ULCEA, -ICĂ, ulcele, s. f. 1. Oală mică (făcută mai ales din lut). V. cană, ceașcă. Din mînă în mînă trece țoiul de țuică, ulceaua cu vin. STANCU, D. 234. Cumpărau din obor talere de lemn și ulcele de pămînt. PAS, Z. I 170. Niculina aducea o ulcică de lapte fierbinte pentru tatăl său. REBREANU, R. II 60. Expr. A se face (sau a fi) oale și ulcele v. oală. ♦ (În superstiții) Oală în care se prepară băuturi vrăjite, farmece; p. ext. vrajă, farmec, descîntec. Unde-a fi, n-ai grijă... îl aduc eu cu ulcica. ALECSANDRI, T. I 364. ◊ Expr. A-i pune cuiva ulcica sau a-i face cuiva de dragoste cu ulcica = a face farmece pentru a atrage pe cineva, a-l face să se îndrăgostească de cineva, a fermeca pe cineva. Ți-a pus ulcica la polcovnicu! zice cocoana pufnind de rîs. CARAGIALE, P. 36. Doamne, mulți cuconași zăresc eu aici, cărora le-aș face de dragoste cu ulcica. ALECSANDRI, T. I 104. 2. (Popular) Izolator electric fixat pe stîlpii liniilor aeriene electrice (în special la liniile de telecomunicații). Spărgeam ulcelele de marmoră de la firele telefonice. STANCU, D. 139.