ZĂGAZ, zăgazuri și zăgaze, s. n. 1. Baraj de dimensiuni mici (de obicei executat rudimentar din lemn, din bolovani, din împletituri de nuiele etc.), care se face de-a curmezișul unui rîu sau al unui torent, pentru a ridica nivelul apei sau pentru a forma un iaz artificial; stăvilar, stavilă, opritoare, iezătură. Atunci, ai băgat de seamă că zăgazul de azi se prelungește printr-un zăgaz de pămînt și piatră pînă la dealul Poșarliei? STANCU, D. 21. Printre copitele zglobiilor mînji... se strecoară pitpalacul... pe un heleșteu cu zăgaz de tar aci. ODOBESCU, S. III 160. ◊ (Metaforic) Din fund aleargă pîrîul, sărind peste înalte zăgazuri de stînci, s-aducă Bistriței-stăpîne prinosu-i de unde. VLAHUȚĂ, O. A. 419. ◊ Expr. A se rupe (sau a se deschide, a se descuia) zăgazurile cerului, se spune cînd sînt ploi foarte mari, torențiale. Ce ploaie! S-au descuiat zăgazurile cerului și curg potoapele. SADOVEANU, N. P. 248. Subt urgia întregului zbucium al făpturii, zăgazurile cerului se rupseră... și din înaltul întunecimilor se prăpăstuiră asupra pămîntului, cu șuier de aer sfîșiat, potopul greu al apelor cerești. HOGAȘ, M. N. 176. 2. Fig. Opreliște, îngrădire, piedică, barieră, obstacol (în calea unei acțiuni). Un val de proteste împotriva acestei provocări se ridică, trecînd peste zăgazurile stării de asediu. PAS, Z. IV 217. Au ajuns să dărîme toate zăgazurile autorității. REBREANU, R. II 187. Zdrobită-n praf murea arama Și codrul chiotea, viteazul, Iar tu, frățîne, mare meșter, Biruitor frîngeai zăgazul. GOGA, P. 17. 3. Întăritură de protecție făcută în țărmul unui rîu, pentru ca apa să nu facă stricăciuni; dig. Un rîu spumegat cînd își rupe zăgazul, Iese din matcă, răpind în vîrtej apărările casei. COȘBUC, AE. 41. 4. Lac sau iaz format de apa pe care barajul o împiedică să se scurgă; braț derivat dintr-o apă curgătoare; scoc, stăvilar. Verde, verde ș-o lalea, Șî-și avea Tudor ș-avea: Noauă vii într-un pîrleaz, Noauă mori într-un zăgaz. ȘEZ. III 212.