ȘLEAU², șleauri, s. n. (Și în forma șleah) Drum natural, bătătorit de care. Și cum ajungeau la șleah, prietinii dădură peste cară cu poveri. SADOVEANU, O. I 525. Erau niște căluți căpățînoși. care parcă zburau printre tarlalele de porumb pe un șleau gloduros. CAMIL PETRESCU, O. II 170. Și cum ieșim în șleah, părerea noastră de bine: întîlnim cițiva oameni cu niște cară cu draniță, mergînd spre Iași. CREANGĂ, A. 126. ◊ (Neobișnuit, ca determinant al lui «drum») Aici e răspîntia vechilor drumuri de șleau. VLAHUȚĂ, R. P. 126. ◊ Expr. A vorbi (sau a spune) pe șleau = a vorbi deschis, fără înconjur, răspicat. Mogrea nu cobora înadins ochii din tavan, ca să poată vorbi mai pe șleau, fără să întîlnească privirea lui Comșa. C. PETRESCU, Î. II 156. Tu împărți averea ta cu alții? Ia spune pe șleau să te auzim! REBREANU, R. II 89. Ce vrei, străine? Spune pe șleau. DELAVRANCEA, O. II 179. ♦ (Rar) Firul unei ape curgătoare. Ținem spre răsărit șleaul apei și ieșim pe la Dărmănești, în mîndra și bogata vale a Trotușului. VLAHUȚĂ, O. A. II 154. – Variantă: șleah s. n.