VÎLCEA, -ICĂ, vîlcele, s. f. (Și în formele vălcea, vălcică) 1. Vale îngustă și puțin adîncă, cu versantele în pantă ușoară și, de obicei, consolidate prin vegetație. Cum mergea pe marginea unei vîlcele, iepurașul se opri o clipă să se odihnească. GÎRLEANU, L. 19. Pentru fiecare fîntînă, pîrău, vilcică, dumbravă și alte locuri drăgălașe ce lăsam în urmă-ne, scoteam cîte un suspin adînc din piepturile noastră. CREANGĂ, A. 124. Voinicele, Să te-ntreci cu rîndunele Peste dealuri și vîlcele. ALECSANDRI, P. A. 36. Pîrău mic de-a lungul unei văi. Dare-ar dumnezeu o ploaie Să se facă tot șiroaie, Să crească vîlcelele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 222. – Variantă: vălcea, -ică s. f.