varvar, ~ă [At: COD. VOR. 96/13 / Pl: ~i, ~e / E: slv варъваръ, ngr βάρβαρος] (Înv) 1 smp (Șdp) Nume dat de vechii greci și de romani³ popoarelor și populațiilor străine. 2-3 sm, a (Persoană) de altă origine decât elenă sau romană Si: barbar (1-2). 4-5 sm, a (Pex) (Persoană) de altă origine etnică. 6-7 sm, a (Persoană) de altă religie. 8-9 sm, a (Persoană) fără nici o religie Si: barbar (5-6), păgân. 10-11 sm, a (Persoană) necivilizată, primitivă. 12-13 sm, a (Persoană) incapabilă de a înțelege cultura Si: barbar (7-8). 14-15 sm, a (Persoană) lipsită de rafinament Si: barbar (9-10). 16 a (D. modul de exprimare) Caracteristic oamenilor necultivați. 17-18 sm, a (Persoană) cu o comportare crudă, sălbatică.

varvar, -ă s.m., adj. (înv.) Barbar. • pl. -i, -e. /<slav. варъваръ, ngr. βάρβαρος.

VARVAR, -Ă, varvari, -e, s. m. și f. (Învechit și arhaizant) Barbar (1). Ați rîvnit la viața de fiare a unor varvari cum ne numiți voi. C. PETRESCU, R. DR. 10. ◊ (Adjectival) Ocărîndu-se și hiritisindu-se în cea mai varvară harababură de graiuri și de seminții. C. PETRESCU, A. R. 9. – Accentuat și: varvar.

VARVAR, -Ă, varvari, -e, s. m. și f. (Înv.) Barbar. – Ngr. varvaros.

vàrvar a. și m. barbar: taci, varvarule! AL. [Gr. mod.].

várvar, V. barbar.

VÂRFAR, vârfare, s. n. 1. Țăpoi cu coada lungă, cu care se poate așeza finul în vârful stogului. 2. Vârf de munte. – Vârf + suf. -ar.

vârfar [At: TDRG / V: (reg) ~for sn, ~rvar (Pl și: ~vari) snm, ~rvariu sn, ~rvor sn / Pl: ~e, ~i / E: vârf + -ar] 1 sn (Pop) Țăpoi cu care se așază fânul în vârful stogului Si: (reg) vârfor² (5). 2 sn (Reg) Vârf (24) la stog, la claie etc. 3 sm (Mol) Persoană care clădește vârful (24) la stog, la claie etc. 4 sn (Pop) Vârf (1) de munte. 5 sn (Mol) Creștetul capului. 6 sn (Reg) Trunchi de copac care alunecă pe uluc cu vârful înainte. 7 sn (Mar; csnp) Partea groasă a unui buștean. 8 sn (Trs) Parte superioară a unei plante textile (cânepă sau in) din care se obțin fibre de calitate inferioară Si: (îrg) vârfare (5), (reg) vârfor² (3). 9 sn (Trs; pex) Material textil obținut din vârfar (8) Si: (îrg) vârfare (6), (reg) vârfor² (4).

vârfare sf [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 129^r/21 / V: ~rie sf, ~rva~ (Pl: ~rvări, ~rvare, ~rveri) sf, ~rvăr sn / Pl: ~fări, (reg) ~fării / E: vârf + -are] 1 (Îrg) Vârf (1) de munte. 2 (Îrg; mpl) Creangă din partea superioară a coroanei unui arbore. 3 (Îrg; pex) Vârf (19) al unei plante. 4 (Îrg; pex) Inflorescență. 5-6 (Îrg; spc) Vârfar (8-9). 7 (Ban; Trs) Vârful degetului (de la picior). 8 (Olt) Panglică sau sfoară cu care se împletește capătul cozilor pentru a nu se desface părul. 9 (Îvr; îf vârvare) Literă mare cu care începe un vers.

