VIITURĂ viituri, s. f. 1. (Uneori determinat prin «de apă») Creștere bruscă (de obicei de scurtă durată) a debitului unui curs de apă, datorită unei ploi torențiale sau topirii bruște a zăpezilor și a ghețurilor; umflare a apelor curgătoare. (avînd drept consecință revărsarea acestora). V. inundație. Bolovani lăsați în loc ani întregi de viiturile cele mari ale primăverii. GALAN, Z. R. 43. La cea dintăi strajă a nopții, s-a auzit în Poiana Ursului freamătul grăbit al codrului, ca o viitură de ape mari. SADOVEANU, N. P. 66. La cea mai mică viitură de ape comunicațiile încetau. GHICA, S. XVII ♦ (Rar) Șerpuire înceată a apei; undă. [Mierlele] urmăreau cu interes mișcarea apei la dolii. În viiturile acestea line... hălăduiește peștele mărunt. SADOVEANU, V. E. 71. 2. Mîl, pietriș, bolovani etc. aduși de apele curgătoare cînd se revarsă. Viitură multă... acoperea o parte din grădina părinților. Butuci întregi încurcau locul și apele furioase trecuseră prin garduri ca prin piepteni.GALACTION, I 205.