șatră, șetre, s.f. – 1. Cort, locuință țigănească: „Pă tată-to l-am văzut / La o șatră armenească / Cai negri să potcovească” (Bilțiu 1990: 252). 2. Baracă, gheretă, chioșc de scânduri, acoperit cu pânză, ce se ridică de negustori pe la târguri de țară sau bâlciuri (Brediceanu 1957): „Și mi-aș pune șatra-n prag / Ș-aș vinde la dor și drag” (Brediceanu 1957: 91). 3. Prispa cu stâlpi și arcade confecționate din lemn, pe fața casei și/sau pe toate cele trei laturi ale acesteia (Dăncuș 2010). Pridvorul caselor țărănești, târnaț (Bud 1908; Bârlea 1924; ALR 1971: 251). Sens exclusiv în Maramureș. „Maică, dacă-s supărat, / Ies afară, stau pe șatră” (Calendar 1980: 103). Șatra Pintii. „Aceie nu-i zare a zări, / Tăt e Șătruca Pintii” (Papahagi 1925: 246). – Din sl. šatǐrǔ, bg. šator (Miklosich, Cihac); Scr. satra (DEX).