ZGURĂ s. f. 1. Produs care rămîne după extragerea metalelor din minereuri sau după topirea metalelor și care conține cea mai mare parte a materialelor străine din metalul respectiv; partea minerală, fuzibilă, din cenușa cărbunilor, întrebuințată la fabricarea unor materiale de construcție. Un fochist oacheș, unsuros... ieșise c-o căldare de zgură pe punte. BART, S. M. 94. Un fir de zgură, o clătire de-o clipă în turnarea unui clopot, cine știe dacă nu hotărăsc pentru totdeauna de claritatea sunetului. VLAHUȚĂ, O. A. III 77. ◊ Zgură bazică = produs secundar obținut la fabricarea oțelului și folosit ca îngrășămînt. Piatră de zgură = piatră de construcție, fabricată dintr-un amestec de nisip, zgură și un liant și întrebuințată la prepararea betoanelor și a plăcilor izolante. ◊ Fig. (Cu aluzie la culoarea neagră a reziduului) Soarele spărgea norii de zgură. C. PETRESCU, S. 181. ♦ Strat de oxizi metalici, format deasupra unei suduri executate cu arc electric. 2. Cenușă întărită (provenită din lucruri arse de multă vreme). Pete mari de cenușă vînătă, pe care soarele, și ploile au schimbat-o în zgură, arată locurile pe care se înălțau clădiri. STANCU, U.R.S.S. 147. Pe acolo s-au găsit în vechime săgeți... cărămizi și zgură. ODOBESCU, S. II 224. Fig. De zgura vremii-n mine se scutură nomazii, Pribegite lor inimi răsună-n mușchii mei. LESNEA, A. 52. Simt că se ridică-n mine nu știu ce străveche zgură; Peste lacu-mi de iubire a plouat potop de ură. DAVILA, V. V. 104. 3. Funingine. Nu zgura de pe fețe, nici hainele ponosite, nici oboseala fizică nu erau caracteristice minerilor din Valea Jiului... ci tocmai acea lumină oțelită din ochi, acea forță pe care asemenea oameni o degajă – fie că sînt sau nu acoperiți de funingine. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 8/6.