ȚINTĂ subst. 1. Țintă, mold. (Sd XXII); – mold., act. (Huși), pronunțat țîntă. Țăntă (B-răz 25); – fam. din Herța (Sd XXII 392); Țintă (Arh). 2. Țint/ea, -eni, -ești, -easa ss. 3. Ținteș, I. (Buc). 4. Țintiul, Ion (Sur XVII). 5. Țintilă (Isp VI¹). 6. Țintoiu (Drag 36). 7. Țintu act. -l (17 B III 200); Țăntul (ib. 264).