalți cu steme-n frunte, Cerbi cu coarne rămuroase, Ciute sprintene de munte. EMINESCU, O. I 101. 2. (Regional; uneori determinat prin «de pădure») Sălbăticiune, fiară, dihanie. Și cine-i tata dumitale?... – Tata e ciută nevăzută, și încă nici un om nu i-a ieșit în cale pe care să nu-l omoare. RETEGANUL, P. V 40. I-a zis: De ești om pămîntean, întră, iar de ești ciută de pădure, să te duci mai afund într-însa. SBIERA, P. 207.

CIUTĂ ~e f. 1) Femelă a cerbului; cerboaică. ~ cenușie. 2) fig. Femeie suplă și elegantă. /Cuv. autoht.

ciută f. femeiușcă cerbului: ciute sprintene de munte EM. [Lit. fiară ciută].

cĭútă f., pl. e (d. cĭut). Cerboaĭcă.

cită² sf vz ciută

ciută s. f., g.-d. art. ciutei; pl. ciute

ciută s. f., g.-d. art. ciutei; pl. ciute

ciută s. f., pl. ciute

CIUTĂ s. (ZOOL.) cerboaică. (~ e femela cerbului.)

CIUTĂ s. v. bestie, dihanie, fiară, jivină, lighioană, sălbăticiune.

CIUTĂ s. (ZOOL.) cerboaică. (~ e femela cerbului.)

ciută s. v. BESTIE. DIHANIE. FIARĂ. JIVINĂ. LIGHIOANĂ. SĂLBĂTICIUNE.