VECIE s. f. Eternitate, veșnicie. Carpații mei cu mîndre creste și Dunăre, tu, apă dragă, De-cir fi pe-alese, cum nu este, Cu voi aș sta vecia-ntreagă. BENIUC, M. 143. O zi bună, fericită E o parte din vecie. ALEXANDRESCU, M. 54. ♦ Fig. Imensitate, nemărginire, mulțime. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-n treagă scoate De dureri. EMINESCU, O. I 130. ◊ Loc. adj. De vecie = de veci, v. veac (3). Al meu suflet se-nalță... Și merge de se pune pe poarta de vecie. ALEXANDRESCU, P. 23. ◊ Loc. adv. în vecie sau (rar) în vecia veacurilor = în veci. V. veac (3). Și așa, necontenit, în vecia veacurilor. GANE, N. III 20. Atunci în vecie Suflarea ta caldă ea n-o să învie. EMINESCU, O. I 38. Nu te-oi vedea-n vecie Căci așa voiește August. CONACHI, P. 232. Pe vecie = pe veci, v. veac (3). Asta-i tot ce dau miresei. Dacăi-i plac, dacă m-alege, Mîna-ți dreaptă, împărate, pe vecie să ne lege. EFTIMIU, î. 12. S-ar considera dezonorată pe vecie, dacă s-ar întîmplă să lipsească [de la vreun spectacol]. REBREANU, R. I 186. Fugit din sat pe vecie, Speriat de sărăcie. ȘEZ. IV 133.