ȘANȚ, șanțuri, s. f.. 1. Săpătură lungă și îngustă făcută de o parte și de alta a unui drum, pentru scurgerea apei; p. ext. orice săpătură în forma de mai sus, făcută pentru scurgerea apei, pentru marcarea hotarului între două suprafețe de pămînt etc. Gheorghiță a pus mîna pe baltag; omul a sărit șanțul ș-a apucat pe subt o potecă și pe subt o rîpă. SADOVEANU, B. 154. Voinicul făcu precum îl învățase zîna. Săpă un șanț adînc pînă ce ajunse sub culcușul scroafei. ISPIRESCU, L. 129. A dat de niște șanțuri; buiestrașul s-a poticnit și l-a trîntit cît colo. CARAGIALE, P. 87. ◊ Expr. (Rar) A se duce la șanț = a se risipi, a se prăpădi. Rămăsese, după cum știți, singur cu fata și toată gospodăria i se ducea la șanț. PREDA, Î. 114. 2. Fortificație de apărare împotriva armelor de foc, constînd dintr-un șanț (1), cu un parapet făcut din pămîntul scos; tranșee. Noi vom restaura ceea ce alții au distrus!... Noi toți cei din șanțuri și cei din spitale. C. PETRESCU, Î. II 90. Voi, frumoase turturele, Să zburați în țara mea Să-mi cătați pe maica mea, Spuneți-i că am murit Sub un șanț acoperit. HODOȘ, P. P. 230. ♦ (În trecut, uneori determinat prin «de apărare») Fortificație în forma unui canal care împrejmuia un castel sau o cetate medievală. Se văd încă urmele șanțului de apărare, ce ocolea zidurile pe din afară. VLAHUȚĂ, O. A. II 160. 3. Crestătură sau scobitură în formă de șanț (1) la diferite organe sau piese de mașini.