VORNIC s. m. (Mold., ȚR, Ban.) Înalt dregător la curtea domnească, avînd mai ales atribuții judecătorești (uneori cu determinări de tipul mare, vel, velit). A: Au fugit și lordachie Ruset ce fusese mainte vornic mare. NCL II, 287. Toma Cantacuzino vornicul. PSEUDO-COSTIN, 1^v. Au tocmit lucru de domnie pentru Dabija vornic. CRB, 160^v; cf. URECHE, 70 ; NCL II, 289, 290, 294, 300; PSEUDO-COSTIN, 1^r, 4^r, 15^v, 18^v, 30^v; PSEUDO-AMIRAS (gl.). B: Neagoe vornecul și Drăgan postelnecul ei au ridicat oaste în taină asupra Radului-Voievod. LET. ȚR, 27^r. Pitac domnesc prin care se dă venitul vorniciilor pe seama vel vornicului. PRAV. COND. 1775, s. v. vornicie. Vorniciile au fost din vechime obicinuite și era venit al veliților dvornici. PRAV, COND. 1780, s. v. vornicel; cf. LET. ȚR, 29^r. C: Vornik. Iudex. AC, 378. ◊ (Mold.) Vornic mare de Țara de Jos și Vornic mare de Țara de Sus = cei dintîi vornici ai Moldovei (ierarhic), avîndu-și reședința la Bîrlad, respectiv la Dorohoi. Vornic mare în Țara de Gios, giudecâtoriu tuturor den țară, cine au strîmbătăți, și globnic de morți de om și de șigubini ce să fac la partea lui și vornic Bîrladului. Vornicul cel mare de Țara de Sus, giudecătoriu tuturor den țara ... și vornic Dorohoiului. URECHE, 70; cf. NCL II, 288, 293. Variante: dvornic (PRAV. COND. 1780, s.v. vornicel), vornec (LET. ȚR, 27^r, 29^r). Etimologie: sl. dvorĭnikŭ. Vezi și vornicel, vornicie.