ȘTAFETĂ, ștafete, s. f. 1. (Învechit și arhaizant) Curier special (de obicei călăreț) care duce scrisori, ordine sau mesaje urgente. V. curier. Ștafeta lui Duca se grăbește, pe drumul cel mai bun, la capuchehaia țarigrădeană a Moldovei, ca să-l puie în cunoștință că vine un sol franțuz la Poartă. SADOVEANU, Z. C. 176. Trimisese numai un ofițer de serviciu... să vadă despre ce e vorba și să-l ție la curent prin ștafete. CAMIL PETRESCU, O. II 227. Se apropiase să afle ce-a spus ștafeta. REBREANU, R. II 83. Îndată porniră ștafetele pe la boierii din țară. NEGRUZZI, S. I 160. 2. Mesaj, veste sau comunicare urgentă dusă de un curier special. Tot Ion era purtătorul nostru de ștafete. GANE, N. III 30. Într-o seară... iată-i sosește o ștafetă. CARAGIALE, O. III 91. Îți aduc o ștafetă de la Ipsilant. FILIMON, la TDRG. ◊ Expr. A umbla (sau a da goană) cu ștafeta = a umbla cu vorba, a purta vorbe; a bîrfi, a cleveti. Nu mai am teama că ai să dai goană cu ștafeta. C. PETRESCU, A. R. 36. 3. Concurs de echipe (la alergare, schi sau înot), pe diferite distanțe, în care la fiecare etapă a parcursului se schimbă concurentul fiecărei echipe, după ce a transmis tovarășului următor un obiect convențional (baston, mesaj etc.), care trebuie dus la punctul final. În uralele mulțimii, care îi aruncă flori în cale, ultimul schimb al ștafetei parcurge pista și se oprește în fața tribunei. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2730. ♦ Obiect convențional (baston, mesaj etc.) transmis într-o competiție sportivă. Purtată de mii și mii de brațe tinerești, după ce a străbătut, timp de aproape două luni, munți și fluvii, țări, nenumărate orașe și sate, Ștafeta internațională a păcii a ajuns pe marele stadion al înfrățirii tineretului lumii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2730. 4. Persoană care ia parte la competiții de alergare ca înlocuitor într-un șir de transmițători ai unui mesaj sau ai unui semn simbolic. – Variantă: stafetă s. f.