Definiția cu ID-ul 1182384:

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

VERS (< fr. vers < lat. versus, șir al scrierii) Un rînd dintr-o poezie, în care sînt respectate anumite reguli (rimă, ritm, măsură). Versurile sînt fie metrice, ca în prozodia antică, bazate pe „cantitatea”, silabelor, fie ritmice, ca în prozodia multor limbi modeme, bazate pe accent, iar cele în funcție de numărul silabelor – ca în poezia franceză – versuri silabice. În afară de versul clasic, tradițional, în sensul arătat mai sus, se cultivă azi pe scară largă versul liber, denumit de Al. Macedonski cînd „decadent”, cînd „simfonic” și care se identifică adesea cu fraza. Versurile libere sînt rândurile dintr-o poezie neprozodică, în care toate regulile de rimă, măsură și ritm sînt aplicate după voie. Unii cercetători văd în această dezagregare a versului un anumit dispreț al multor poeți față de ritm, versul liber fiind socotit de ei ca o tendință de nivelare a versului în sine și contopire a acestuia cu proza. O altă cauza a acestui proces este și aceea că versul tradițional nu ar mai corespunde ritmului vieții moderne. Datorită schimbării metrului, nerespectării acelorași combinații ritmice, versul liber este fundamentat pe polimetrie. Versul liber și versul alb se cultivă alături de versul tradițional și, în mod exclusiv, în poezia contemporană. Se întîlnesc adesea versuri denumite letrizate, ale căror cuvinte încep cu aceeași literă. Promotorul letrismului (< fr. lettrisme) este scriitorul Isidore Isou, care vede esența poeziei în sonoritatea literelor dispuse arbitrar. Suprimarea punctuației folosite de unii poeți este justificată de tendința de a da cuvîntului și silabei un fel de autonomie. Între poeții noștri clasici, versul liber l-au folosit I. Minulescu (Romanțe pentru mai tîrziu), Lucian Blaga (Poemele luminii) ș.a. Majoritatea poeților contemporani cultivă îndeosebi versul liber. Ex.
Lumina ce-o simt
Năvălindu-mi în piept, cînd te văd,
Oare nu e un strop din lumina
Creată în ziua dintîi,
Din lumina aceea-nsetată adînc de viață?
Lumina, ce-o simt năvălindu-mi
în piept, cînd te văd, minunato,
e poate ca ultimul strop
din lumina creată în ziua dintîi.
(LUCIAN BLAGA, Lumină)