VORNICÉL, vornicei, s. m. 1. Slujbaș subaltern al vornicului (1), însărcinat cu judecarea pricinilor mai mici de prin județe și sate. 2. (Înv.) Vornic (2). 3. Flăcău însărcinat cu poftirea și cinstirea oaspeților la nunțile țărănești, cu conducerea alaiului nunții, cu anunțarea darurilor și cu rostirea orației de nuntă; vornic (3). – Vornic + suf. -el.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

VORNICÉL ~i m. 1) (în Moldova și în Muntenia medivală; folosit și ca titlu pe lângă numele respectiv) Boier de rang inferior vornicului, însărcinat cu treburi judecătorești în județe și sate. 2) pop. Flăcău care poftește și cinstește oaspeții la nunțile țărănești. /vornic + suf. ~el
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

VORNICÉL s. 1. vătăman, vătășel. (~ul era ajutorul vornicului la sate.) 2. vătășel, vătaf, (reg.) chemător, sol, frate-de-mire, frate-de-mireasă, (Transilv. și Ban.) dever, (Transilv.) vifel. (~ la o nuntă țărănească.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

VORNICÉL s. v. colăcar.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

vornicél s. m., pl. vornicéi, art. vornicéii
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

conăcár m. (d. conac). Vechĭ. Cel ce îngrijea de conacu domnuluĭ orĭ al boĭerilor orĭ al Turcilor însemnațĭ care călătoreaŭ pin [!] țară (numit și conacciŭ). Azĭ. Mold. Cavaler de onoare călăreț la nunțile de la țară, numit și conocar, conăcaș și conocaș (Mold. sud) și (infl. de colac) colăcar, colăcaș, colăcer și (Munt. vest) colăcel și (infl. de olac) olăcaș (Olt.). În Mold. și vornicel, în Trans. și pocînzeŭ. V. olăcar și stolnic.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink