ȚANDĂRĂ, țăndări, s. f. Bucată (mică, subțire și lunguiață) care se desprinde sau sare dintr-un lemn, dintr-o piatră etc. prin cioplire, spargere sau lovire (v. așchie, surcea); bucată spartă dintr-un obiect de sticlă sau de ceramică (v. ciob). Deodată un geam zbură în țăndări. DUMITRIU, N. 111. Adesea... ieșea la iveală cîte o țandără de oală roșie. GALACTION, O. I 115. De spaimă a scăpat din mînă un clondir, care s-a făcut țăndări. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 81. El răscolea jăratecul cu o țandără de lemn. ISPIRESCU, L. 248. Trîntește paharul pe masa de marmură, prefăcîndu-l în țăndări. CARAGIALE, O. II 237. ◊ Fig. Să nu-ncerce vrăjmașul să s-atingă de noi, că-l facem țăndări! V. ROM. noiembrie 1953, 156. ◊ Expr. A-i sări (cuiva) țandăra = a se aprinde de mînie, a se supăra, a se înfuria. Cînd îi sărea țandăra, nu mai ținea în samă nimic. SADOVEANU, O. VI 207. Din nimic îi sare țandăra.BASSARABESCU, S. N. 190. – Variante: țandură, țanduri (MARIAN, Î. 202, ȘEZ. III 235), țîndără (REBREANU, R. II 203), țîndră (SBIERA, P. 322) s. f.