vârfarie sf vz vârfare

vârfor¹ sn vz vârfar

vârvar smn vz vârfar

vârvare² sf vz vârfare

vârvariu sn vz vârfar

vârvăr sn vz vârfare

vârvor¹ sn vz vârfar

vîrfar s.n. (pop.) 1 Țăpoi cu coadă lungă, folosit pentru așezarea finului în vîrful stogului. 2 Vîrf de munte. • pl. -e. /vîrf + -ar.

vîrfar s.n. (pop.) 1 Țăpoi cu coadă lungă, folosit pentru așezarea fînului în vîrful stogului. 2 Vîrf de munte. • pl. -e. /vîrf + -ar.

VÂRFAR, vârfare, s. n. 1. Țăpoi cu coada lungă, cu care se poate așeza fânul în vârful stogului. 2. Vârf de munte. – Vârf + suf. -ar.

VÎRFAR, vîrfare, s. n. 1. Țăpoi cu coada lungă, cu care se poate ajunge în vîrful stogului. Am nevoie de un țăpoi de cele lungi pentru vîrfuri, un vîrfar. SADOVEANU, la CADE. 2. Vîrf de munte. (Atestat în forma vîrvar) În fund, de la apus spre răsărit, se înșiră, ca niște sentinele, uriașele vîrvare. VLAHUȚĂ, R. P. 70. – Variantă: vîrvar s. n.

VÎRVAR s. n. v. vîrfar.

VÂRFAR ~e n. 1) Furcă cu coada lungă cu care se poate ajunge în vârful unui stog. 2) Vârf de munte. /vârf + suf. ~ar

vârvàr n. Mold. țăpoiu mare la clădirea stogului. [Tras din vârv].

vîrfár n., pl. e. Furcă lungă de format vîrfu clăiĭ. – În nord vîrvar.

vîrvár, V. vîrfar.

varvar adj. m., s. m., pl. varvari; f. sg. varvară, pl. varvare

vârfar (pop.) s. n., pl. vârfare

vârfar s. n., pl. vârfare

vârfar s. n., pl. vârfare

VARVAR adj., s. v. străin.

VARVAR adj. v. barbar, primitiv, sălbatic.

varvar adj., s. v. STRĂIN.

varvar adj. v. BARBAR. PRIMITIV. SĂLBATIC.

Varva, -r v. Varvara I 1, 3, 5.

VARVARA forma calend. ort. pt. Barbura, < lat. Barbara; VARVAR lat. Barbarus. I. Feminine. 1. Vărvara, mold. (16 A IV; – ard. (Moț); Avărvarei, E. act. Varvari fam. ard. act., matronim (inform. Al. Cristurean) 2. Vîrvara, 1726, ard. (Paș; Ard; Mar); Vîrvoară, ard. (Viciu 35) 3. Virvară, mar. (Ard, I 245). 4. Vîrvari (Ard II 141); Cu v trecut în f: Fărvara (B Cr 75). 5. Cu apocopă A) Varva (Moț); B) Vîrva f. (16 A I 63, 327); C) Verva (Mar). 6. Scurtat: Arva v. ac. 7. Cu apoc. Var-: Vară, N. act. și derivatele, v. acesta Partea II-a;. + -uca, Văruca, ard. (etim. Paș), cf. ard: văruca „verișoară”. II. Forme de masculin: 1. *Varvăr: marital. Vărvăroaia f, olt. (Sd XXII); matronim: Avărvăroaie, N., act. 2. Vărvora b. -(17 B I 269). 3. Varvăriciu, cu soția sa Vărvara mold., 1696 (RI II 147). 4. Prob. Vorvoreanu, fam., olt., după un top. *Vîrvor, cu asimilare regresivă. 5. Cu v < h: Vărhare b (16 B VI 185); Varharoae (16 B I 125) marital; cf. blg. въpxapи, în plural, „ramuri”.