UNITATE s. f. (cf. fr. unité, lat. unitas, -atis): 1. coeziune, omogenitate, unire. Se folosește cu referire la locuțiuni, considerându-se o calitate a acestora: u. elementelor componente în cadrul locuțiunii este direct proporțională cu vechimea acesteia. 2. formație lingvistică caracteristică diverselor compartimente ale limbii sau unor discipline lingvistice. Se poate vorbi astfel de u. fonetice (formații lingvistice caracteristice foneticii și echivalente cu sunetele articulate), de u. fonologice (formații lingvistice caracteristice fonologiei și echivalente cu fonemele), de u. segmentale (alcătuite din segmente fonice: vocale, semivocale, și consoane), de u. suprasegmentale (nereprezentate prin segmente fonice, dar însoțitoare obligatorii ale silabelor, cuvintelor și enunțurilor: accentul și intonația), de u. lexicale (formații lingvistice caracteristice lexicului și echivalente cu cuvintele, expresiile și locuțiunile), de u. gramaticale – morfologice și sintactice – (formații lingvistice caracteristice gramaticii – morfologiei și sintaxei – și echivalente cu morfemele, și, respectiv, cu părțile de vorbire și de propoziție, cu propozițiile și cu frazele), de u. frazeologice (îmbinări de două sau mai multe cuvinte a căror coeziune poate fi mai strânsă sau mai laxă), de u. lexico-gramaticale (formații lingvistice lexicale și gramaticale, de natură semantică și morfologică, echivalente cu părțile de vorbire), de u. sintactice omogene (de aceeași natură sintactică, de același fel) și de u. sintactice eterogene (de natură sintactică diferită, în raport cu alte u.), de u. stilistice (formații lingvistice caracteristice stilisticii și echivalente cu figurile de stil și cu stilurile) etc.