TĂMÎIERE, tămîieri, s. f. Acțiunea de a tămîia și rezultatul ei. 1. Afumare cu tămîie. Toți slujbașii monastirii îmbrăcați în aurite vestminte, cu cîntări, tămîieri și făclii, plecară. NEGRUZZI, S. I 215. 2. Fig. Laudă exagerată, lingușire. Tămîierile îmi păreau ofense. M. I. CARAGIALE, C. 106. Cel ce ca omătul ni se părea de alb Cu totul ni s-arată pătat de mîrșăvii. Atunci a mea lucrare zadarnică rămîne, Și trebui altui idol s-aducem tămîiere. NEGRUZZI, S. II 218.