zîmbi vb. IV. intr. 1 (despre oameni) A schița o mișcare ușoară a buzelor, a ochilor, a feței, ca expresie a unei bucurii sau a unei satisfacții; a surîde. Zîmbiră între dînșii bătrînii tai prieteni (EMIN.). ◊ (cu pron. in dat.) Tinerele femei îsi zîmbesc una alteia (CA. PETR.). ◊ Expr. A zîmbi a rîde (sau de rîs) = a începe să surîdă, a surîde reținut. După aceea... a zîmbit a rîde, bătîndu-mă pe spate (SADOV.). A zîmbi mînzește v. mînzește. A-i zîmbi cuiva mustața v. mustață. A zîmbi pe sub mustață (ori mustăți) v. mustață. A zîmbi strîmb v. strîmb. A zîmbi subțire v. subțire. ◊ Fig. Zîmbește toamna uneori ca un strigoi al primăverii (TOPÎR.). ♦ (despre ochi, privire) A exprima voioșie, veselie. Privirile lui Barbu zîmbiră de după ochelari (VIN.). 2 Fig. (constr. cu un compl. în dat.) A fi (cuiva) favorabil. În aceeași zi, pentru întîiași dată, i-a zîmbit și lui norocul (COCEA.). ♦ A conveni cuiva, a găsi aprobare la cineva. Propunerea aceasta zîmbi bătrînului (C. NEGR.). 3 Fig. (despre aștri sau despre surse de lumină) A lumina; a se ivi. Ca și-atunci... Și-n cer zîmbește aceeași lună (MACED.). • prez.ind. -esc. /sl. veche зѫбнтн сѫ; cf. bg. зъбя се „a se rînji”.