UIMI, uimesc, vb. IV. Tranz. 1. A produce mirare sau admirație, a surprinde puternic, a impresiona profund. V. ului. Vorbești cu un calm care mă uimește. BARANGA, I. 184. O păsărică vine, prevestind țărmuri vecine... Pe catarg ea saltă, cîntă, Ne uimește, ne încîntă Ș-apoi zboară ca un vis. ALECSANDRI, P. A. 83. ◊ Absol. A uimit mai ales noutatea cea mai proaspătă. CAMIL PETRESCU, U. N. 170. Fie Răzvan ori și unde, el tot țeara ș-o iubește, Dacă prin faptele sale se rădică și uimește. HASDEU, R. V. 123. ♦ Refl. A fi cuprins de mirare sau de admirație. Cît viteazul o zărește, Pe loc stă și se uimește. ALECSANDRI, P. II 91. ◊ Fig. Văile și munții se uimesc auzindu-i cînticele. EMINESCU, N. 5. Ce netedă cîmpie! cum ochiul se uimește! ALEXANDRESCU, P. 88. 2. (Învechit) A tulbura, a zăpăci, a buimăci. Mă uimești dacă nu mîntui... Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvîntu-i. EMINESCU, O. I 154. Vinul... îngreuiază trupul și uimește și îmbată mintea. PISCUPESCU, O. 200. ◊ Refl. Pînă acum tu ești ca unul care a găsit o comoară... Se uimește, nu-i vine a crede. SADOVEANU, O. VII 88. Hamalul, carele nu mai văzuse să aibă atîta sumă de bani de cînd se născuse, se uimi de bucurie. GORJAN, H. II 15.