VERIC, verici, s. m. (Mai ales la vocativ) Diminutiv al lui văr. Eu sînt de părere, vericilor... să o luăm mai bine din loc, care pe unde poate. PAS, L. I 18. Crezi tu, măi vericule, că nu m-a usturat la ficați? G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 243. Se întoarse, cînd ce să vezi? Unde venea, măre vericule, asupra lui năbădăioasa de scorpie. ISPIRESCU, L. 138.