UȘURARE, ușurări, s. f. Acțiunea de a (se) ușura și rezultatul ei. 1. Scădere, reducere a greutății. 2. Diminuare, slăbire, îndepărtare a unui rău fizic sau moral; ameliorare (a stării unui bolnav). I-ar fi fost o ușurare neînchipuită în cătrănirea de acum și ar fi închis ochii cu fața la soare, mulțumit că a pus capăt torturilor de atîta amar de zile. POPA, V. 134. Îi dete de mîncă purcelul; dară ea mărturisi că nu vede nici o ușurare. ISPIRESCU, L. 130. Cu toți doctorii și doctoriile, nu simt nici o ușurare la boala mea. GHICA, A. 591. ◊ Loc. adv. Cu ușurare = ușurat, mulțumit, liniștit. Cînd se isprăvește, amîndoi oftează cu ușurare. SADOVERANU, O. VIII 204. ♦ Micșorare, reducere, degrevare sau anulare (a unei obligații). Cînd s-a pornit războiul pentru neatîrnare, am făgăduit oamenilor ușurări. Nu ne-am ținut de vorbă. PAS, L. II 135. Era vorba despre feluritele și preaștiutele nedreptăți îndurate de țară, despre vlădicii și boierii cei răi, despre grecii haini și despre ușurarea birurilor apăsătoare. GALACTION, O. I 157. Acum cred că ar fi vremea să se facă această ușurare și locuitorilor din Valahia. KOGĂLNICEANU, S. A. 124. 3. Eliberare de sub o povară sufletească; destindere. Tresări, simțind puțină ușurare în suflet. VORNIC, P. 209. ♦ (Determinat prin «soartă», «viață») Îmbunătățire, îndulcire. Făgăduindu-mi milă și ușurare soartei. NEGRUZZI, S. II 231.